Header image

Informații necunoscute din anii 1958-1959, privind componența obștei monahale de la mănăstirea Noul Neamţ din satul Chițcani

23:17, miercuri, 29 aprilie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , ,

În  2014 s-au împlinit 150 de ani de la fondarea celebrei mănăstirii basarabene Noul Neamţ de către grupul de monahi în frunte cu duhovnicul Andronic veniţi din vechiul aşezământ monahal – mănăstirea Neamţ, din nord-vestul Moldovei istorice[1]. Atât până la 1918, cât şi în perioada intrbelică (1918-1940) Noul Neamţ a cunoscut o evidentă perioadă de ascensiune şi înflorire devenind unul dintre cele mai importante aşezări monahiceşti din Basarabia. Efervescenţa spiritual-culturală emanată de această mănăstire se datora atât activităţii prodigioase cărturăreşti a duhovnicul Andronic, cât şi monumentalei biblioteci a mănăstirii constituite prin aducerea de la Neamţ a unui important lot de vechi codice şi tipărituri, cât şi datorită noilor achiziţii de carte prin efortul aceluiași monah[2]. În 1940-1941 şi din vara anului 1944 până la închiderea ei sub regimul totalitar comunist mănăstirea Noul Neamţ a trecut prin mai multe şi deosebit de grele încercări, ca în cele din urmă să fie lichidată la 16 mai 1962[3].

Recent am intrat în posesia a trei documente istorice inedite în limba rusă, care reflectă anumite realităţi de la mănăstirea Noul Neamţ din perioada premărgătoare lichidării acesteia de către autorităţile sovietice. Aceste documente ne-au fost dăruite de academicianul Valeriu Pasat făcând parte din arhiva sa personală,  prin 2013 când finalizam împreună cu un colectiv de autori munca de pregătire a volumului academic Mănăstiri şi schituri din Republica Moldova, volum pe care am avut onoarea să-l coordonez şi să-l redactez sub aspect ştiinţific.  Aducem și pe această cale sincere mulțumiri Domnului Valeriu Pasat, eminent cercetător al istoriei Bisericii Ortodoxe  din Moldova în perioada sovietică.

Pentru a înțelege mai mult conținutul acestor surse vom arăta că în perioada de după 1944 istoria monahismului în Basarabia cunoaşte două mari ofensive ale politicii antireligioase şi ateiste  din partea autorităţilor sovietice. Astfel, dacă în urma primei ofensive  din anii 1944-1953 pe lângă multe biserici au fost lichidate mănăstirile Condriţa, Curchi, Frumoasa, Hâncu, Hârjauca, Horodişte, Rudi, Sârbeşti, Veveriţa, Zloţi, apoi în urma celui de al doilea val 1959-1962 au fost închise celelalte mănăstiri Hârbovăţ, Răciua, Vărzăreşti, Călărăşeuca, Căpriana, Cuşelăuca, Dobruşa, Hirova, Noul Neamţ,  Saharna, Suruceni, Ţigăneşti,  Tabăra cu excepţia celei de la Japca[4].  Între aceste două valuri s-a constat o perioadă de relativă linişte (1954-1958) când mănăstirile active, între care și cea Nou Nemțeană,  şi-au revenit în mai multe privințe: se stabilizează componenţa numerică a sălășluitorilor, se ameliorează starea materială (procurată tehnică agricolă, efectuată electrificarea, construite clădiri noi și apeducte, crește șeptelul de animale, se reactivează mai multe ateliere ș.a.) şi atractivitatea din partea credincioşilor din împrejurimile lor ceea ce a îngrijorat din nou  autorităţile  de stat și de partid sovietice.  Or, construcţia comunismului,  „formarea omului nou” nu era compatibilă în viziunea diriguitorilor comunişti cu prezenţa şi influenţa crescândă în rândurile celor mulţi  a bisericii creştine.

