În discuție cu sectanții evitați sã declanşați prejudecãţile

Este foarte important sã evitãm declanșarea prejudecãților. Nu da niciodatã rãspunsurile așteptate. De exemplu, când un harizmat îti spune cã are descoperiri de la Duhul Sfânt, nu-i rãspunde cã „și satana ia chip de înger al luminii”. Acela deja așteaptã acest rãspuns, pentru cã așa i-a zis pastorul cã rãspunde un ortodox la aceastã provocare. Rãspunzând astfel, tu nu faci decât sã întãrești credința interlocutorului tãu în infailibilitatea și vizionarismul pastorului sãu. În aceeași clipã el simte cã tot ce a învãțat în secta sa este dumnezeiesc, iar tu devii în ochii lui un exemplar tipic de om înșelat de diavol.

M-au invitat odatã niște prieteni misionari sã merg la o disputã cu harizmații, la cererea unui preot de țarã. Aceasta a avut loc chiar în casa lor de rugãciune și au luat parte numai liderii sectei. La un moment dat aceștia au pierdut firul metodicii lor de discuție cu ortodocșii, deoarece noi nicidecum nu am pronunțat cuvintele „Sfinții Pãrinți” și „sfânta tradiție”.

Sã vedeți în ce încurcãturã îl pune pe un sectant faptul cã nu te porți așa cum l-au învãțat pe el la cursurile de evanghelizare. De exemplu, aceștia abia așteaptã sã ridici puțin vocea ca sã înceapã: „Vedeți, nu aveți duhul dragostei lui Hristos, așa v-ați învãțat voi, preoții, numai sã conduceți și toatã lumea sã vã pupe mâna”.

Dupã ce discuția „oficialã” s-a încheiat și fiecare din noi a rãmas fațã în fațã cu câte un grupuleț de sectanți, eu m-am gândit sã-i fac o surprizã celui care vorbea mai mult. Taman când interlocutorul meu delira fascinat de cele câteva cuvinte grecești prin care încerca sã-mi arate cã Biblia ortodocșilor nu-i bunã, în loc sã-l numesc satanã și sã-l blestem, eu m-am apropiat și l-am luat prietenește de umeri, chemându-l de-o parte. Tu, din ce sat ești, frate?” Acesta, fâstâcit cu totul, mi-a rãspuns: „Din Copanca ···” Zic: „Și așa te-au învãțat pe tine în Copanca sã tâlcuiești Scriptura?” Zice: „Nu, cã satul nostru nu-i departe de mãnãstirea voastrã și eu de multe ori am fost la mãnãstire···” Zic, fãrã sã-l las din brațe: „N-ar strica sã mai mergi la mãnãstire, cã maicã-ta cred cã merge”.

Sparge tiparul, simplificã discursul, adu-l pe interlocutor la normalitate. Smulgeți-vã din șuvoiul de citate și versete din Biblie, care transformã totul într-un fel de show. Vorbiți ca doi oameni de treabã, pur și simplu, nu ca doi concurenți la alegeri. Hristos rãmâne același, indiferent de câte citate știe fiecare. Învingãtor este cel care a instaurat dragostea, nu cel care a știut sã citeze mai spectaculos Scriptura.

Am arãtat, desigur, numai un exemplu cum se poate face acest lucru. Anume în acest fel trebuia dezarmat un tânãr harizmat din Basarabia. Fiecare însã trebuie sã se adapteze în funcție de interlocutor. În cazul adus, am procedat astfel din câteva motive. În primul rând, știam cã sectanții n-au voie sã numeascã frate pe un ortodox (în special harizmații și martorii lui Iehova) (Îi anunț pe cei care vor sã experimenteze astfel de lucruri sã fie foarte precauți, pentru cã mai ales sectele neoprotestante practicã un cameleonism admirabil, așa cã ele diferã de la „sat la sat”, deși poartã același nume.). În clipa în care eu l-am îmbrãțisat de fațã cu membrii sectei lui și i-am zis „frate” acesta și-a pierdut graiul, la propriu. Pentru o chestie de asta poți fi dat afarã din sectã. Totodatã, eu știam cã el nu se poate apãra de îmbrãțisarea mea, pentru cã altfel ar fi pãrut lipsit de dragoste, pe care chiar mai înainte susținea cã nu o au ortodocșii.

În al doilea rând, analizându-i gesturile, mi-am dat seama cã este de la țarã. Atunci, peste primul șoc, am adãugat altul: în loc sã mã stingheresc din cauza cuvintelor grecești, așa cum i-a zis lui pastorul cã trebuie sã reacționez, sau sã-l blestem, eu l-am întrebat din ce sat este. Iar aceasta este cea mai grozavã armã: sã-l readuci pe om la origini. Nu este deloc acel mod jignitor de a numi pe cineva „țãran”, ar fi pãcat, ci tocmai aducerea la origini în sensul cel mai profund. Sã-l simplifici pe om.

Prejudecãțile stau între slujitorii lui Hristos și restul lumii ca un zid. Le știm cu toții care sunt ele. Deci, sã nu le hrãnim prin purtãrile noastre. Cei dintâi se grãbesc sã-i eticheteze pe ceilalți, iar aceia încã nu au avut ocazia sã scape de urmãrile ateismului științific și a umanismului desacralizat. De aceea, de multe ori, e nevoie de acțiuni șocante care sã dãrâme, ca un fulger, zidul acesta al indiferenței.