Header image

Hristos este centrul familiei creştine

11:29, miercuri, 30 ianuarie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , ,

Iubite-voi, Doamne, virtutea mea! Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu (Psalmul 17, 1)

Ce este familia? Sau, cât de mare poate fi o familie? Biserica – Trupul lui Hristos – este familia noastră cea mare, şi noi toţi suntem mădularele Bisericii („Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte.” (1 Cor. 12, 27). Parohia noastră este o familie mai mică, dar ea este ghidată de aceleaşi reguli ca şi familia cea mare, sau, dacă am folosi un termen din domeniul asistenţei sociale – familia extinsă. De aceea, noi toţi suntem fraţi şi surori, şi Dumnezeu este Tatăl nostru cel din Ceruri. Familia noastră este alcătuită de rudeniile apropiate – buneii, părinţii, unchii şi mătuşele, fraţii, surorile.

Dacă cineva este capabil să trăiască în pace şi armonie, conform principiilor spirituale şi morale creştine, în relaţiile cu soţia, soţul, copiii, atunci el va putea extinde această dragoste şi la alte nivele, mai înalte şi mai cuprinzătoare.

Familia creştină este biserica de acasă, în centrul căreia se află însuşi Hristos.

Dacă îl avem pe Hristos drept inima vieţii noastre, dacă pătrundem în cuvintele Mântuitorului, pline de înţelepciune, cuvintele care îl învaţă pe fiecare creştin să-şi iubească aproapele, dacă urmăm exemplele Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi, nu vom avea niciodată nevoie de Codul Familiei, de Drepturile Omului, contracte matrimoniale, alte documente ce reglementează relaţiile dintre oameni într-o uniune voluntară. Ceea ce fac aceste acte este o încercare disperată de a înlocui Înţelepciunea Divină cu înţelepciunea lumii acesteia, care, de fapt, este nebunie. Hristos compară asemenea încercări cu lipirea unor cârpele noi pe o haină veche, sau cu turnarea vinului nou în burdufuri vechi. Creştinii au un singur Legiuitor măreţ – Iisus Hristos, pentru că „În El sălăşluieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2,9). Sfântul Apostol Pavel îl numeşte pe Hristos Arhiereu după rânduiala lui Melchisedec (Evrei 5,10). Hristos însuşi este dreptarul vieţii tuturor creştinilor. Pentru a se îndrepta spre Hristos, fiecare om trebuie să-l aibă în centrul vieţii sale. Familia este o uniune a cel puţin două persoane. Dacă Hristos este în centrul cugetului fiecărui individ, evident, El este în centrul fiecărei uniuni între indivizi. Însuşi Mântuitorul spune că acolo unde doi sau trei s-au adunat în numele Său, şi El stă, nevăzut, între ei (Matei 18, 20)

Hristos în centrul vieţii noastre…Ce înseamnă aceasta? Cum pot oamenii să trăiască, asemănându-se cu Hristos? Este oare posibil? Cineva ar spune „Da, dar Hristos este Dumnezeu, am putea oare vreo dată să ne asemănăm cu El?” Răspunsul la o asemenea întrebare este foarte dificil, şi pentru a-l găsi, trebuie să ne referim începutul vieţii omului pe pământ.

„Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul…”

Dumnezeu nu a creat fiinţe izolate. În înţelepciunea Sa eternă, Dumnezeu a făcut pereche pentru fiecare făptură. În ultima zi a Genezei Sale, Dumnezeu îl creează pe om – şi îl pune cap peste toată creaţia Sa. „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facerea 1, 27). Omul devine stăpânul pământului şi copilul lui Dumnezeu, prin creaţie: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facerea 1, 28).
Astfel, Dumnezeu creează familia, înzestrând-o cu responsabilitate imensă.

Această responsabilitate include două roluri: cel de a creşte şi a se înmulţi, şi cel de a stăpâni pământul, toate vietăţile ce se mişcă pe pământ.

Fără îndoială, a creşte şi a se înmulţi este un rol important – dar nu şi central. Rolul familiei reiese din rolul omului în întreaga creaţie Divină. Nu în zadar, Dumnezeu îl face pe om cunună a creaţiei Sale, dându-i porunca de a lucra grădina Raiului, ceea ce, în învăţătura Ortodoxă, înseamnă a munci spre a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Rolul femeii în acest sens nu diferă de cel al bărbatului. Formând un cuplu, bărbatul şi femeia îşi unesc eforturile în realizarea acestui scop. Însuşi Adam, văzând femeia pe care a creat-o Dumnezeu din coasta sa, zice: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facere 2, 23-24).  Ei trebuie să nască prunci, să vieţuiască împreună, spre a-l cunoaşte împreună pe Dumnezeu, pentru a stăpâni toate vietăţile, pentru a se înălţa peste toată creaţia lui Dumnezeu. Acest rol nu s-a schimbat, este actual mereu. În epistolele sale către Timotei, către Tit, către Corinteni, către alte comunităţi creştine, Dumnezeiescul Apostol învaţă că bărbatul şi femeia trebuie să fie una, să se unească în dragoste şi pace, să crească în cunoaşterea lui Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru.

