Header image

Ieromonahul Petru Pruteanu: „Suntem chemaţi să-L vedem pe Hristos într-un sărac, cerşetor, poliţist sau judecător…”

16:48, vineri, 27 iunie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , ,

Părintele Petru Pruteanu este unul dintre cei mai cunoscuţi preoţi din Republica Moldova. Este apreciat pentru inteligenţa şi erudiţia sa deosebită mai ales în cercurile de intelectuali şi tineri. A fost lector şi decan al Facultăţii de Teologie din Edineţ, a făcut studii de cercetare la Muntele Athos (Grecia) şi la Universitatea din Thessaloniki (Salonic). Acum slujeşte într-o parohie din Cascais, Portugalia, Eparhia de Korsun.

– Părinte Petru, mi-am propus să vorbim astăzi despre iertare. O temă care este simplă doar la prima vedere, pentru că dacă ne adâncim puţin, descoperim lucruri surprinzătoare. Mântuitorul Hristos după ce i-a învăţat pe ucenici Rugăciunea Domnească şi arhicunoscutele cuvinte: „Și ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, adaugă: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Sfânta Evanghelie după Matei 6: 14-15). De ce a ierta aproapelui nostru este atât de important, încât Dumnezeu ne atenţionează că, dacă nu iertăm oamenilor greşelile lor, nu putem aştepta milă şi iertare de la Dumnezeu?

– Omul este creat după chipul lui Dumnezeu şi persoana fiecăruia din noi se împlineşte doar în măsura în care suntem în comuniune cu El şi cu cei creaţi după chipul Lui. Omul poate avea o relaţie personală cu Dumnezeu, dar nu una individuală, neglijându-i pe ceilalţi oameni, pe care Dumnezeu îi iubeşte la fel de mult şi pentru care Mântuitorul, de asemenea, şi-a vărsat Sângele Său, chemându-ne pe toţi deopotrivă la El. Mai mult decât atât, Hristos îl consideră pe fiecare om drept un „frate mai mic” al Său (Matei 25: 40, 45) şi, de multe ori, apare în faţa noastră sub chipul unui sărac, cerşetor, bolnav sau poate învăţător, medic şi, de ce nu, chiar poliţist sau judecător, iar noi suntem chemaţi să-L vedem pe El în fiecare din aceştia. Iată de ce, respectând logica şi firea lucrurilor, Domnul ne cere ca mai întâi noi să iertăm pe aceştia, care au slăbiciuni asemenea nouă, şi abia apoi să cerem iertare de la El (cf. Matei 5: 23-24). Aceasta şi pentru a înţelege că greşelile pe care le facem noi înaintea lui Dumnezeu sunt cu mult mai mari decât cele pe care le face aproapele cu noi şi, respectiv, dacă Dumnezeu este în stare să ne ierte nouă mult, de ce noi nu suntem în stare să iertăm puţin aproapelui (cf. Matei 18: 21-35), mai ales că, cel puţin o mică parte din greşeala pe care i-o imputăm aproapelui s-ar putea să fie provocată (direct sau indirect) chiar de noi. E altceva că mândria şi aroganţa din noi nu ne permit să observăm şi să ne asumăm partea de vină… Deci, noi am vrea ca Dumnezeu să ne ierte deplin şi necondiţionat, iar noi nu suntem în stare să iertăm până la capăt şi încă mai punem şi condiţii? Nu e logic! Iar Hristos ne cheamă la logică…

Cred că este important să mai amintesc în acest context şi cuvintele Sf. Ioan Teologul, care spune: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” (I Ioan 4: 20-21).

– Poate oare Dumnezeu să ierte păcatele unui om care nu iartă din toată inima pe cineva care i-a greşit sau care „iartă, dar nu uită”, şi la prima ocazie potrivită sau la primul pahar de vin îşi varsă nemulţumirea pe aproapele său şi-i „scoate ochii” pentru toate greşelile „iertate”?

