Header image

Despre substratul politic al iconoclasmului

14:14, luni, 17 martie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , ,

1.1. Substratul politic al iconoclasmului (Continuarea din articolul: Iconoclasmul şi respingerea lui în Triumful Ortodoxiei)

Iconoclasmul este o „erezie imperiala… care s-a nascut
‘in purpura’, în palatul imperial”
(S. Gero)

Către secolul 8 tot mai multă influenţă asupra lumii creştine o au călugării. Fiind retraşi în locuri îndepărtate de zumzetul oraşelor, ei se rugau pentru toată lumea, dar şi dojeneau pe aristocraţii din marele oraşe, inclusiv şi din capitala imperiului. Opiniile lor erau împărtăşite de mulţi preoţi şi episcopi, ceea ce prezenta deja pericol pentru curtea imperială. Cunoaştem că statalitatea în imperiul Bizantin adesea purta caracter clerical, ceea ce distorsiona noţiunea de Simfonie între Stat şi Biserică, introdusă de împăratul Iustinian. Către secolul 8 aristocraţia a sesizat un pericol politic din partea Bisericii, tot mai mulţi generali şi aristocraţi se pronunţau pentru limitarea implicării clericale în treburile statului. În afară de aceasta, retrăgându-se tot mai mulţi creştin în mănăstiri, Statul pierdea multiple resurse – impozite, resurse umane în armată, în construcţii publice, etc. În contextul luptelor cu arabii, călugării păreau dezertori care nu doreau să participe în război. Atitudinea militarilor faţă de călugări şi preoţi, precum şi simpatizarea de către diferiţi sectari (marchionişti, nestorieni, montanişti, pavlichiani) care încă formau aşezăminte la periferiile imperiului limitrofe cu lumea arabă la fel puteau contribui la creşterea mişcării iconoclaste.

Începutul secolului 8 a fost marcat de o criză politică acută în Imperiul Bizantin. După Iustinian II, timp de 5 ani s-au schimbat trei împăraţi. În 717 tronul este uzurpat de Leo Isavreanul (din provincia Isavria). Acesta se dovedeşte un conducător de oşti foarte iscusit şi reuşeşte să obţină victorie strălucită asupra arabilor şi bulgarilor care împresuraseră Imperiul Bizantin din toate părţile. El capătă tot mai multă simpatie în rândul militarilor. Episcopii iconoclaşti îl conving să interzică sfintele icoane, şi el, ascultându-i, treptat interzice icoanele în biserici. Patriarhul Gherman însă refuză această interzicere, spunând că nu va dispune nimic fără a fi convocat un sinod al Bisericii. Împăratul procedează latent, dispunând ca icoanele mai întâi să fie ridicate mai sus, departe de accesul creştinilor, şi treptat înlătură un şir de episcopi cinstitori de icoane. În anul 733 este înlăturat şi Patriarhul Gherman. Aceste acţiuni stârnesc multiple nemulţumiri în imperiu. În partea Occidentală a imperiului se produc chiar revolte împotriva împăratului „grec”, portretele sale fiind aruncate la pământ şi călcate în picioare. Episcopii romani sesizează o posibilitate de exercitare a presiunilor în acest sens. Şi în partea Bizantină revoltele iau amploare. Se relatează un caz care s-a întâmplat în anul 730 la Constantinopol: Împăratul a dispus să fie scos chipul Mântuitorului de pe Răstignirea deasupra arcului la intrarea în piaţa palatului. Un soldat a urcat pe scară şi, aparent, a avut intenţia să smulgă chipul trupului lui Hristos de pe cruce, iar însăşi crucea să o lase. Mulţimea însă, văzând că el loveşte cu toporul în chipul Mântuitorului, nu a putut suporta acest act de vandalism. Lumea a doborât scara şi l-a sfâşiat pe soldat. „În rezultatul ciocnirii cu armata în acest incident au apărut primii mucenici pentru icoane – 9 persoane”, relatează teologul A. Dvorkin .

