Header image

Încolţirea seminţelor

12:11, joi, 27 martie, 2014 | Cuvinte-cheie: , ,

Peste puţin timp după ce semănă ogorul, ţăranul se întoarce în câmp ca să vadă, cum a răsărit semănătura. Se bucură nespus când vede firişoarele verzi, plăpânde, firave, este gata să le cuprindă şi să le sărute – semănătorul ştie, câtă muncă a depus el până când aceste seminţe au ajunsă să răsară. I se bucură ochiul, inima, sufletul. Totul cântă în el.

Suntem la jumătatea Postului Mare. Seminţele aruncate în glie au trebuit deja să răsară. Ochiul, inima, sufletul nostru se bucură oare, când vedem ce a răsărit? Cântă şi vibrează fiecare părticică din fiinţa noastră?

Am parcurs o parte bună de drum, pe alocuri, ne-am împotmolit în noroi, uneori am alunecat, alteori am păşit pe drum îngrijit şi neted. Cineva l-a îngrijit pentru noi, l-a netezit, l-a amenajat. Ar fi bine ca şi noi să amenajăm calea pentru cei care vin din urma noastră.

În aceste zile, multe se vorbesc despre restricţii alimentare. Un prieten m-a întrebat recent – „Şi tu posteşti?” „Da, încerc cu neputinţele mele”, i-am răspuns. „Sunteţi nişte ţicniţi la cap”, mi-a spus. „Pentru ce aceste eforturi, cui jertfiţi?”…

Într-adevăr, ce şi cui jertfim? Nouă, dragii mei. Nouă înşine. Dumnezeu nu are nevoie de post, noi avem nevoie. E amenajarea potecii, curăţarea, măturarea, îngrijirea, netezirea căii pe care mergem. Pregătim drumul Împăratului – doar nu vrem ca El să păşească peste noroiul pe care îl lăsăm în urma noastră!

Cineva a asemănat postul cu pregătirea garajului înainte de a procura o maşină. Poate şi aşa. Eu mai curând aş face o asemănare cu pregătirea odăii înainte de naşterea unui prunc în familie. Cu câtă grijă viitoarea mămicuţă aranjează lucrurile în cămara aceasta! Cu câtă dragoste procură micuţele hăinuţe. Cu câtă blândeţe netezeşte burtica, sub bolta cărei stă cel care e aşteptat cu atâta dragoste! Viitorul tătic devine mai solemn, mai calm. El, la fel, participă în această lucrare plăcută şi duioasă. Scoate din casă tot ceea ce e de prisos, aduce cele de trebuinţă. Găteşte mobilierul, dulăpioarele pentru hăinuţe, pătucul pentru bebeluş, cutiuţele pentru jucării. Chiar au cumpărat deja câte ceva pentru mult aşteptatul copilaş.

Şi dacă postul nostru îl vom reduce doar la hrană trupească, atunci vom rămâne numai cu acest spaţiu amenajat şi plăcut la chip – dar neocupat încă de prunc. Nu va fi o lucrare desăvârşită, ci un lucru început, dar neadus la capăt. Va fi doar grâu semănat, dar neudat şi necultivat. Vai, nu am arat pământul din toamnă! Va ieşi oare, şi dacă va răsări grâul, cum va fi? Ce va fi? Nu îl vor înăbuşi buruienele?

