Header image

Homosexualitatea – desfrâu împotriva firii

23:40, luni, 11 martie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , , , , ,

Scopul principal al familiei este naşterea de copii
Cea dintâi familie a fost întemeiată de Dumnezeu în Rai având ca preot şi martor pe însuşi Dumnezeu, ca să arate tuturor ce rol mare are familia creştină pe pământ, ce demnitate i-a fost dată şi ce misiune dumnezeiască i-a fost încredinţată. Scopul principal al familiei este naşterea de copii pentru înmulţirea neamului omenesc pentru continuarea vieţii pe pământ şi întărirea Bisericii înte meiate de Hristos în lume. Aceasta a spus-o însuşi Creatorul, care, după ce i-a făcut pe primii oameni, i-a binecu vântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, şi umpleţi pământul” (Facere 1, 28).

După învăţătura Bisericii, „familia este aşezământul şi temelia vieţii de obşte. Ea se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura dintre băr bat şi femeie, binecuvântată de Dumnezeu în faţa Sf. Altar”. Această legătură răsare din imboldul firesc sădit de Dumnezeu în om: „de aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Efeseni 5, 31) În această familie institu ită şi binecuvântată de Dumnezeu, se nasc copii şi tot aici primesc primele îndrumări de viaţă şi primele învăţături de credinţă care se transmit astfel din generaţie în generaţie.

Legalizarea păcatelor împotriva firii?
În unele state din Europa şi America sunt lezate prin cipiile moralei creştine în ceea ce priveşte rolul şi rostul familiei în societate. În numele „drepturilor şi libertăţii omului” se legiferează desfrânarea, păcatele împotrivă firii ş.a., ce vin în contradicţie chiar şi cu legile fireşti ale exigenţei umane.
Păcatul desfrânării, care a pierdut mii şi mii de suflete, fiind legalizat, poate să capete proporţii catastrofale. Prin avort, pântecele mamei, binecuvântat de Dumnezeu, devine mormânt propriului şi nevinovatului copil. Dar şi mai teribile sunt păcatele împotriva firii ce nu pot fi ier tate fără pocăinţă nici în viaţa aceasta, nici în cea de veci. Această explicaţie îşi găseşte temei în învăţătura Mântuitorului, care numeşte neamul necredincios, „des frânat şi păcătos” (Matei 8, 38).
În urma insistenţelor îndreptate spre apărarea „drepturilor omului” au fost modificate şi unele legi, despre care Comisia şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului afirmă: „Constituie libertăţi ale per soanei… deciziile pe care aceasta le ia în momentul căsătoriei (asupra persoanei sau mai nou, asupra sexului acestuia)…”.
Adică în rând cu familiile heterosexuale, formate din persoane de sex opus se legalizează şi formarea famili ilor homosexuale, formate din persoane de acelaşi sex (cuplurile bărbăteşti poartă numele de pederaşti, iar cele feminine, de lesbiene).
Păcatul sodomiei este pedepsit foarte aspru
Păcatul desfrâului împotriva firii se mai numeşte şi sodomie, după locuitorii cetăţilor Sodoma şi Gomora care au fost pierduţi din cauza acestui păcat: „Zis-a Domnul: „Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcat ul lor cumplit este”. Şi a slobozit ploaie de pucioasă şi foc din cer şi a stricat cetăţile acestea, toate împrejurimile lor, pe toţi locuitorii cetăţilor şi toate plantele ţinutului aceluia” (Facerea 18, 20; 19, 24-25).
În Legea Vechiului Testament acest păcat era pedepsit foarte aspru: „să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune. Să nu vă întinaţi cu nimic din acestea, că cu toate acestea s-au întinat păgânii, pe care Eu îi izgonesc dinaintea feţei voastre” (Levitic 18, 22, 24).
În Noul Testament referi tor la acest păcat sunt scrise următoarele: „Pentru aceea Dumnezeu le-a dat unora patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, sau aprinşi în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Romani 1, 27-28).