        Documentele la care ne vom opri mai jos, datează din  ultima  perioadă de existenţă a mănăstirii  Noul Neamț sub regimul totalitar comunist, şi ţin în special de evoluţia numerică a comunităţii monahale precum şi de politica autorităţilor de stat faţă de mănăstiri. În special, aceste documente originale conţin informaţii privind componenţa concretă de monahi şi posluşnici din anii 1958, 1959, întocmite manual de stareţul de atunci a mănăstirii Noul Neamţ – Grigorie Căpăţină, care și-a pus semnătura personală și a aplicat pecetea lăcașului. Probabil, listele a fost întocmite la  cererea autorităţilor, fie  ecleziastice, fie laice.

        Starețul Grigorie ( Ioan Căpăţină) s-a născut în 1890, în familia unui preot din satul Pojăreni, judeţul Lăpuşna, a făcut 2 sau 4 clase de seminar teologic. A intrat în mănăstirea Suruceni în 1920, tuns în monahism în 1921, ierodiacon în 1922, ieromonah din 1926. În noiembrie 1941 stareţul mănăstirii Suruceni, Dimitrie,  îl roagă, printr-o adresare pe  arhipăstorul Efrem, ca la mănăstire să fie primit ieromonahul Grigorie Căpăţână, venit de la mănăstirea Ghighiu, judeţul Prahova, absolvent al şcolii de cântăreţi bisericeşti din Bucureşti, cunoscător temeinic al contabilităţii [5]. La 7 august 1942 stareţul mănăstirii Suruceni, ieromonahul Dimitrie a rugat să fie eliberat din această funcţie din cauza sănătăţii precare și în locul  său să fie numit protosinghelul Grigorie Căpăţână. Acesta a diriguit mănăstirea Suruceni până în 1944, când de frica sovieticilor se refugiază peste Prut.  Revine din România şi se stabileşte din nou la Suruceni, unde după 1947 preia conducerea mănăstirii, fiind atestat iarăși ca stareţ la 7 ianuarie 1951[6], dată după care este transferat la mănăstirea Noul Neamţ, unde, la 9 octombrie 1952, este rânduit de episcopul Nektarie ca stareţ[7] , conducând comunitatea până la sfârşitul anului 1959, perioadă în care mănăstirea s-a refăcut, s-au reparat bisericile, s-a consolidat gospodăria, a crescut atractivitatea ca centru de rugăciune ş.a.[8]. El a fost scos din stăreție în a doua jumătate a anului 1959, se pare pentru faptul că s-a împotrivit hotărârii de stat  (din 16 octombrie 1958) de a lichida mănăstirea, dar în documentele oficiale, pentru „necorespunderea spiritului și calităților morale a funcției deținute”[9]. A rămas la mănăstire până la închiderea ei, iar după aceasta s-a întors în satul natal, unde se stinge din viaţă în 1972[10] .

Revenind la documentele la care ne refeream mai sus, vom arăta că acestea nu au nici o ștampilă de apartenență la vreo arhivă de stat sau bibliotecă, număr oficial de înregistrare, de unde considerăm că ele au rămas dintr-o anumită cauză neexpediate.

 Fiecare document include un tabel cu numele şi prenumele laic şi monahicesc al fiecărui sălăsluitor, cinul, data naşterii, localitatea de origine, naţionalitatea, studiile, obârşia socială şi starea familială, mănăstirea sau localitatea de unde a venit, data stabilirii fiecăruia la mănăstire, a tunderii în monahism, a urcării ulterioare pe treptele monahale, capacitatea de muncă, ascultarea la care era repartizat şi unde munceşte la data întocmirii documentului.

De altfel, informaţiile care se desprind din primul document intitulat „Lista persoanelor plecate din mănăstirea de monahi Chițcani pe parcursul anului 1958”,  întocmit, după câte se vede la sfârşitul anului 1958, din care reiese că pe parcursul acestui an în componenţa comunităţii monahale nu au survenit schimbări însemnate, cu excepţia faptului că în martie plecase acasă  Nichifor Ursachi „posluşnic”, iar la 1 decembrie decedase egumenul Isachie (Grosu), născut în 1882 (vezi anexa 1). De unde se vede că obștea monahală era deosebit de stabilă,  că  din cei 70 de monahi şi posluşnici, cât număra comunitatea la 1 ianuarie 1958 a plecat doar o persoană[11].

