Header image

Încă 5 ani de viaţă

19:22, miercuri, 8 ianuarie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , ,

Eu si sotul meu am fost chemati la Moscova prin telegrama de sora mea Prascovia, care lucra ca si chirurg la sectia nr.4 a spitalului Kremlinului. Cand am aparut, ea s-a bucurat nespus:

– Ce bine ca ati venit la timp. Va voi da niste indicatii si dispozitii. Maine seara la ora 8 voi muri.

Ne-am uitat la ea cu mare teama si parere de rau, gandindu-ne ca nu mai este in toate mintile, desi in exterior Prascovia arata ca de obicei. Spre mirarea noastra, ne-a destainuit urmatorul lucru:

– Sa nu va mirati de ceea ce va voi povesti, ci sa trageti singuri concluziile pentru voi insiva. Stiti ca nu fac parte din randul fanaticilor visatori, dar fata de intamplarea care a avut loc, chiar si mie imi ingheta sangele in vine.

Fac o paranteza. Sora mea – medic emerit al URSS, veteran de razboi – a fost chirurg pe front si a vazut moartea in fiecare zi. Dupa razboi a continuat sa lucreze ca si chirurg in spital. Era atee convinsa si pe toti credinciosii ii socotea oameni redusi, zicand ca ”pentru ei plange in prostie”.

Si dintr-o data, o asemenea declaratie neasteptata din partea ei… Cu cinci ani in urma i s-a facut operatie datorita unei tumori maligne la san si ea, medic fiind, a inteles ca viata i se stinge cu fiecare zi, deoarece boala progresa. Si la un moment dat a avut un vis. Se afla intr-un loc necunoscut. Brusc a vazut in fata ei o Femeie inalta si dreapta, imbracata in vesminte lungi, care statea cu spatele la ea. Chipul nu i se putea vedea, iar in jurul capului avea o aureola stralucitoare, de parca soarele lumina natura din jur. Si atunci Prascovia a auzit un glas:

– Vrei sa mai traiesti? Roag-o pe Ea!

S-a uitat in jur – nu era nimeni.

– Cine ar putea fi? – a gandit.

Caci tocmai sa traiasca isi dorea. Si a inceput sa se roage:

– Femeie! Lasa-ma sa mai traiesc!

Dar femeia parca nu auzea. Atunci a rasunat din nou glasul cel tanar:

– Roag-o!

Prascovia a repetat:

– Femeie, lasa-ma sa mai traiesc, fiul meu inca nu s-a realizat in viata!

Dar aceea tacea. Si numai glasul repeta mereu:

-Roaga-te! Roag-o pe Ea!

Iar Prascovia i-a raspuns glasului pe un ton rastit:

– De ce sa ma rog, Ea nici macar nu imi da atentie!

-Dar tu roag-o. Ea este atotmilostiva!

Si Prascovia a inceput iarasi sa se roage. Si deodata a auzit un glas bland, incet:

– Dar tu nu crezi in mine!

– Voi crede – s-a jelit Prascovia. De acum incolo voi crede!

– Atunci e bine – a raspuns Femeia. Iti voi mai da intocmai cinci ani de viata, vei aranja treburile fiului si iti vei duce traiul pe pamant in fapte bune si in pocainta. Imi este mila de voi toti. Umblati pe pamantul meu, respirati harul, dar in camara lui Dumnezeu nu pasiti. La biserici nu mergeti si nu va rugati… Nu slava omeneasca are pret ci slujirea inaintea Domnului. In pace trebuie sa traiti pe pamant, dar neamurile toate lupta. Domnul pacea v-a adus-o, dar voi nu intelegeti…

Prascovia s-a trezit si a plecat in fuga la biserica. Si-a cumparat carte de rugaciuni si a aflat ce inseamna spovedania, impartasania, maslul si cum este corect sa se inchine. Nu a mai lipsit de la nici o slujba dumnezeiasca. Ore intregi nu se ridica din genunchi, stand la icoana Maicii Domnului. In aceasta perioada fiul ei s-a oranduit iar ea si-a pus in ordine toate treburile pamantesti. Boala, dupa cat se parea, batea in retragere. Prascovia s-a cait adanc inaintea Domnului pentru pacatele ei(mandria si iubirea de sine) pe care le-a savarsit prin lipsa de intelegere, prin nedorinta de cauta adevarul. Celor credinciosi le-a cerut iertare si a inteles ca, in general, credinta este darul lui Dumnezeu.

