Header image

În interviul acordat creatorilor filmului „Preafericitul Vladimir”, Patriarhul Rusiei Chiril și-a împărtășit amintirile cu privire la pururi pomenitul mitropolit al Ucrainei

18:41, duminică, 27 iulie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , ,

La 13 iulie, în ziua a 9-a de la decesul Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe din Ucraina Preafericitul mitropolit al Kievului și al întregii Ucraine Vladimir, pe postul de televiziune „Inter” a fost difuzat filmul „Preafericitul Vladimir”. În interviul acordat  creatorilor filmului Sanctitatea Sa Patriarhul Chiril și-a împărtășit amintirile cu privire la pururi pomenitul stăpân.

– Sanctitate Voastră, aș vrea să concretizez un moment din predica Dumneavoastră de duminică, când ați spus că l-ați cunoscut pe mitropolitul Vladimir timp de 49 de ani. Cum a avut loc întâlnirea voastră? Ce fel de om era? Ați fost prieteni?

– De fapt l-am cunoscut în mod indirect pe stăpân cu mult  timp înainte. Tatăl meu, protoiereul adormit Mihail, a vizitat Odessa în calitate de pelerin la începutul anilor 1960. Atunci a făcut cunoștință cu un ieromonah tânăr Vladimir și, revenit în Leningradul de atunci, și-a împărtășit impresiile și a povestit despre un tânăr minunat, după spusele sale.

Iar apoi, când am intrat la seminar (era în anul 1965), am făcut cunoștință au arhimandritul Vladimir și, în pofida diferenței de vârstă, am găsit foarte repede limbă comună – prin apropierea neîndoielnică în opinii, convingeri, în recepționarea vieții. Iată atunci s-au fondat relațiile, pe care azi aș putea să le caracterizez ca fiind de prietenie. A fost o prietenie între oameni,  apropiați prin vârstă și idei în multe probleme bisericești.

De atunci această prietenie a continuat, s-ar putea spune, până la ultima zi a Preafericitului. Și deși în ultimii ani, din cauza maladiei sale, nu era întotdeauna simplu să comunic cu el, totuși, de fiecare dată când ne întâlneam, simțeam acea căldură care emana de la el și atunci gândul meu revenea la trecut, când conlucram, când Preafericitul era plin de puteri. Ne aminteam, de asemenea, de diferite epizoade ale colaborării noastre, inclusiv legate de activitatea după hotarele țării. Am fost succesorul său ca paroh în biserica noastră din Geneva, el era reprezentant pe lângă Consiliul mondial al Bisericilor, apoi reprezentant pe lângă CMB am devenit eu, noi aveam enoriași comuni.

A fost un timp foarte dificil, perioada războiului rece, când oamenii se temeau să frecventeze parohiile Patriarhiei Moscovei. Însă în această parohie am simțit întregul talent de păstor al stăpânului Vladimir. El a putut să unească în jurul parohiei pe reprezentanții emigrației vechi care, uitând de frică și de disconfortul, legat de contactele cu reprezentanții Bisericii noastre, au început să meargă la biserica noastră și să fie enoriașii ei permanenți. Singur acest fapt m-a convins de faptul că stăpânul deținea un talent de păstor cu totul special – apoi am avut ocazia să mă conving de aceasta de multe ori.

– Dacă există prietenie, atunci ai ocazia să porți discuții la diferite teme de viață, în situații complicate. Ați avut vreo dată ocazia să cereți de la el vreun sfat?

– Se prea poate, erau nu rugăminți pentru un sfat, dar mai degrabă o colaborare bună, o conlucrare și discuții reciproc folositoare, doar noi am fost un timp îndelungat rectori – el la Academia teologică din Moscova, eu – la Sanct-Petersburg. Eu, bineînțeles, îi împărtășeam gândurile mele despre necesitatea reformării sistemului de studii teologice și întotdeauna găseam la el susținere. Iar când am devenit președinte al Departamentului pentru relații externe bisericești, stăpânul Vladimir deja era șeful Direcției executive a Patriarhiei Moscovei și în acea perioadă noi deja conlucram în cel mai strâns mod în calitate de membri permanenți ai Sinodului.