Toţi aceşti monahi și poslușnici au fost incluşi cu datele lor personale într-un alt document-tabel de același părinte stareţ la 1 ianuarie 1959 (vezi anexa 2).  Din care se vede că  stabilitatea  economică care s-a profilat de câţiva ani a influienţat pozitiv şi componeneţa numerică a comunităţii monahale de la Noul Neamţ, care număra la acea dată 68 membri, incluiv: 2 arhimandriţi, 4 egumeni, 20 ieromonahi, 8 ierodiaconi, un schimonah, 22 monahi şi 11 posluşnici, dintre care 15 călugări veniţi de la mănăstirea Curchi (închisă în 1953), 4 de la Suruceni, câte 3 de la Ţigăneşti şi Căpriana, câte doi de la Hârjauca şi Zloţi ş.a. Din acelaşi document mai desprindem informaţia că „în 1958 nimeni nu s-a stabilit la mănăstire”.

Dealtfel, din acelaşi document din 1 ianuarie 1959 reiese clar că toţi aceştea erau monahi ai mănăstirii Noul Neamţ de ceva timp şi că o parte dintre ei au venit aici de la mănăstirile închise în urma primului val, între care de la mănăstirile Curchi, Zloţi, Hârjauca, precum şi de la cele încă active la acea dată: Suruceni, Căpriana, Dobruşa şi Ţigănreşti, inclusiv stareţul locaşului de la Chiţcani – Grigorie (Căpăţină) era venit de la Suruceni. Sub aspect etnic marea majoritate a sălăşluitorilor erau „moldoveni”, adică români, o mică parte de alte etnii (câte un bulgar, rus, găgăuz şi 4 ucraineni). Sub astectul ştiinţei de carte marea majoritate erau cu 2-4 clase începătoare şi doar câţiva aveau studii speciale duhovniceşti, de la 2 până la 8 clase. Dintre aceștia din urmă se distingea prin studii posluşnicul Alexei Adam, care după ce absolvise 4 clase de Seminar duhovnicesc continua să studieze la Seminarul Teologic din Leningrad. După criteriu de vârstă constatăm că dintre cei 68 de sălăşluitori 31 erau  născuţi până la  1900,  29 între 1901-1920 şi doar 8 după 1921, ceea ce înseamnă că predominau călugării de vârstă înaintată şi medie, dintre care unii, probabil, îl ţineau minte pe celebrul duhovnic Andronic. Pe lângă acestea, documentele analizate, mai arată că în comunitatea monahală de la Noul Neamţ, dar şi de la alte mănăstiri din RSS Moldovenească, la hotarul anilor 1958-1959 situaţia se stabilizase şi aproape că nu era fluctuaţie de sălăşluitori de la un lăcaş la altul.

Situaţia se schimbă radical în prima jumătate a anului 1959 când se trece din nou la o politică agresivă, brutală, de amestec al statului sovietic în treburile bisericii ortodoxe, în special, în cele ale mănăstirilor din RSS Moldovenească. Sunt puse în acţiune directivele organelor de partid şi de stat sovietice de a trece la lichidarea totală a mănăstirilor. Drept urmare în prima jumătate a anului 1959 sunt lichidate mănăstirile: Vărzăreşti, Ţigăneşti, Hirova, Dobruşa, Suruceni, Cuşilăuca, Răciula, Pripiceni. Dintre mănăstirile care au rămas deocamdată neatinse, făcea parte şi cea de la Noul Neamţ. Deaceea, fie că procesul era controlat de autorităţi, fie că mai  mulţi monahi  de la mănăstirile recent închise, de sinestătător şi-au găsit refugiu la această din urmă mănăstire, încât, în această scurtă perioadă numărul sălăşluitorilor de la Noul Neamţ a ajuns la 96. Aceasta reiese din al treilea document aflat la dispoziţia noastră, întocmit de acelaşi stareţ Grigore (Căpăţină) la 1 iulie 1959 (vezi anexa 3).