– În răspunsul precedent am făcut trimitere la pilda de la Matei, cap. 18, în care Mântuitorul povesteşte cum un stăpân a iertat unei slugi datoria de 10.000 de talanţi, iar sluga n-a putut ierta altei slugi datoria de 100 de dinari. Şi pilda se încheie cu următoarele cuvinte ale stăpânului: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (Matei 18: 32-35). Din aceste cuvinte observăm că Dumnezeu ne cere să fim între noi ca fraţii şi să iertăm „din inimă”, nu doar cu buzele sau numai până la un timp, căci aceasta nu mai este iertare, ci un fel de „amânare a răzbunării”. Ce ar fi dacă şi Dumnezeu ne-ar ierta numai pentru un timp, apoi să-şi reamintească de toate păcatele noastre? Deci, haideţi să nu fim „slugi viclene”, ci să iertăm până la capăt şi să reîncepem relaţia cu fratele nostru, de parcă nici nu s-ar fi întâmplat nimic. Dacă aşa am vrea să facă cu noi Dumnezeu şi chiar şefii noştri, tot aşa trebuie şi noi să facem cu alţii.

– Cu toţii suntem foarte mişcaţi de nobleţea Mântuitorului care se ruga pe cruce pentru cei care l-au răstignit, dar de multe ori în viaţa cotidiană suntem neputincioşi în a ierta oamenilor chiar şi micile ofense sau nedreptăţi care ni se fac, ca să nu mai pomenim de cele mari. Cum să învăţăm a ierta în lucrurile mici, dar, mai ales, în cele mari? Cunoaştem cu toţii destule cazuri când frate cu frate nu vorbeşte ani la rând din cauza unor certuri banale la împărţirea averii părinţilor, când copiii îşi neglijează părinţii, considerând că au fost nedreptăţiţi sau pentru că n-au fost iubiţi la fel de mult ca alţi fraţi de-ai lor, când soţii divorţează nemaiavând putere să se ierte, să se suporte, să se ajute unul pe altul.

– Sunt oameni care chiar încearcă să ierte până la capăt, dar fiind stăpâniţi şi de alte patimi, în special de mândrie şi invidie, în ei reînvie mânia şi chiar prostia. Nu de puţine ori omul n-are nevoie de acel pământ, că oricum nu are de gând să-l lucreze şi nici de acea casă bătrânească, care niciodată nu i-a plăcut, dar fiind îndrăcit (!) spune: „dar de ce să-i revină altuia şi nu mie?” sau „decât să aibă doar el, mai bine să se piardă, ca să nu am nici eu, nici el”. Oamenii care trăiesc după această logică diabolică nu au nicio legătură cu Dumnezeu şi cu Biserica şi, prin urmare, nu trebuie nicidecum împărtăşiţi, cununaţi sau copiii lor primiţi la botez. O atitudine mai drastică a Bisericii este justificată nu doar pedagogic, ci şi canonic, şi duhovniceşte.

Mai există şi alt aspect, când celălalt refuză să se îndrepte şi profită de bunătatea celui mai credincios sau mai slab. Dar şi în primul caz, şi în al doilea, Hristos ne este model de iertare şi bunătate.

Numai citind şi împlinind Evanghelia ne putem schimba conştiinţa şi comportamentul. La noi însă credinţa se limitează numai la pomeni şi obiceiuri, iar la capitolul împlinirea Evangheliei suntem mai răi decât păgânii… Este şi vina preoţilor, în mare parte, că nu atrag atenţia la aceste aspecte fundamentale pentru buna convieţuire şi pentru dobândirea mântuirii. Dacă n-ai ştiut să ierţi, nicio pomană nu te poate salva!

– Cum poate un credincios să-şi dea seama că Dumnezeu l-a iertat pentru păcatele făcute, mai ales când e vorba de păcate mai grele, precum omorul, avortul, violul, „afaceri” bazate pe prostituţie sau droguri, uciderea unui părinte?

– Pentru a primi iertare de la Dumnezeu, în primul rând trebuie să te opreşti de la păcat, apoi să ceri iertare, având hotărârea de a nu mai greşi. Iertarea nu se dă dacă nu se cere, dar întrucât, prin păcat, omul se îndepărtează mult de Dumnezeu, omul trebuie să fie convins că a strigat suficient de tare şi de mult ca Dumnezeu să-l audă. Ca să nu fim prea uşuratici cu pocăinţa, uneori Dumnezeu se face că nu ne aude, şi, în acest caz, chiar trebuie să strigăm cu lacrimi şi cu suspine…

Atunci când omul primeşte iertare, el simte o pace în suflet şi o bucurie că l-a aflat iarăşi pe Dumnezeu. Mai mult decât atât, omul este gata să suporte orice consecinţă pentru păcatul său, numai să nu-L piardă pe Dumnezeu şi mântuirea care vine de la El. Dacă omul a ajuns să trăiască această stare, înseamnă că poate nădăjdui cu smerenie în iertarea lui, crezând că o va şi primi.