Sarcina principală care se afla atunci la ordinea zilei – de a apăra Biserica de la influența negativă din partea statului. Era un lucru deloc simplu, care crearea, inclusiv, relații de bună încredere. Anume astfel de relații am avut întotdeauna – anume de încredere, prietenești. Noi puteam vorbi deschis unul cu altul referitor la esența acelor probleme, de care ne ciocneam, fără a ne teme că cineva dintre noi va avea de suferit de la putere în urma acestor discuții. Acest nivel de relații de încredere era foarte înalt.

– Care este rolul mitropolitului Vladimir, mai bine zis, care este misiunea lui în destinul Ortodoxiei contemporane în Ucraina – și probabil nu doar acolo, deoarece este greu a diviza Ortodoxia pe teritorii? Dacă altfel s-ar fi creat scindarea, plecarea unei părți a preoților, dacă el, de pildă, ar fi refuzat la catedra mitropolitană de la Kiev, sau dacă ar fi fost ales altcineva  – în acest caz, care este rolul personalității în istorie?

– Rolul său este greu de supraestimat. Eu țin bine minte ce s-a întâmplat în anul 1992. A fost cu adevărat o oarecare catastrofă. Un pericol enorm plana de asupra Bisericii noastre – era pericolul nu doar al schismei, care era deja un fapt împlinit, dar exista pericolul extinderii acestei schisme. Noi ținem bine minte că scindarea era susținută în mod activ de puterea politică de atunci a Ucrainei. Și era nevoie de contracarat acest pericol cu o personalitate care ar fi fost capabilă să unească în  jurul său oamenii, care s-ar fi bucurat de o autoritate indiscutabilă, după care ar fi mers oamenii. Cu excepția stăpânului Vladimir, nimeni altul nu era în Biserica noastră.

În primul rând, el este fiul Ucrainei. Aș spune, era un ucrainean foarte inteligent, care poseda la perfecția limba ucraineană, care putea și să scrie, și să vorbească în ucraineană, într-o limbă perfectă. În același timp, era un slujitor credincios al Bisericii – al Bisericii Ortodoxe Ruse unite. Și când a fost pusă  problema – cine va putea să conducă Biserica Ucrainei în aceste condiții dificile, cine va putea deveni mitropolitul Kievului – nimeni nu a avut alt gând decât ca mitropolitul Vladimir ca să fie acea persoană. El a fost ales – după cum știm, în mod unanim, iar apoi a avut loc urcarea lui triumfală la Kiev, când a fost întâmpinat de mii de oameni, nucleul enoriașilor catedralei „Sfântul cneaz Vladimir” din Kiev, care, în semn de solidaritate cu el și în semn de protest împotriva schismei, au plecat la mitropolitul Vladimir. Corul a plecat, regentul a plecat, clerul a plecat – a fost, bineînțeles, o lovitură puternică dată schismaticilor. A apărut o personalitate cu care este greu să intri în competiție.

Dacă noi vorbim despre părțile tari ale caracterului stăpânului, atunci trebuie să adăugăm că nu a avut nici o putere arătată demonstrativ. El niciodată nu ridica vocea, niciodată nu a strigat la cineva, niciodată nu a lovit cu pumnul în masă, niciodată nu a pronunțat cuvinte mânioase, care nu se cade să fie pronunțate de un slujitor al bisericii, în alocuțiunile sale niciodată nu a fost agresiune. Anume de aceea el avea foarte mulți prieteni, dintre care erau persoane care îl respectau și îl apreciau foarte mult, dar nu aparțineau Bisericii noastre. Acesta este talentul de păstor – a vorbi adevărul, niciodată de a nu merge la compromis, în urma căruia se ascunde trădarea și totodată să fii convingător și pentru unii, și pentru alții. Anume așa era stăpânul Vladimir.

– Ați spus în textul condoleanței Dumneavoastră că nu au existat oameni, care nu l-ar fi respectat, indiferent de tabăra la care aparțineau, indiferent de forțele politice, la care aderau și aceasta era neîndoielnic așa. Încă o întrebare. 27 ianuarie 2009. Soborul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse. Anume mitropolitul Vladimir vă pune întrebarea despre acordul Dumneavoastră de a păși pe tronul patriarhal după alegere. Dumneavoastră răspundeți afirmativ. Ce ați simțit pentru el? Era important pentru Dumneavoastră că anume această persoană v-a pus această întrebare, una din cele mai importante în viața Dumneavoastră? Ați avut o discuție apoi, după întronare?