 Comparând lista întocmită la 1 iulie 1959 cu cea de la 1 ianuarie aceluiași an analizat mai sus,  observăm, că cei 28  monahi  nou veniţi erau de la mănăstirile închise: inclusiv 23  de la Suruceni, 3 de la Ţigăneşti, şi câte unul de la  Dobruja,Vărzăreşti şi Rudi. În urma acestor 2 valuri, după cum reiese din aceste două documente din 1959,  la Noul Neamţ s-au stabilit,  fiind trimişi de autorităţi, circa 2/3 din numărul total de  98 monahi.  Cei mai mulți, după cum arată documentele proveneau de la mănăstirile Curchi lichidată în 1953[12] şi Suruceni închisă în 1959[13].

Până la urmă calvarul lichidării nu l-a putut evita nici mănăstirea Noul Neamţ de la Chițcani fiind închisă de sovietici la 16 mai 1962, după care a urmat naţionalizarea averilor şi risipirea valorilor cultural-spirituale acumulate de-a lungul unui secol.

Astfel, aceste documente originale inedite ne-au permis să urmărim schimbările care au avut loc în obștea monahală de la Noul Neamț pe parcursul anilor 50 ai sec. al XX-lea și din ce cauze s-a produs creșterea numerică a acestei comunități cu puțin timp înainte de lichidarea ei.

Andrei Eşanu, Valentina Eşanu

                  

[1] Negrei Ion, Danilov Maria, Mănăstirea Noul Neamţ, în Mănăstiri şi schituri din Republica Moldova. Coord.acad. Andrei Eşanu, Chişinău, 2013, p. 469-505.

[2]  Ibidem,  p. 491-505.

[3] Ibidem, p. 485-488.

[4] Православие в Молдавии: власть, церковь, верующие. В 4-х томах. Отв. ред., сост. и автор предисл. В.Пасат.  Том 1 (1940-1953), Москва, Российская политическая энцеклопедия, 2009, Том 2 (1953-1960), Москва, 2010, Том 3 (1961-1975), Москва, 2011,  Том 4 (1976-1991), Москва,2012.

[5] Cemârtan R., Eşanu A., Eşanu V, Mănăstirea Suruceni, în Mănăstiri şi schituri din Republica Moldova, Coord. Andrei Eşanu, Chişinău, 2013, p. 564

[6] Ibidem.

[7] Православие в Молдавии власть, церковь, верующие. В 4-х томах. Отв. Ред., сост. и автор предисл. В. Пассат.  Том 2 (1953-1960), док. 144.

[8] Negrei Ion, Danilov Maria, Mănăstirea Noul Neamţ, în Mănăstiri şi schituri din Republica Moldova. Coord. acad. Andrei Eşanu, Chişinău, 2013, p.484-485

[9] Тафуня Ириней, иеромонах, История Свято-Вознисенского Ново-Нямецкого Кицканского монастыря, Ново-Нямецкого монастырь, 2002, с. 162.

[10] Православие в Молдавии власть, церковь, верующие. В 4-х томах. Отв. Ред., сост. и автор предисл. В. Пассат.  Том 1 (1940-1953), док.135

[11] Тафуня Ириней, иеромонах, История Свято-Вознисенского Ново-Нямецкого Кицканского монастыря, Ново-Нямецкого монастырь, 2002, с. 162.

[12] Православие в Молдавии власть, церковь, верующие. В 4-х томах. Отв. Ред., сост. и автор предисл. В. Пассат.  Том 2 (1953-1960), док. 168-177.

[13] Ibidem,  док. 198 и 245. Cemârtan R., Eşanu A., Eşanu V, Mănăstirea Suruceni, în Mănăstiri şi schituri din Republica Moldova, Coord. Andrei Eşanu, Chişinău, 2013, p. 567.

Contact Form Powered By : XYZScripts.com