Noul patriarh Anastasie a luat poziţie iconoclastă şi a susţinut mişcarea de prigoană a cinstitorilor sfintelor icoane. Dumnezeu însă nu a lăsat Biserica văduvită de învăţători care să călăuzească pe creştini spre mântuire. Astfel, un mare apologet al sfintelor icoane a fost cunoscut în persoana Sfântului Ioan Damaschin, pe bună dreptate numit ultimul din Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

Urmaşul lui Leo Isavreanul (mort în 741), împăratul Constantin Copronim, a continuat politica iconoclastă a tatălui său. El l-a înlăturat în 743 pe Artabazd (741-743), cumnatul său, care a urcat la tron cu ajutorul cinstitorilor de icoane, şi a început cu şi mai multă înverşunare să implementeze politica iconoclastă . În anul 754 el convocă un sinod, pe care îl numeşte ecumenic, la care se prezintă 338 episcopi, dar nici un patriarh. Sinodul conclude că Mântuitorul nu poate fi închipuit sub nici o imagine, şi unicul chip al Mântuitorului este Euharistia în formă de vin şi pâine.

Sinodul iconoclast a propus o explicaţie foarte largă însă speculativă a iconoclasmului, a recurs la falsificare de documente şi la tălmăcirea tendenţioasă a Sfintei Scripturi şi a învăţăturii Sfinţilor Părinţi. Astfel, episcopilor prezenţi scrierile nu se prezentau în întregime, pentru a se studia contextul, ci doar anumite extrase, „cartonaşe” din acele scrieri. Rezoluţia sinodului iconoclast este păstrată în documentele Sinodului Ecumenic al Şaptelea din 787. Conform teologului rus M. Posnov, putem distinge trei curente în privinţa prigonirii închinării în faţa Sfintelor icoane:
„Primul grup se limita doar la negarea închinării în faţa icoanelor, păstrând folosirea icoanelor – fie pentru învăţarea oamenilor simpli, ca alternativă cărţilor, fie pentru amintirea despre evenimentele evanghelice şi faptele Sfinţilor, fie pentru împodobirea locaşurilor, cum sunt folosite diferite imagini. Acesta era cel mai moderat grup.

Al doilea grup tindea [declarativ] spre înduhovnicire şi purificarea religiei creştine de adaosuri grosolane, respingea, alături de închinarea, şi folosirea icoanelor, însă păstra folosirea altor Sfinţenii, poate, înlocuind doar abuzurile legate de ele. Expresia acestei viziuni se conţine în concluzia celor 338 episcopi în sinodului din 754. Totodată, această rezoluţie constituie şi cea mai amplă şi cea mai argumentată expunere a iconoclasmului din secolul 8…

Al treilea grup… a fost alcătuit preponderent din adepţii laici ai reformei – lachei, militari, actori de circ şi teatru…Aici vedem o atitudine extrem de duşmănoasă faţă de închinarea şi folosirea icoanelor, lipsă de respect pentru atributele bisericii şi faţă de locaşurile sfinte”.

Al doilea grup menţionat mai sus a şi fost alcătuit din episcopii prezenţi la sinod, care, la rândul lor, erau constituiţi de diferite grupuri cu diferite motivaţii: unii conştient şi înverşunat erau porniţi împotriva sfintelor icoane, din necunoaşterea profundă a învăţăturii Bisericii, alţii îi susţineau inconştient, temându-se de persecuţii din partea împăratului şi aşteptând favoruri şi creşteri în ranguri bisericeşti.

Anticipând puţin răspunsul Ortodox dat iconoclaştilor, vom menţiona că prigonitorii sfintelor icoane au scăpat lacune grave în argumentarea lor, deşi, aparent, temeinică, dar, totuşi, superficială. Alexandru Dvorkin, referindu-se, probabil, la istoricul bisericesc Kartashev sau la o altă sursă mai veche, comentează: „Dacă Dumnezeirea într-adevăr ”nu poate fi întruchipată”, atunci ea nici nu poate fi descrisă [prin cuvinte]. Astfel, de aici trebuia să fie exclusă nu numai arta, ci şi orice altă reprezentare a tainelor cunoaşterii de Dumnezeu, adică, cuvântul, teologia, şi chiar cuvintele Scripturii. Aici iconoclaştii au dat dovadă de gândire inconsecventă. În opinia lor îngustă ei se contraziceau pe sine înşişi, inclusiv prin faptul că nu puteau răspunde la întrebarea: de ce atunci sunt respinse icoanele sfinţilor mucenici „care pot fi întruchipate” [descrise]? Şi, în tot cazul, iconoclaştii respingeau orice slujire religioasă a culturii umane, ceea ce a dus la un fel de agnosticism. Cât despre argumentele euharistice ale iconoclaştilor, acestea, delicat vorbind, sunt incorecte. Instituind Euharistia, Hristos nu a spus „Acesta este chipul Meu”, ci „Acesta este Trupul Meu şi acesta este Sângele Meu”. Primind Sfintele Taine noi îl primim pe Însuşi Hristos, şi nu chipul său. Astfel, iconoclaştii, de fapt, anticipând protestantismul, au respins înţelegerea ortodoxă a Euharistiei”.

