Header image

Hristos şi samarineanca: anume acea întrebare

13:20, sâmbătă, 9 mai, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , , , ,

Omul este captivat de o mulţime de întrebări, care nu prea îl privesc direct, dar care adesea îl lasă indiferent şi încapabil să aducă o adevărată roadă. Există viaţă pe Marte? Ce s-a întâmplat cu dinozaurii? Care este vârsta geologică a Pământului? Şi tot aşa la nesfârşit.

Astfel este imposibil să întorci omul la realitatea duhovnicească, dacă nu-l atingi prin ceva viu. Viu în cazul dat vom numi, ceva ascuns şi spiritual, ce constituie un secret destul de ruşinos.

Iată Hristos, stând lângă fântână, discută cu o femeie. Încearcă Mântuitorul şi într-un mod şi în altul să discute cu femeia despe latura spirituală a veţii, despre apa cea vie, care se va face în cel ce-o bea izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică. Despre faptul că Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi-n adevăr. Femeia nu înţelege.

Ea se referă la obiceiurile poporului, vorbind despre iudeii nu au amestec cu samarinenii. Sub apă dătătoare de viaţă ea percepe doar apa obişnuită (nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă). Conversaţia nicidecum nu merge. Atunci Iisus i-a zis: ” Mergi şi cheamă pe bărbatul tău.” Din acest moment toate se schimbă.

Mântuitorul, cunoscund toate, cunoaşte şi viaţa noastră lăuntrică, adesea mult prea regretabilă. Să atragem atenţia la blândeţea şi precauţia cu care Hristos îi pune femeii următoarea întrebare. El de parcă grijuliu scoate pansamentul de pe rana femeii. Nu-i spune: „Cum de-ţi permiţi, femeie să trăieşti deja cu al şaselea?”. Sau ceva şi mai supărător.

El îi spune: „cheamă-l pe bărbatul tău”. Ea îi răspunde: ” N-am bărbat”, şi El îi arată că ştie mai multe despre ea, decât s-ar putea aştepta. Iată acum se poate de discutat şi despre latura duhovnicească.

Pe cât e de simplu, pe atât şi genial. Omul contemporan s-a obişnuit să se plângă pe tot universul. Cuprinde cu mintea sa lacomă de cunoştinţe, mii de întrebări. Tu îi spui un cuvânt, el îţi răspunde cu douăzeci. Dintr-o dată în mijlocul conversaţiei despre tot, dar fără sens, răsună întrebarea: „Ai cerut ca împrumut pe o săptămână, dar a trecut o lună. De ce nu mi-i întorci?” Iată. Până aici. Patosul s-a evaporat. Acum se poate discuta şi în detalii.

Mai nimic nu înţelegem cu adevărat în viaţă, sau le înţelegem pe toate, dar preferăm să le coborâm la ceva simplu, până cineva nu ni se adresează cu o întrebare, care ne pătrunde şi-n cel mai îndepărtat colţ al sufletului nostru.

-De ce ai divulgat o taină ce nu te priveşte?

– Dai vină pe şefi, dar faci escrocherii cu banii din casierie?

– Ai o soţie extraordinară. Oare cât o vei mai înşela?

Şi aşa în continuare. Uneori e unica metodă de a-i da un curs adevărat gândirii majorităţii. „Cheamă-l pe bărbatul tău..”

Ceea ce la Hristos se dovedea a fi blând şi cu compasiune, nu mereu a fost întocmai şi la sfinţii Lui. Spre exemplu la cuviosul Parfenie kievleanul veneau mulţi adimiratori şi admiratoare.

Astfel una dintre ele, de parcă evlavioasă, cu ochii lăsaţi în pământ, dar înfrumuseţată cu zeci de diamante a venit odată pentru un sfat sau o rugăciune. Şi el a ieşit în întâmpinarea ei cu mâinile în noroi şi excrimente şi le-a şters de rochia ei scumpă. Şi a întrebat „rugătoarea” ce-i sta în faţă: „Cât ai să-ţi mai înşeli soţul?”

De fapt e acelaşi – ” Cheamă-l pe bărbatul tău..”. Este aducerea din închipuirea falsă despre sine la adevăr. Doar că severitatea şi duritatea faţă de fiecare e în dependenţă de orbirea în privinţa propriei persoane şi a vieţii duhovniceşti.

În mod similar, sfinţii părinţii aveau frică să-şi pierdă simplitatea şi să se piaradă în studiul lucrurilor, care nu sunt necesare. Pentru a realiza acest lucru, ei tindeau să-şi vadă propriile păcate şi să se deplângă pe sine ca pe un mort. Şi acest lucru îi ajuta să-şi menţină sufletul în stare de pocăinţă înaintea lui Dumnezeu cel Viu, şi nu să-l ducă în depărtări teoretice.

Deci, Dumnezeu mereu ştie ce ar trebui să ne întrebe ca să ne arăte adevărata stare a lucrurilor. Vocea aceasta este uşor de auzit în propria conştiinţă. Uneori se pare că este mai uşor să-ţi tai un deget, decât să umbli cu o rană în inimă şi să te simţi o persoană atât de netrebnică. Slavă lui Dumnezeu pentru aceste întrebări arzătoare!

Totuşi ar fi cazul şi să adăugăm că nu toţi oamenii ca răspuns la întrebarea lui Dumnezeu, se smeresc şi încearcă şă-şi schimbe viaţa. Aşa Cain vărsând sângele fratelui său a auzit întrebarea îngrozitoate a Domnului Dumnezeu: „Unde este Abel, fratele tău?”. Dar în loc să-şi deplângă fapta, să cadă în genunchi în faţa Creatorului, el a răspuns cu îndrăzneală : „Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?”

Cred că în acest moment avea înfăţişarea unui om arogant şi plin de sine. Unui asemenea om, căruia diavolul i-a pătruns în inimă, şi i s-a şi aşezat pe umeri.

 

 sursă http://iliya-monastery.org
traducereşi adaptare Natalia Lozan
samar

Contact Form Powered By : XYZScripts.com