Adevăratul post este dragoste, lucrarea rugăciunii. Postul este, în primul rând, înfrânare. De la bucate – pentru că, înfrânându-ne trupul, ne desăvârşim duhovniceşte, învăţăm să ne oprim la timp. Dar noi nu trebuie să ne oprim doar la bucate, ci să mergem mai departe – spre paza gândurilor, înfrânarea limbii, oprirea mâniei. Şi dacă realizăm această parte, continuăm drumul spre sădirea şi cultivarea virtuţilor. Deci, hrana, paza, înfrânarea – acestea sunt doar pregătirea pământului pentru a-l semăna. Dumnezeu va cultiva. El va da ploaie pentru a uda ogorul cultivat de noi. El va da vânt şi soare, pentru a-l usca şi a-l încălzi, pregătindu-l pentru primirea şi încolţirea seminţelor. De la noi se cere să le aruncăm în pământul pe care l-am pregătit cu munca noastră. Suntem chemaţi la conlucrare cu Dumnezeu. Şi dacă noi ştim că Dumnezeu este Dragoste, atunci trebuie să conlucrăm pentru a o dobândi şi a o cultiva în ogorul inimilor noastre. Numai aşa vom putea cu desăvârşire pregăti cămara către venirea pruncului – sufletului nostru renăscut şi purificat. Pentru că, dacă nu vom fi asemenea pruncilor, nu vom intra în Împărăţia Cerurilor, aşa ne spune Hristos (Matei 18, 3).

Suntem în săptămâna ce urmează Duminicii Sfintei Cruci din Postul Mare. Să se înalţe Sfânta Cruce în sufletele noastre. La această înjumătăţire a Postului, să vedem, am reuşit oare să pregătim ogorul. Şi dacă nu – să ne grăbim, să răscumpărăm vremea, căci zilele rele sunt, ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 5, 16).

Adesea îl judecăm pe fratele nostru pentru slăbiciune, laşitate, patimi – şi această judecată vine de la faptul că noi înşine suntem orbi la patimile şi slăbiciunile, laşitatea noastră proprie. În faţa unor fiinţe mai slabe ne dăm tari, dar în faţa unor oameni mai puternici ca noi, ne smerim. Vrem să părem grozavi şi autoritari în ochii copiilor noştri – dar îi înşelăm cu neruşinare, dacă nu le oferim exemplu de smerenie, pentru că şi noi suntem neputincioşi. Am observat o legitate uimitoare: când îţi reuşeşte să trăieşti în dreptatea lui Dumnezeu, atunci şi altora vrei să le vorbeşti despre lucrarea Harului Dumnezeiesc în tine. Dar faptele tale o iau înaintea cuvintelor, de aceea, cuvintele pe care le rosteşti sunt în armonie deplină cu ceea ce faci. Sunt credibile. Cuvântul devine deschis, accesibil, şi, cel mai important, adevărat. Iar atunci când nu îţi reuşeşte să te desăvârşeşti, cuvântul tău este lipsit de entuziasm, rămâne doar teorie. De aceea, învăţătura pe care o faci altora pare chinuită, rostită cu de-a sila, e lipsită de vlagă. Nimeni nu va crede acestor cuvinte.

Prin viaţa noastră suntem îndemnaţi să semănăm Cuvântul lui Dumnezeu. Să lucrăm ogorul Domnului. Nu putem face aceasta doar în teorie, doar vorbind despre frumuseţea bisericii, icoanelor, slujbelor. Trebuie să participăm activ în această lucrare. Postul este cea mai prielnică perioadă pentru această operă mântuitoare – dar nu trebuie să uităm că postul nu încetează la Praznicul pe care îl cinstim cu înfrânarea, ci continuă toată viaţa noastră, până când vom începe să culegem roadele sale. Unele din ele putem să le gustăm încă din viaţa pământească, dar rodul cel mai bun, rodul desăvârşit îl vom primi doar din mâna Stăpânului vieţii, atunci când ne vom înfăţişa înaintea Lui. Unele lucruri depind de noi – voinţa şi efortul nostru propriu, dar roua răcoritoare şi puterea de creştere vine doar de la Tatăl nostru Cel din Ceruri. Să ne unim cu El, să împreunăm neputinţa noastră cu atotputernicia Sa, pentru că în neputinţa noastră se arată desăvârşit Dumnezeu. Doar conştientizând slăbiciunea noastră putem să ne dăm seama de puterea lui Dumnezeu. Şi doar dându-ne seama că suntem slabi şi neputincioşi vom putea înţelege şi pe ceilalţi.

Preot Constantin Cojocaru, http://preotconstantincojocaru.blogspot.com/

 

Contact Form Powered By : XYZScripts.com