Cea atotmilostiva – Maica Domnului – i-a descoperit adevarul si i-a dat timp pentru pocainta si curatire.

”Fiecare are dreptul sa aleaga binele sau raul. Si, potrivit cu alegerea facuta, suntem apoi judecati” – si-a incheiat ea povestirea.

Prascovia ne-a poruncit sa-i pomenim pe toti cei vii in biserici si manastiri, sa dam pomelnice ”pentru sanatate”, iar pentru cei raposati sa dam pomelnice ”pentru odihna sufletului”.

– Sa nu imi puneti monument funerar – a spus ea – ci o cruce simpla si sa semanati flori. Sa ingropati fara fast trupul meu si sa nu-mi faceti pomeni galagioase. Acestea nu ma vor ajuta. Mai bine duceti merindele la biserica, acolo se si face pomenirea. Eu am lasat din timp mostenire la manastiri ceea ce am putut din averea mea. Sufletul va avea nevoie pe lumea cealalta de ”ajutorul lor grabnic”. Va rog sa nu mai beti bauturi alcoolice tari. Mai bine beti putin vin de casa. Sa va inchinati peste tot si sa inchinati totul: si mancarea, si locuinta, si patul. Sa nu uitati nici o clipa de Dumnezeu. Eu uitasem, pacatoasa.

Noi o ascultam si nu intelegeam ce se intampla cu ea. Oare isi pierduse, intr-adevar, mintile?… Era cu totul alta fata de cum era inainte. Claritatea vorbirii, a privirilor, blandetea, sinceritatea si chiar insufletirea se observau in cuvintele ei.

Dupa cat se parea, din Prascovia iesea lumina calda a binelui, a iubirii si a iertarii.

Pana sa ne gandim la ceea ce avea sa ne aduca urmatoarea ”zi a despartirii”, ne-am ocupat cu treburile noastre zilnice, iar clipa fatala se apropia. Sora mea era la fel, pe deplin constienta. Manca, se ruga, citea Psaltirea. Incepuseram deja sa ne gandim la drumul de intoarcere – ea, chipurile, mai avea cinci ani de trait… Cand, deodata, exact la ora indicata ea a inceput sa se agite, s-a ridicat putin din pat, a tras cu zgomot aer in piept, a expirat si… i-am vazut deja trupul neinsufletit, care se racea si nu mai simtea nimic. Un tipat de groaza a izbucnit din pieptul meu. Cele vazute in vis devenisera realitate…

Am facut totul asa cum ne-a poruncit. Ne-a fost rusine pentru faptul ca ne-am indoit. Noi, ”cei absurzi”, am avut ceva de invatat. Caci moartea nu ocoleste pe nimeni – acest lucru este inevitabil pentru fiecare. Dar, atata timp cat traim, suntem indarjiti in necredinta noastra nestapanita, in mandrie si suntem convinsi ca oamenii pot face totul. Nimic nu putem face, toate sunt in puterea lui Dumnezeu – si a milui, si a pedepsi.

Trebuie doar sa ne folosim corect de viata pamanteasca vremelnica pentru a dobandi viata vesnica. Atunci cand Domnul ne cheama, nu mai putem face nimic. Aici, pe pamant, avem posibilitati nelimitate pentru curatirea sufletului si a trupului.

Extras din  ”Minunile vremurilor din urma” – Editura Egumenita 2005

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com