Îngerul

Intr-o iarnă mi-a fost tare greu. În primul rând, eram foarte obosită. De aproape zece ani, de când soţul meu fusese hirotonit preot şi ne stabilisem la Peredelkino, eu practic eram de dimineaţa până seara şoferul lui; îl duceam înainte de ivirea zorilor la Moscova şi îl aduceam înapoi când alţii luau deja cina sau se bălăceau în cadă, sau stăteau liniştiţi la televizor.

Iar în al doilea rând, eram complet îngheţată: afară era atât de frig, încât în casa noastră dărăpănată din Peredelkino căldura nu atingea mai mult de 12 grade, iar uneori îngheţau şi conductele. Prin urmare, era necesar să fim mereu pregătiţi pentru a izola conductele cu sticle de plastic cu apă clocotită, să ţinem deschisă rola încinsă, să lăsăm să curgă în permanenţă un jet subţire de apă, să supraveghem reflectoarele, ca să nu ardă toate o dată. în caz contrar, exista pericolul ca din cauza unei presiuni prea mari să nu reziste siguranţele electrice şi atunci casa noastră s-ar fi scufundat într-o beznă totală. Iar în luna decembrie, întunericul, după cum se ştie, şi aşa împărăţeşte. Dar şi postul Naşterii Domnului avusese aportul său…

Pe scurt, eram extenuată şi aşteptam cu nerăbdare Naşterea Domnului. După Crăciun ziua începea să se mărească, apoi până la săptămâna brânzei nu mai era mult, după care urma Paştele cu soare, cu vânt cald şi cu păsărele, multe păsărele…

Astfel, întristată şi înfrântă, mi-am dat seama imediat ce anume doream şi ce putea să-mi aline tristeţea: voiam să-mi văd îngerul păzitor. „Iată, gândeam eu, el mi-a fost dat la botez şi de atunci este în permanenţă cu mine, este alături de mine în camera mea, este prezent în chip tainic în maşina mea, iar eu nu-l simt, nu-l văd, nu-l aud”

Această dorinţă devenise ca o ispitire. Doar oamenii care pricep câte ceva din viaţa duhovnicească ştiu foarte bine că, dacă omul păcătos începe dintr-o dată să vadă duhurile imateriale, se va tulbura. Şi dacă dorinţa mea, brusc s-ar fi împlinit şi îl vedeam pe îngerul meu păzitor, însemna că gata, era timpul să mă tratez. Dar, cu toate astea, atât de mult doream să-l văd, atât de mult, ca şi cum ar fi fost o fiinţă dragă mie, după care tânjeam şi nădăjduiam să o întâlnesc cât de curând.

Cu toate că nici nu mă rugam ca Dumnezeu să mi-l arate, totuşi nu renunţam la această dorinţă nefirească. Pe scurt, era o dorinţă foarte ciudată.

Şi, în plus, se apropia ajunul Crăciunului. Mă gândeam că mă voi împărtăşi în ajun, la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, apoi voi cere binecuvântare preotului să mă împărtăşesc şi de Crăciun, „spre vindecarea sufletului şi a trupului”, pentru că mă amărâsem şi mă prăbuşisem cu totul.

Aşa am şi făcut. M-am împărtăşit în ajunul Crăciunului şi am primit binecuvântare să mă împărtăşesc şi de Crăciun. Şi m-am simţit dintr-odată mai bine. Parcă auzeam o muzică minunată în suflet; parcă se aprinsese o lumânare înlăuntrul meu, care mă încălzea.

Din păcate, soţul meu nu a fost rânduit să slujească în noaptea de Crăciun în biserica lui, a Sfintei Muceniţe Tatiana, unde mergeau copiii şi nepoţii mei la marile sărbători, ci la Catedrala Hristos Mântuitorul. Acolo cu siguranţă cei mici nu ar fi rezistat la slujba de noapte, căci nu aveau unde să se aşeze.

L-am dus pe soţul meu la Catedrala Hristos Mântuitorul şi m-am întors la Peredelkino după fiica şi nepoata mea, ca să le duc la Biserica Sfintei Muceniţe Tatiana. Am ieşit de pe autostradă şi mergeam pe un drum pustiu, copacii erau plini de chiciură, vântul sufla zăpada de pe drum, nu aveam de ce să mă grăbesc, mă uitam în toate părţile şi admiram priveliştea din jur. Ajunsesem la locul unde trebuia să reduc viteza, să semnalizez că virez la stânga şi să intru pe poartă. Am încetinit şi am întors volanul cu prudenţă, întrucât drumul era extrem de alunecos şi nesigur. Doar ce apucasem să înscriu acel unghi de nouăzeci de grade, când dintr-odată am văzut că în direcţia mea gonea cu o viteză îngrozitoare un automobil de culoare neagră, care se îndrepta direct spre portiera mea şi în acele fracţiuni de secundă am înţeles: Gata! Era sfârşitul! Dar, pe de altă parte, în suflet simţeam pace, iar o voce calmă îmi şoptea:

– Nu-ţi fie frică! Nu-ţi fie frică! Nu-ţi fie frică!