De multe ori însă, oamenii cerşesc o falsă iertare. Pe ei nici măcar nu-i interesează dacă Dumnezeu i-a iertat sau nu, pentru că nu cred în Judecata şi Viaţa de Apoi, ci ar vrea să fie convinşi doar că nu vor fi pedepsiţi aici, pe pământ. Această abordare deja nu mai are nimic în comun cu creştinismul.

– De ce Dumnezeu ar ierta o persoană care înjură în fiecare zi de Dumnezeu, de cruce, de Hristos, de Paşti, chinuind şi otrăvind cu răutatea sudalmelor lui pe cei din jur, străini sau apropiaţi?

– Cum am mai spus, iertarea se dă numai dacă este cerută, iar păcatul nu se mai repetă. Dacă se întrunesc aceste condiţii, Dumnezeu este în stare să ierte totul, chiar şi cele mai grave păcate. Dar dacă omul nu cere iertare şi nu are hotărârea de a nu mai greşi, iertarea lui Dumnezeu nu-i va forţa dorinţa lui de a fi nevrednic.

– Iisus a spus: „Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta”. În unele surse ortodoxe am întâlnit că tradiţia creştină, pornind de la cele trei mari virtuţi de căpătâi – credinţa, nădejdea şi dragostea, care sunt lucrări ale Duhului Sfânt –, a socotit că păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt mai ales acelea care se îndreaptă împotriva acestor virtuţi. Oare necredinţa, erezia, vrăjitoria, închinarea la idoli sau lepădarea dreptei credinţe, ca şi păcate împotriva credinţei, pot fi considerate păcate împotriva Duhului Sfânt? Sau deznădejdea şi sinuciderea, ca păcate împotriva nădejdii, pot fi socotite păcate împotriva Duhului Sfânt? Și, în acelaşi sens, oare ura, invidia şi pizmuirea aproapelui, ţinerea de minte a răului, minciuna, clevetirea şi prigonirea pe nedrept, ca şi păcate împotriva dragostei, pot fi considerate păcate împotriva Duhului Sfânt?

– Conform textului de la Galateni 5: 22-23, toate virtuţile sunt „roade ale Duhului Sfânt” şi, prin extensie, orice păcat este o alungare a harului dumnezeiesc din noi. Personal însă consider că textul de la Matei 12: 31-32 nu se referă la „roadele Duhului”, ci la hulirea Persoanei Sfântului Duh şi, în consecinţă, a întregii Treimi. Sfinţii Părinţi interpretează această hulă ca o respingere a lui Dumnezeu din viaţa omului. Şi sunt mulţi care ştiu şi simt că Dumnezeu există, dar vor să trăiască ca şi cum El nu ar exista şi nu le-ar cere nimic. Aceasta este o formă de ateism chiar mai periculoasă decât ateismul pretins „ştiinţific”. Deci, omul care L-a exclus pe Dumnezeu din viaţa sa nu poate fi iertat din simplul motiv că nici nu-şi doreşte acest lucru. Însă dacă îşi va reveni în sine şi va dori să fie iertat, Dumnezeu negreşti îl va auzi.

– Următoarea întrebare ţine de puterea de iertare a păcatelor şi, de cele mai multe ori, este o pricină de poticnire pentru unii creştini ortodocşi, dar şi, mai ales, pentru credincioşii neortodocşi. Sfânta Evanghelie după Ioan relatează că după înviere, Iisus Hristos s-a arătat apostolilor, „a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. Pentru mulţi credincioşi din vremurile noastre această taină a iertării păcatelor prin intermediul preoţilor este greu de înţeles şi, totodată, este şi o mare sminteală. Asta pentru că pare total deplasat să mărturiseşti unui om, fie el şi în haine preoţeşti, lucruri foarte intime despre propriile păcate. Pentru omul contemporan, pentru care Dumnezeu este, de cele mai multe ori, o forţă impersonală, pare de neconceput să spui păcatele unei persoane, mai ales, că televiziunile noastre „au grijă” să ne informeze regulat despre preoţi care se bat în biserici, preoţi beţivi, curvari, homosexuali sau preoţi pentru care preoţia este o afacere. Cu părere de rău, există cazuri reale de implicare a unor clerici în scandaluri dezgustătoare. Şi atunci mulţi îşi pun întrebarea, cum să accepţi să te spovedeşti unor astfel de preoţi?