Legea dualităţii dintre bărbătesc şi femeiesc
Creatorul fiinţei omeneşti împreunează şi binecuvân tează cuplul dintre bărbat şi femeie, fiindcă numai prin această unire fiecare devine omul întreg.
Această lege a sădit-o Dumnezeu în firea omului, iar ceea ce este împotriva aces tei legi este nefiresc. Dualitatea dintre bărbătesc şi femeiesc se întâlneşte la toate făpturile. Pe când „ani malul fiind încătuşat de instincte nu se abate niciodată de la legile naturii”, iar omul fiind înzestrat de Dumnezeu cu gândire şi voinţă liberă „a ajuns să calce în picioare aceste admirabile legi, stabilite de Dumnezeu în vederea fericirii lui”.
Scopul căsătoriei ca legă tură naturală de viaţă dintre bărbat şi femeie este bazat pe înţelepciune, dragoste şi unitatea soţilor, iar fructul acestei iubiri şi unităţii lor este naşterea copiilor. Pe când „căsătoria” homosexu alilor (pederaşti sau lesbiene) nu poate fi bazată pe înţelep ciune, ea fiind lipsită de ade vărata dragoste şi de posibil itatea naşterii copiilor.
Mişcările homosexu alilor în apărarea „drep turilor” lor
Homosexualitatea (des frâul împotriva firii) în vechime era sancţionată cu pedeapsa capitală, însă înce tul cu încetul lumea a început să manifeste toleranţă faţă de ea.
La sfârşitul sec. al XIX-lea, mai întâi în Germania, apoi şi în alte ţări, încep să apară mişcări ale homosexualilor care cereau libertate şi egali tate în drepturi ca minoritate, la fel ca majoritatea heterosexuală. Mai târziu aceste mişcări au fost urmate şi de cea feministă care mai cerea un drept, introducând con ceptul de maternitate volun tară, care „trăgea o linie de democraţie între viaţa sexu ală, şi procreare”, cereau şi dreptul la avort „ca singura posibilitate de control asupra corpului şi des tinului lor”.
Între desfrâ naţii din trecut şi cei de acum există o deose bire: „aceştia din urmă vor ca desfrânarea să fie legitimată, legiferată, instituţionalizată, acceptată sau chiar impusă societăţii, ca fiind comporta mentul normal de viaţă”.

Homosexualitatea – boală sau viciu?
Atracţia sexuală anormală a homosexualilor faţă de per soane de acelaşi sex, după unele afirmaţii, pot fi de natură congenitală, psihică sau ocazională. Atracţia congenitală este înnăscută.
Acestei categorii le vin în apărare unii specialişti, afir mând că atracţia lor este un „fapt” nu o „greşeală”, nici un „păcat” sau un „viciu”. Tendinţele homosexuale ale acestor subiecţi nu sunt o opţiune a lor. Alţii spun că homosexualitatea se datore ază unor factori psihici. Persoanele în cauză nu sunt vinovate de starea lor, cum nu sunt vinovate şi alte persoane de firea sau bolile lor. Sunt şi homosexuali formaţi ocazional, care ajung la acest păcat fiind folosiţi la început ca obiect necesar satisfacerii plăcerilor de o persoană cu „practică” în acest domeniu. La aceşti homosexuali ocazionali responsabilitatea nu este micşorată, ci dimpotrivă ea poate creşte dacă devine viciu.
În opinia unor autori „cali ficările homosexualilor au oscilat între boală şi compor tament deviant, sfârşind prin a fi acceptată ideea existenţei lor ca minoritate sexuală”.
În 1994 la Rio de Janeiro a avut loc Congresul Mondial de Psihiatrie, la care s-a pus în dezbatere şi această problemă, s-a ajuns la concluzia că este fără temei tendinţa de a căuta motivaţii medicale: „orice homosexual este pe deplin răspunzător de comportamentul său, adică are dis cernământ”. Neavând cauze medicale genetice, endocrine sau psihice, homosexualitatea „poate fi considerată un viciu şi, ca orice viciu, are o influenţă cert nefavorabilă atât asupra individului însuşi, cât şi asupra familiei şi întregii societăţi”.
În unele state din America: Texas, Arizona; cât şi în Georgia, homosexuali ta tea este pedepsită cu închisoarea.

Păcat strigător la cer
Patima despre care vor bim trebuie combătută deoarece determină omul să comită păcate.
Şi sunt păcate strigătoare la cer prin care se „tinde a nimici imboldurile (instinctele) puse de Dumnezeu în firea noastră. Aceste păcate sunt atât de grele încât mai mult decât altele, cer o răsplătire de la Dumnezeu chiar în lumea aceasta. Ele nu izvorăsc dintr-o slăbiciune a credincio sului, ci din vădita răutate sau perversiune a voii lui, fiind săvârşite cu precugetare”.
„Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătore ască. Fiindcă mai bine este ca să se căsătorească, decât să ardă. Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său” (I Corinteni 7, 2, 9).
Orice păcat este con damnat de Biserică. Dar Biserica nu-l condamnă pe păcătos, ci îl aşteaptă ca să-l trateze prin mijloacele ei specifice de însănătoşire, deoarece „tradiţia Bisericii nu cunoaşte păcate de neiertat”, cu condiţia ca ele să fie măr turisite şi să se căiască pen tru ele.
„Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu” (Evrei 13, 4).

Bibliografie
1.Dr. George Stan, Teologie şi Bioetică, Ed. „Biserica Ortodoxă”, Alexandria, 2001.
2.Pr. Eugen Popa, Teologia morală specială. Ed. „Viaţa Creştină”, Cluj-Napoca, 1995.
3.Mitropolit Herotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, p. II, Ed. „Sophia”, Bucureşti, 2001.

Protoiereu Ioan Lisnic

Contact Form Powered By : XYZScripts.com