In ultimul moment; şoferul maşinii care zbura spre mine a râsucit volanul spre stânga, a lovit aripa din stânga, după care a zburat peste troienele înalte încă cinci metri, până când s-a lovit de plasa de fier a gardului, care s-a arcuit, şi cu toate că s-a rupt, totuşi a oprit acel zbor ucigător. Din BMW a ieşit un bărbat străin, care s-a grăbit spre portiera din spate. A deschis-o şi a scos de acolo pe braţe un copil de vreo şapte ani. L-a sprijinit până când băiatul s-a ridicat şi a stat singur pe picioare.

Toţi eram întregi şi nevătămaţi. Dar eu continuam să stau în maşina mea, care după impact s-a înclinat spre dreapta şi s-a înfipt cu capota într-un morman de zăpadă îngheţată. Se petrecuse o minune şi sufletul meu trăia un moment deosebit, care nu putea fi exprimat în cuvinte. M-a uimit mai ales acea voce care s-a auzit foarte clar: „Nu-ti fie frică! Nu-ti fie frică! Nu-ţi fie frică!”. Şi am simţit că acela care îmi şoptise aceste cuvinte era lângă mine.

Ei bine, mai departe a urmat o întreagă tevatură, a trebuit să le trimit pe fiica şi nepoata mea la biserică cu taxiul, să aştept miliţienii, să rog pe cineva să-l aducă pe soţul meu după Liturghia de noapte la Peredelkino şi aşa mai departe. Dar nu asta este ideea.

Mi-am dat seama că Dumnezeu a auzit suspinurile mele şi m-a mângâiat, asigurându-mă că îngerul, chiar dacă rămâne invizibil, este oricum întotdeauna cu mine. Eu merg, iar el mă urmează. Eu dorm, iar el este alături de mine. Eu scriu, iar el se uită peste umăr. Eu sufăr din cauza singurătăţii, însă el este cu mine. Şi atunci când eu simt indignată, el aude mustrările mele, cuvintele mele nedrepte, jignitoare, înseamnă că tot ceea ce se întâmplă cu mine nu este în zadar, cineva le ia în serios, le ia în consideraţie, le scrie în cartea care va fi citită la Infricoşătoarea Judecată.

Iată, se părea că toate problemele mele se rezolvaseră. Cererile mi se împliniseră. Trebuia să mă bucur, să cânt, să trăiesc. Şi să mă feresc de pericole.

În scurt timp ne aflam deja în Postul Mare, în luna martie, luna contrastelor, când parcă se unesc începutul şi sfârşitul şi în unitatea lor tainică se adună imaginile copilăriei, adolescenţei şi ale anilor care au trecut, când mai ales se simt în mod clar fragilitatea şi sfârşitul vieţii şi, prin asta, nemărginirea şi nelumescul ei, dar şi apropierea inevitabilă a celei din urmă zile.

Chipul îngerului invizibil a devenit iarăşi ceva dorit şi mult râvnit. Mergeam prin zăpada alunecoasă şi murdară şi încercam să-mi imaginez unde era şi nu îl găseam. îl căutam ca pe un iubit şi nu îl găseam! Îl chemam şi nu îmi răspundea!

Totul se repeta, iar eu suspinam: „Gândurile rele mă întinează şi despart inima mea de Dumnezeu, Sfinte îngere! Ocrotitorul meu!”

În cele din urmă, a sosit şi Paştele. Totul a fost aşa cum sperasem încă de la începutul iernii. Strălucea soarele, cântau păsărelele, iasomia din pragul casei înflorea. Câteva zile mai târziu soţul meu a fost vizitat în Biserica Sfintei Muceniţe Tatiana de un enoriaş care tocmai se întorsese din Ţara Sfântă şi îi adusese un dar.

Era o poză cu Patriarhul Ierusalimului, Isidor, făcută de Paşti, când împărtăşea credincioşii în biserica sa. Stătea cu Potirul în mână și cu mare atenție dădea cu lingurița Sfânta Împărtășanie. Iar lângă el, în partea în care ținea Potirul, se vedea silueta unui înger alb cu o lumânare aprinsă în mână.

Din Olesea Nicolaeva, Focul din cer și alte povestiri. Ed. Egumenița 2013, p.394-398