– Din păcate, există astfel de cazuri şi indivizi care, din punctul meu de vedere, nici nu sunt preoţi, chiar dacă formal poate încă nu au fost caterisiţi. Dar nu înseamnă că dacă există doctori care uită foarfecele în oameni sau îi omoară pe masa de operaţie, spitalele trebuie închise, iar oamenii să încerce să supravieţuiască fără operaţii. Transferarea păcatelor unui preot asupra tuturor e cea mai mare greşeală, iar apelarea la primul preot care ne-a ieşit în cale este semnul unei ignoranţe şi nepăsări duhovniceşti. Dacă pentru a scoate un dinte căutăm un stomatolog bun, care trebuie nu doar să înlăture ce este rău, dar şi să nu te infecteze cu vreo hepatită, cu atât mai mult trebuie să căutăm preoţi şi duhovnici buni care să ne pregătească înainte de cununie şi botez şi să ne fie îndrumători duhovniceşti pentru viaţa noastră şi a familiei. Altfel, eşuăm.

Revenind la prima parte a întrebării, cea legată de puterea iertării păcatelor, trebuie să facem unele precizări de ordin practic. În primul rând, preotul nu trebuie să asculte mărturisirea dacă aceasta începe cu cuvintele: „părinte, am greşit…”, căci aceasta deja nu este mărturisire, ci o şedinţă la psiholog. Mărturisirea trebuie să înceapă cu cuvintele: „Doamne, am greşit…”, ca să fie clar de la bun început cui este ea adresată şi care este rolul fiecărui „actor”. Deci, Doctorul şi Marele Duhovnic este însuşi Dumnezeu, iar preotul nu este decât asistentul Lui, care, în cuvinte omeneşti şi printr-o prezenţă vizibilă, îţi vorbeşte şi te binecuvântează. Şi e clar că nu oricine poate îndeplini rolul de „asistent al lui Dumnezeu”, ci numai cei consacraţi în această slujire specială. Mai mult decât atât, acest „asistent” are acelaşi trup ca şi tine şi trăieşte în acelaşi context istoric ca şi tine, aşadar cu siguranţă va şti să te ghideze corect către Marele Doctor, dacă şi tu vei dori acest lucru.

Deci, dacă oamenii vor avea conştiinţa că vin să se mărturisească Domnului, iar prezenţa preotului le este numai spre ajutor, orice complex sau prejudecată vor fi uşor depăşite. Uneori chiar este de folos să tragem şi un pic de ruşine în faţa preotului, ca să nu tragem ruşinea la Judecata de Apoi. Uneori, datorită acestei ruşini, oamenii se opresc de la păcate. Pe de altă parte, pacientul care vine la medic este nevoit să se dezbrace înaintea acestuia şi, pentru a birui boala, este nevoit să biruie mai întâi ruşinea. Tot aşa este şi cu spovedania. Nu trebuie să credem că preotul, dacă va şti păcatele noastre, ne va respecta mai puţin sau îşi va schimba părerea despre noi. Din contra, se va ruga mai mult pentru noi. Şi orice preot cât de cât experimentat, nu mai are nicio urmă de curiozitate privind păcatele tale, căci aude prea multe… Ţie însă îţi este de folos ca să le mărturiseşti şi să primeşti canonul potrivit, ca să te vindeci de boala pe care Dumnezeu oricum o ştie, dar vrea ca tu însuţi să ceri vindecare şi să recunoşti că ţi-ai cauzat rana, dar de acum înainte vei fi mai prudent.

– Vă mulţumesc pentru că aţi găsit timp pentru noi.

– Sper să fie de folos cititorilor.

Interviu realizat de Igor Pânzaru, www.flux.md

Contact Form Powered By : XYZScripts.com