Nefiind în stare să-şi demonstreze acuzaţiile, ei au recurs la forţă. Prigonind pe creştinii care cinsteau sfintele icoane, pe mulţi i-au dat morţii muceniceşti, pe mulţi i-au torturat – multora, mai cu seamă, călugărilor, care au susţinut cinstirea icoanelor cel mai mult – le-au fost scoşi ochii, tăiate limbile, mâinile, urechile – înmulţindu-se astfel faptele defăimătoare ale păgânilor prigonitori din primele secole ale creştinismului. Şi iubitorii de Hristos creştini au răspuns cu destoinicie la aceste acte infame – mii de creştini au plătit cu vieţile lor mărturisindu-şi credinţa şi păstrând chipul drag al Sfintei Treimi, a lui Hristos, al Maicii Domnului, al sfinţilor. Iată dragoste! Iată desăvârşire! Fiind în stare de asediu, Biserica nu a putut da un răspuns imediat în anul 754. Condiţiile politice şi geopolitice nu au permis patriarhilor Ierusalimului, Antiohiei, Alexandriei papei de la Roma sau legaţilor săi (cum obişnuiau să facă papii de la Roma în cazul sinoadelor) să se prezinte la acest sinod pentru a respinge argumentele false şi a explica învăţătura sănătoasă.

Contextul în care a fost dezlănţuită mişcarea iconoclastă explică şi consecinţele nefaste în istoria ulterioară întregii omeniri. Ne amintim că nu mult după mişcarea iconoclastă Biserica a fost zdruncinată de alt eveniment dureros – Marea Schismă şi Cruciadele Bisericii Latine. Chiar ne permitem să afirmăm că Schisma a fost una din consecinţele directe ale politicii iconoclaste ale împăratului Constantin V poreclit Copronimul. Mai mult, iconoclasmul a căpătat o altă formă în s. 16, odată cu apariţia Reformei Protestante. Dar, să le luăm de la capăt. Ne vom permite să facem o foarte mică incursiune în istoria acelor evenimente, pentru a observa cum politicul a încercat să influenţeze Biserica netemându-se chiar să atenteze şi la învăţătura ei. Astfel, A. Kartashev afirmă:
„Despre perseverenţa împăratului Constantin în convocarea acestui sinod, putem deduce şi din faptul că el practic a lăsat în voia sorţii Italia, care a fost treptat cucerită de longobarzi. Roma era în pericolul ocupării. Papa Ştefan II îl implora pe Constantin să se ţină de cuvânt şi să trimită în Italia oaste şi generali iscusiţi, pentru a opri înaintarea regelui Astolf. Constantin, însă, a refuzat, fiind ocupat întrutotul de nesăbuinţa sa iconoclastă. Atunci papa a fost nevoit să apeleze la regele franc, Pepin, rugându-l să-l ajute şi să accepte cununa de rege. Aşa şi s-au întâmplat ulterior lucrurile. Regii franci au smuls Italia din mâinile longobarzilor şi au dăruit-o lui papa. Aşa a apărut puterea laică a lui papa. Nesăbuinţa eretică a împăraţilor bizantini a îndepărtat biserica romană”. Din fericire, condamnarea iconoclasmului la Sinodul Ecumenic de la Niceea din anul 787 a adus împăcare, fie şi temporară, cu Biserica din Roma, însă precedentul nefast a fost creat, şi aspectul politic s-a compromis încă o dată în ceea ce priveşte imixtiunea în treburile bisericeşti.