Astfel, rolul familiei este definit încă la zămislirea creaţiei Divine, şi constă în lucrarea grădinii Raiului. Şi dacă să urmăm cuvintelor lui Hristos, care spune că Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă, şi cei ce se silesc pun mâna pe ea (Matei 11, 12), atunci recunoaştem că familia este muncă comună, efort plin de ascultare şi smerenie, blândeţe şi întărire reciprocă, spre mântuire celor doi, care acum sunt un trup.

Să pătrundem în cuvintele stăpâniţi pământul. După cum a fost deja menţionat, omul este cununa creaţiei lui Dumnezeu. Omul are suflet cuvântător, este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facerea 1, 26). Dumnezeu porunceşte apelor „să mişune de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele”, şi pământului „să scoată fiinţe vii” (Facerea 1, 20-25), însă pe om Dumnezeu îl face Personal: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2, 7). Această suflare Divină în om este sufletul omenesc, prezenţa lui Dumnezeu în om. Sufletul omului este îndumnezeit de la facerea sa. Este legătura lui cu Dumnezeu – Creatorul, având particularităţile sale: gânduri, sentimente, dorinţe[1], după cum scrie părintele Serafim Slobodskoy în cartea sa „Legea lui Dumnezeu pentru studiu în familie şi în şcoală”. „Prin harul Sfântului Duh, sufletul în noi dobândeşte următoarele trăsături: 1) frica de Dumnezeu, 2) conştiinţa, şi 3) setea de Dumnezeu” [2], continuă părintele Serafim.

Anume această trăsătură îl deosebeşte pe om de animal. Acum înţelegem, de ce Dumnezeu îi spune omului să stăpânească toate fiinţele – astfel omul tinde să se deosebească de animale, să fie superior lor. Omul se înalţă asupra animalelor prin dedicarea vieţii sale lui Dumnezeu, ceea ce este pus în sufletul uman de la conceperea lui. Dacă omul pierde frica de Dumnezeu, ceea ce neapărat atrage pierderea conştiinţei de sine şi a setei de Dumnezeu, omul moare. Atunci el începe să semene cu animalul – care nu are conştiinţă, cuget, sentimente, ci doar instincte. Mai rău, pierzând chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, omul coboară pe o treaptă inferioară animalelor – care mereu se supun legii firii şi nu fac nimic contra firii lor. Se spune că şi animalele răsuflă supunere lui Dumnezeu. Animalul este ascultător şi se supune Creatorului, pe când omul, pierzând frica de Dumnezeu, merge împotriva Celui care l-a făcut.

Tocmai de aceasta, a-l pune pe Hristos în centrul vieţii noastre înseamnă a stăpâni animalele şi toate vietăţile, nu doar fizic a domni peste ele, ci a fi superior din punctul de vedere spiritual, intelectual.

“Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă…, pe fiu ori pe fiică mai mult decât Mine, nu este vrednic de Mine…”

Până acum am vorbit despre persoana individuală. Va diferi acest principiu în familie? Este mai uşor sau mai greu a-l avea pe Hristos în centrul vieţii, atunci când trebuie să porţi grija familiei, copiilor? Hristos ne invită: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să-Mi urmeze Mie”  (Matei 16, 24). În alt context, Mântuitorul spune „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.” (Matei 10, 37-38).

O privire superficială ne-ar face să credem că Hristos ne îndeamnă să ne părăsim familia şi să devenim toţi călugări. Ne învaţă oare Hristos să nu formăm familii, să nu creştem şi să ne înmulţim, şi să stăpânim pământul? Sau ne învaţă să ne lepădăm de părinţi, fraţi, surori, copii? Evident, nu. Hristos ne îndeamnă să plasăm adevărul asupra minciunii, să ne iubim părinţii şi să ne supunem lor. Sfânta Mare Muceniţă Varvara şi-a iubit atât de mult pe tatăl său păgân, încât a dorit ca şi el să devină creştin şi să-l urmeze pe Hristos, ca să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. De aceea, nu s-a supus îndemnului său de a se lepăda de credinţă. L-a iubit cu dragoste cerească, mai presus de cea pământească. Astfel a arătat adevărata iubire faţă de Hristos şi de familia sa. Hristos, după ce i-a demascat pe farisei, arătând făţărnicia lor, se adresează mulţimilor, îndemnându-i pe credincioşi să se ferească de aluatul fariseilor, de vicleşug şi de falsul lumii (Luca, capitolele 11 şi 12). Hristos ne spune că lumea se va dezbina, în funcţie de valorile pe care le vor avea oamenii. Unii vor dori cu toată tăria să-L urmeze pe Dumnezeu, iar alţii – plăcerile vremelnice ale lumii, căutând să placă oamenilor: „Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare. Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Dezbinaţi vor fi: tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei.” (Luca 12, 51-53). Prin urmare, a-l iubi cu dragoste pământească, trupească, pe tatăl, sau pe mama, sau pe fratele, sora, fiul, fiica, mai mult decât pe Hristos, înseamnă a căuta să le placi lor, şi nu lui Dumnezeu. Dacă fratele greşeşte, datoria creştinului este să-l zidească în adevăr, spre mântuire. Dacă copilul, din lene, nu vrea să vină la biserică în zi de sărbătoare, preferând somnul sau televizorul, datoria părintelui creştin este să cultive în el setea de Dumnezeu, dorinţa de cele sfinte.

