Header image

“Gînduri după eliberare” de Ioan Ianolide

19:42, marți, 18 decembrie, 2012 | Cuvinte-cheie: , ,

“Nu jelim trecutul de dragul trecutului, ci din cauza golului şi nimicului care ne înghite.”

“Nimeni” – astfel se simţea fostul deţinut Ioan Ianolide după eliberarea din temniţă, în 1964. Un regim de detenţie a fost schimbat cu un altul – mai uman, dar totuşi sever şi sfîşietor prin absurditatea  ”noii ordini” din România postbelică.

Undeva, pe la pagina 330 a cărţii “Întoarcerea la Hristos”, autorul ne oferă o reflecţie clară asupra stării spirituale şi sociale din acei ani. Este o viziune creştină, obiectivă, echilibrată. Spre final, sunt descrişi supravieţuitorii din închisorile comuniste din România şi felul în care erau trataţi de societate – prigoniţi de unii şi uitaţi de alţii. Vă invit să o citiţi.

“Trăim astăzi într-o lume plămădită rău şi dospită acru. Teama pluteşte peste suflete, în aer, în natură, pînă în soare. Nu mai există dragoste şi respect între oameni. Nu mai sunt sentimente, nu mai este nobleţe, a dispărut generozitatea. Oameniii suferă fără Dumnezeu şi-L caută, dar sunt luate măsuri severe ca să nu-L afle, căci comuniştii (democraţii de azi – n.a.) nu sunt dispuşi să împartă puterea cu el. 

Un popor civilizat, bogat, conştient de drepturile sale este un pericol. Un om cu credinţă, cu idei, cu idealuri este duşman din principiu. Idealul lor este un popor amorf, încovoiat, care să nu gîndească şi – Doamne fereşte! – să nu ajungă să acţioneze. Legea societăţii este dependenţa, căci poporul care aşteaptă cu mîna întînsă mila stăpînului poate fi strunit fără dificultăţi. 

Progresul socialist este în plină desfăşurare. Copiii se destrăbălează de micuţi şi la maturitate sunt deja scîrbiţi de viaţă. Nu ştiu nimic despre Hristos, despre Biserică, nu ştiu nici să-şi facă semnul crucii. Bătrînii gîndesc şi ei libertin şi se prostesc în perversiuni. Dezmăţul e general, dar se păstrează cu străşnicie tăcere asupra lui. Minciuna a devenit inteligenţă, căci se minte de sus în jos şi se minte atît de des încît practic adevărul nu mai există. Furtul s-a generalizat, afacerile murdare înfloresc la toate nivelurile, relaţiile şi nepotismul sunt calea sigură spre reuşită. Omul este indiferent omului şi prin urmare răul nu mai are stăvilă. 

Se înregistrează în ţările socialiste o rămînere în urmă economică, tehnică, ştiinţifică, o adevărată pustiire culturală, o stare generală de sclavie, o anulare a drepturilor şi libertăţilor oamenilor. Aici se trăieşte datorită gulagului şi spitalelor psihiatrice. Dar răul cel mai rău, monstruozitatea cea mai mare e alienarea, golul sufletesc, dezastrul moral, moartea visului, idealului şi a credinţei, uciderea lui Dumnezeu din oameni. Despre asta este de scris şi enorm de făcut. Se pare că genial a fost Dostoievski, şi încă neîntrecut.

Lumea colcăie încinsă în socialism şi marasmul este general. Şi totuşi, în lumea asta murdară există oameni de cea mai mare valoare. Ei sunt “antenele” care prind “undele” Luminii dumnezeieşti şi sunt învăluiţi de ea. Tac – mai bine zis sunt reduşi la tăcere – dar exercită un rol uriaş în iconomia de mîntuire a lumii. Ei sunt şi asta este esenţialul. Ei fac dovada faptului că omul şi lumea au în ele mecanisme şi forţe care nu pot fi nici supuse, nici calculate.

Ei nu se destăinuie nimănui, fie că nu au încredere, fie că nu vor să producă suferinţă, fie că se tem. Nu se pronunţă în problemele lumii – căci sunt lucizi şi înţeleg că nu ar fi de nimănui. În faţa revoltei colective împotriva mizeriilor mărunte ale vieţii în socialism ei încearcă să ridice conştiinţele la problemele esenţiale, morale şi ideatice ale conflictelor, numai că lumea de azi nu mai are capacitatea unei astfel de perspective, nu mai vede cauza răului. 

Aceşti oameni trăiesc izolaţi, tăcuţi, străini pînă şi de propriile lor familii. Se ascund în anonimat şi încearcă să supravieţuiască neştiuţi – căci sabia roşie stă la gîtul lor – dar în suflete poartă furtuni şi răni ce sîngerează la tot dezastrul din lume. 

Tragici şi frumoşi, ei sunt iubire de oameni, rugăciune aprinsă, minte luminată, orizont deschis, viaţă neîntinată şi nădejdea reînvierii lumii. 

Aceşti oameni sunt atît de bogaţi sufleteşte încît este nu neputinţă să le descrii frumuseţea, şi totuşi sunt prigoniţi de unii şi uitaţi de alţii. 

Ei ne dau nădejde de mai bine. Dumnezeu stă la cîrma lumii şi o va izbăvi.” 

Sursa: http://stefanbolocan.wordpress.com/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com