Nu ne permitem să înşirăm detaliat istoria evenimentelor, ca să nu deviem de la subiect, ci vrem să o facem în acea măsură, încât să explicăm tentativele factorului politic de a influenţa dogmele Bisericii. Am văzut că acest lucru a eşuat, şi curăţia învăţăturii hristologice nu a fost afectată în lumina evenimentelor politice, ci, dimpotrivă, în mod involuntar, basileii şi politicienii epocii au contribuit la descoperirea şi formularea în termeni clari a dogmelor. Putem chiar afirma că atentatele politice asupra Bisericii au avut o urmare dogmatică pozitivă, însă subliniem, că cizelarea, formularea, comunicarea învăţăturii Ortodoxe despre Hristos a fost plătită foarte scump, cu sângele mucenicilor şi efortul suprauman al mărturisitorilor de credinţă. Leonid Uspensky vorbeşte despre această perioadă iconoclastă: „Pe parcursul acestei perioade, icoana, ca parte componentă a învăţăturii hristologice în plinătatea sa, mărturiseşte, în primul rând, despre însuşi faptul Întrupării lui Dumnezeu. Această învăţătură Biserica o afirmă atât cu cuvântul, cât şi cu imaginea.”

Am pomenit că mişcarea iconoclastă a avut un puternic subtext politic, nefiind lipsit de pretenţii exagerate ale Bisericii Romane. Pregătirea către Sinodul iconodul nici ea nu a fost lipsită, din nefericire, de asemenea subtext.
Constantinopolul a reuşit să obţină pacea cu arabii în 782, de aceea a fost posibilă expedierea invitaţiilor la Sinod şi patriarhilor din partea orientală a Imperiului. Patriarhul Tarasie, susţinut de împărăteasa Irina a trimis invitaţii la Sinod tuturor patriarhilor, inclusiv episcopului de la Roma. Papa Adrian a reacţionat imediat, răspunzând că nu vede nevoia organizării unui Sinod în această privinţă. Dar cea mai mare obiecţie pe care a avut-o s-a referit la titlul patriarhului Tarasie, prezent în invitaţie – patriarhul ecumenic. Papa a văzut în acest titlu un atentat la „supremaţia” papală şi intenţia de a se ridica asupra „mamei duhovniceşti, Bisericii Romane” În cele din urmă, legaţii papei au sosit în anul 786, însă sinodul nu a fost desfăşurat în acest an din cauza că episcopii iconoclaşti continuau uneltirile, iar lacheii de la curtea imperială erau în mare parte adepţii iconoclaştilor, puşi încă de Constantin Copronim şi Leo Cozarul. După ce regenta Irina a i-a înlăturat pe aceşti demnitari cu unii moderaţi şi cinstitori de icoane, a fost posibilă şi organizarea Sinodului. Acesta s-a desfăşurat în or. Niceea, fiind al doilea sinod ecumenic de la Niceea, şi, totodată, al Şaptelea Sinod Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.

Sinodul a condamnat iconoclasmul, însă rezistenţa iconoclaştilor nu s-a oprit imediat, ci tensiunile, cu anumite intensificări, au continuat încă aproximativ jumătate de secol, când Sfânta Teodora, soţia ultimului – şi, probabil, cel mai înverşunat şi crunt – împărat iconoclast Teofil, se va ruga mult pentru luminarea minţii soţului său care va dezlănţui o prigoană nemaipomenită a cinstitorilor de icoane. În condiţiile în care Dumnezeu i-a trimis o boală grea lui Teofil, acesta, având o vedenie despre Sfintele Icoane, îşi schimbă atitudinea şi încetează prigoana. Sfânta Teodora convoacă în anul 843 pe episcopi şi le anunţă oprirea celui de al doilea val de prigoană împotriva cinstitorilor Sfintelor Icoane. Din Pronia lui Dumnezeu, fără a Cărui voie nimic nu se întâmplă, Biserica întotdeauna s-a bucurat de oameni iluştri care nu au cruţat nici un efort, ca, slujind lui Dumnezeu şi oamenilor, să obţină triumful dreptăţii divine. Astfel este asigurat Triumful Ortodoxiei.

Preot Constantin Cojocaru

Sursa: http://preotconstantincojocaru.blogspot.com/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com