– El a pus această întrebare în corespundere cu norma statutului liturgic. Această întrebare este pusă întotdeauna de membrul primar al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, iar conform statutului Bisericii noastre membrul primar este mitropolitul Kievului. De aceea aceasta a fost o îndatorire  liturgică. Dar mie mi-a fost plăcut că această întrebare a fost pusă anume de el – o persoană apropiată duhovnicește mie, căruia întotdeauna i-am simpatizat și cu care eram, după cum am spus, în relații foarte bune.

A fost un moment istoric, foarte emoționat pentru mine, deoarece în această problemă s-a concentrat toată responsabilitatea ce urma să fie, care s-a așezat pe umerii Patriarhului.  Nu este doar o întrebare de protocol. Este o anumită îndatorire, pe care Patriarhul o acceptă. El nu refuză la slujire, prin urmare, el ia asupra sa crucea cu toate urmările care decurg din aceasta.

Însă Patriarhul nu poate purta crucea de unul singur.  El trebuie ajutat să-și ducă crucea de către episcopat și cler, și de poporul credincios prin rugăciunile lor. Stăpânul Vladimir a fost unul dintre cei care, se prea poate, chiar într-o măsură mai mare decât altcineva, m-a ajutat să-mi port crucea. Eu eram sigur: atâta timp cât el este la cârma puterii bisericești în Ucraina, Biserica noastră nu va fi supusă scindări și nu vor fi întreprinși nici un fel de pași, care ar duce la decăderea Ortodoxiei canonice pe pământul Ucrainei. Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că încrederea mea și liniștea mea s-au îndreptățit pe deplin.

Stăpânul a trecut peste pragul vieții pământești și a intrat în veșnicie, fără a păcătui nici în fața jurământului arhieresc, nici împotriva vocației sale de a fi păstrătorul Ortodoxiei canonice în Ucraina.

– Ați comunicat mult cu Stăpânul în timpul vizitelor întreprinse, dar și înainte de ele. Ce opinii avea și care era opinia dumnealui  vizavi de soarta Bisericii Ortodoxe a Ucrainei.

– Încă odată vreau să spun că el avea o atitudine fermă privitor la poziția canonică, de aceea de la el nu te puteai aștepta la diferite surprize, la nici un fel de intrigi, la nici un fel de lucruri neașteptate. Întregul nostru episcopat avea încredere în el și, după cum am spus, nu am fost rușinați în încrederea noastră și în speranțele noastre. Stăpânul  acorda o importanță foarte mare acelui statut, pe care azi îl deține Biserica Ortodoxă din Ucraina. Este o Biserică ce se autoadministrează, cu o autonomie din cea mai largă, cu drepturi care se apropie, practic, de cele autocefale. Noi am discutat mult la această temă și în anul 1992, și mai târziu. El vorbea despre faptul că anume un astfel de statut va ajuta la păstrarea Ortodoxiei canonice și la  întărirea credinței ortodoxe în sânul poporului ucrainean.

Ce să mai spunem: au fost în episcopat dintre cei care nu doreau ca Biserica Ucrainei să dețină astfel de drepturi. Ei bine, el a fost un adept activ al acordării acestor drepturi Bisericii Ortodoxe a Ucrainei și practic la fiecare Sobor Arhieresc, întro-o formă sau alta, mărturisea despre importanța celor săvârșite în anul 1992. El considera că este o formă optimă și niciodată nu spunea că în viitor trebuie să facem altceva. El insista asupra faptului ca statutul existent să ofere Bisericii Ortodoxe din Ucraina o posibilitate largă de a-și înfăptui slujirea întru binele poporului ucrainean.

Consider că toți știau că el era deschis concomitent pentru dialog cu toți ceilalți. El suferea pur omenește de pe urma shismei, se ruga în permanență pentru unirea Ortodoxiei ucrainene, dar nu își imagine această unire în afara cadrului canonic și în afara hotarelor canonice.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii

Sursa: http://www.patriarchia.ru/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com