Header image

Fiecare cruce are în ea o taină

Şi atunci, noi ce putem face? Sunt oameni care trăiesc mai intens relaţia cu Dumnezeu. Dar nici să ne gândim, nici să construim, nici să trăim sentimental foarte puternic pentru că foarte mulţi oameni care au părăsit Biserica şi s-au dus la secte, au plecat tocmai pentru că acolo au găsit manifestări sentimentale care să le răspundă nevoii de sentimente, nevoii de comunicare afectivă. Aceasta se numeşte pietism, aceasta se numeşte tot o folosire a lui Dumnezeu ca să ne satisfacem noi ale noastre. Avem nevoie de sentimente [emoţii] puternice, dar nu pentru relaţia cu Dumnezeu care este una duhovnicească.

Ortodocşii nu caută asta pentru că ei ştiu de la început că întâlnirea aceea de dragoste şi locul de întâlnire preferat al lui Dumnezeu cu oaia Lui cea rătăcită este semnul crucii. Acolo ne cheamă, dar noi ne temem de cruce! Şi nu e bine să ne temem de cruce pentru că numai diavolul se teme, de fapt, de cruce. Ne temem de cruce pentru că n-am luat-o, omul nu vrea s-o ia. Cum zice Mântuitorul? „Luaţi jugul Meu că este bun, povara Mea că uşoară”. Dacă ne gândim la experienţa noastră, dacă cineva îţi spune acum că mâine o să-ţi pierzi un picior (Doamne apără toată lumea şi întăreşte pe cei care au pătimit asta) tu o să zici că ceva nu se poate, n-am să pot…

Dar după ce se întâmplă nenorocirea, nu numai că eşti în continuare viu, dar poţi să râzi, să te bucuri, eşti în stare să-I dai slavă lui Dumnezeu, dacă eşti în relaţie cu El. Ce se întâmplă? Privit din afară, un necaz, o nenorocire pare cumplită. De ce? Pentru că vrăjmaşul ne creşte imaginaţia şi ne face să ne temem, să dăm înapoi. Sunt foarte mulţi oameni care spun: eu dacă nu reuşesc să fac asta, mor! Aşa crede. Şi după ce i se întâmplă sau nu reuşeşte, nu moare. Pentru că fiecare cruce are în ea o taină, o putere tainică, prezenţa tainică a Celui Care va fi cu noi pe cruce până la sfârşitul lumii.

Păstorul ne mână la păşunea cea minunată pe drumul cel strâmt, pe drumul crucii. Astăzi suntem manipulaţi s-o luăm pe autostradă. Că oameni suntem, nu? Zicem şi noi „Dumnezeu ştie, Dumnezeu e milos, Dumnezeu e bun” şi se găsesc tot felul de soluţii: am ajuns să ne punem scăunele multe în biserică, nu numai pentru bătrâni şi bolnavi, dar şi pentru bieţii credincioşi, că durează mult slujba! Au ajuns creştinii ortodocşi în ţările ortodoxe să ceară scurtarea Sfintei Liturghii! De ce? Pentru ca să avem şi noi un pic de confort. Noi vrem să fim cât mai mulţi în biserică şi apoi zicem: O, dar nici nu am loc să mă închin, nu ne strângem puţin mai mult?! Asta pentru că noi nu credem că Păstorul cel bun ne conduce la fericirea cea adevărată, care nu e în viaţa viitoare, e chiar aici. De câte ori suntem prezenţi la întâlnirea cu El, este şi bucuria, pentru că El dă bucuria! Când a plecat să se răstignească a zis: Bucuria Mea su fle cu voi! Bucuria începe acum şi aici. E o bucurie care nu se confundă cu plăcerea şi cu confortul.

Păstorul cel Bun îşi mână oile Sale afară, le adună şi le scoate afară. Unde afară? Afară din vânzoleala lumii, din grijile lumii. Grija e unul dintre lupii cei mai răi, lupul care vine să fure oile, pentru care ceilalţi nu-şi dau viaţa. Acesta este lupul din cauza ne ducem la Păstor să ne ia în braţe ca să ne scape de grijă (după care viaţa noastră va fi minunată). Este lupul care ne mănâncă fără milă. Gândiţi-vă: mâine am examen; dacă sunt plină de grijă mâine la examen nu mai pot să citesc nici un rând, nu mai am nici un pic de linişte, nici nu dorm bine, nici nu mai pot să repet. Grija este o trăire şi o consumare a energiei într-un gol, într-un hău. Şi vrăjmaşul tot timpul ne dă griji şi îngrijorări. Singura noastră grijă ar trebui să fie să-L chemăm pe Păstorul cel bun ca să fie cu noi. Dacă El e cu mine totul e bine.

Apoi un alt lup de care ne scapă Păstorul cel bun, imediat ceL chemăm pe nume, este frica. Frica este o putere a sufletului nostru; ne-a dat-o Dumnezeu ca să simţim binele şi să vibrăm, să ne temem de Dumnezeu, dar nu să ne fie frică de El ca de un lup, ci să vibrăm de fiorul acela de iubire, de respect, să avem acea sfială pe care trebuie să o avem în faţa Creatorului nostru. Frica din diferite alte cauze lumeşti ne face să fim agresivi, ne face să fim răufăcători…
Sfântul meu, care s-a îndurat să-mi dea numele, Sfântul Siluan, ne cere tot timpul să-i iubim pe vrăjmaşi. Atunci abia voi fi într-o relaţie cu Iisus Hristos, Mântuitorul meu, atunci abia El va fi Păstorul meu. Pentru că nu poate să mă păstorească numai pe mine. Nici un păstor nu se numeşte păstor dacă are numai o oaie, nu? Aţi auzit să zică cineva că păstorul din satul cutare are o oaie neagră? Nici vorbă! Acela care are o oaie este un om. Păstorul are multe oi şi ele sunt o turmă şi-l cunosc pe el că-i păstor. Eu nu pot să-L simt pe Mântuitorul ca Păstor dacă frăţia ta nu eşti împreună cu mine, dacă toţi oamenii pe care-i văd nu fac parte din turma Lui. Atunci îl voi simţi ca Păstor.

Din Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei, Vol. II, Editura Doxologia, Iași, 2009

cruce_0

Contact Form Powered By : XYZScripts.com