Avem multiple exemple în Vechiul Testament, când copiii, văzând înşelarea părinţilor, şi-au îndreptat sufletele spre Dumnezeu, sperând să îndrepte ceea ce au stricat părinţii. Un exemplu elocvent îl constituie proorocul Ieremia, care, în timpul regelui Iosia a chemat poporul şi pe preoţi să se pocăiască pentru păcatele părinţilor. În vremea aceea Cartea Legii a fost găsită în Templu, cartea pe care evreii o uitaseră demult (să fie oare din cauza că nu au dorit să ţină minte de ea?).

Cartea a fost adusă la regele Iosia, care a fost mişcat atât de profund, încât şi-a rupt veşmintele şi şi-a acoperit capul cu cenuşă în semn de pocăinţă, plângând pentru că poporul lui Dumnezeu uitase Legea pe care Dumnezeu le-a dat-o. În numele Domnului, pentru mântuirea sufletelor lor, israelienii s-au întors la Dumnezeu (2 Par., capitolele 34, 35).

Regele Solomon spune că este mai bine pentru copil să fie pedepsit când încă este mic, decât să crească nepedepsit şi să nu înveţe, ce e bine şi ce e rău: „Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme” (Pilde 13, 24). În acest context este evident că Iisus Hristos nu-i învăţă pe oameni să ignore şi să nu respecte rudele, ci dimpotrivă, să-şi iubească aproapele, inclusiv părinţii, copiii, fraţii, surorile, prin disciplină înaltă şi arătarea propriului exemplu de neprihănire şi curăţie spirituală.

Să revenim la subiectul crucii noastre. Fiecare dintre noi avem anumite sarcini, anumit rol în viaţă. Nu vorbim despre predestinaţie, ci despre împlinirea conştiincioasă a datoriilor noastre, a ascultării. Dacă cineva decide să formeze o familie, atunci trebuie să-şi dea seama că familia nu înseamnă doar plăcere şi bucurie, ci şi responsabilitate imensă. Această responsabilitate, în primul rând, este răspunderea în faţa lui Dumnezeu: noi suntem răspunzători pentru fiinţele pe care Dumnezeu ni le-a încredinţat spre îngrijire. Deci, vine timpul când fiecare dintre noi se va prezenta în faţa Dreptului Judecător şi va răspunde, ce a făcut cu talantul încredinţat – am înmulţit credinţa, am contribuit la mântuirea membrilor familiei, sau ne-am ascuns talantul în pământ, rugându-ne lui Dumnezeu închişi fiecare în cămara sa, fără să ne pese de viaţa copiilor, soţilor, părinţilor.

Trebuie să menţionăm aici că fiecare persoană are dreptul de a alege. Acesta este o altă trăsătură distinctivă a sufletului uman – liberul arbitru. Libertatea îl leagă pe om de Dumnezeu. Până unde se extinde ea? Principiile moderne ale liberalismului spun că libertatea unui individ sfârşeşte acolo, unde începe libertatea altuia. În alte cuvinte, fă ce vrei, nimeni nu e în drept să-ţi spună un cuvânt, atât timp cât ceea ce faci nu-i afectează pe alţii. Poţi fuma, poţi bea, consuma droguri, fă ce vrei, doar nu afecta vieţile altor oameni.

Lucrurile sunt altfel în creştinism. Libertatea duhovnicească nu e una şi aceeaşi cu libertinismul trupesc. În primul rând, libertatea este o răspundere imensă. Un creştin e liber prin dedicarea întregii sale vieţi lui Dumnezeu, Creatorului său. Libertatea unui creştin presupune libertatea în faţa influenţei păcatului, nu şi înrobirea benevolă faţă de diverse patimi.  Exact acest lucru îl vrea Hristos, ca noi să fim liberi faţă de păcat, şi această libertate să pătrundă toată dragostea noastră faţă de aproapele nostru. Principiul acesta este acelaşi pentru cei care aleg viaţă duhovnicească solitară şi pentru cei care vor să se mântuiască în familie. Or, şi unii, şi alţii îşi duc crucea, avându-L pe Hristos în miezul vieţii lor.



[1] The Law of God For Study at Home and School. Archpriest Seraphim Slobodskoy http://www.dorogadomoj.com/der55slo/der55slo1.html#_Toc36163704 (disponibil în rusă: http://azbyka.ru/dictionary/08/zakon_bozhiy_001-all.shtml)

 

[2] Ibid.idem

Pr. Constantin Cojocaru

Contact Form Powered By : XYZScripts.com