Header image

Despre înțelesul adevărat al dragostei

20:48, joi, 20 iunie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , ,

e157b_a032

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare,
dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește.
Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale,
nu se aprinde de mânie, nu gândește răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată.
(Imnul dragostei – I Cor. 13;1-8)

Toată experiența omenească ne spune că, oricât de important ar fi, omul este, neîndoielnic, nesatisfăcut dacă nu se simte împlinit. Pentru fiecare om, viața este o căutare continuă a ideilor si a oamenilor care, corect sau greșit, crede că îl vor putea înțelege, îl vor putea îmbogăți, îl vor putea împlini, Această căutare a ceea ce ne poate împlini constituie prima cauză a iubirii din adâncul nostru.
Iubirea este răspunsul pe care-l dăm binelui ce se găsește în ființele din afara noastră. Acest răspuns se bazează pe descoperirea valorii unei persoane sau a unui lucru, în dorința noastră de a dobândi acel lucru sau de a ne uni cu persoana respectivă și în hotărârea de a lua în serios străduința ce o facem împlinindu-ne și în realitate această dorință.
Omul este un îndrăgostit care răspunde neîncetat binelui, care nădăjduiește că va împlini golul sufletului său. Un om crede că banii îi vor acoperi acest gol și caută bogăția. Altul urmărește puterea. Arta, ideile, siguranța, prietenii sunt moduri ale unei neîncetate căutări și ale unei încercări a omului de a dobândi ceea ce caută, cu care nădăjduiește că se va îmbogăți într-adevăr și se va împlini.
Un motiv serios care a contribuit decisiv la criza prin care trec relațiile omenești este deformarea înțelesului dragostei. Astfel, deseori numim și considerăm dragoste realități păcătoase sau cel puțin suspecte. De multe ori numim dragoste o dominație tiranică pe care o simțim față de ,,ai noștri”, oameni apropiați nouă. Dar acest sentiment nu-l avem și față de noi înșine, și, deoarece sunt ai noștri, ne oferă ceva nouă și-i iubim atâta vreme cât continuă să ne ofere ceea ce așteptăm de la ei. Prin urmare, atât cât continuăm să-i iubim doar pe ai noștri, e îndoielnic faptul că am simțit într-adevăr dragostea adevărată, chiar și pentru aceștia. Abia când putem să iubim pe cineva care nu este dintre ai noștri, putem avea oarecare nădejde că înțelegem ce este dragostea adevărată și față de ai noștri.
Cei ce iubesc cu adevărat nu-și iubesc mai mult rudele trupești decât pe alții, nici dacă-i vorba de frate sau de fiu sau fiică, spune Sfântul Vasile cel Mare: ,,Deoarece cel ce-și urmează instinctul arată că nu și-a schimbat pe deplin firea, ci este încă stăpânit de trup”.
,,Oamenii se iubesc între ei din cinci motive diferite, unele spre cinste și altele spre rușine. Oamenii iubesc o dată în dragostea lui Dumnezeu, precum se întâmplă cu cel virtuos să iubească pe toți oamenii, dar și cum se întâmplă cu cel nevirtuos să-l iubească pe cel virtuos. Sau din pricina firească, precum se întâmplă cu părinții care-și iubesc copiii sau copii care-și iubesc părinții. Sau din slava deșartă, cu care cel slăvit îi iubește pe cei ce-l cinstesc. Sau din dragoste de avuție, așa cum iubitorul de bani îl iubește pe bogat, deoarece îi dă bani. Și în final, din iubirea de plăcere, deoarece cel iubitor de plăcere iubește persoana care îi satisface pofta pântecului și a trupului. Primul fel de iubire este de lăudat. Al doilea fel, ca fiind firesc, nici nu este de lăudat, nici nu este de osândit. Celelalte trei însă sunt necurate, ca fiind iubiri împătimite.Într-adevăr, singura dragoste adevărată este cea în care iubim pentru a iubi.
,,Omul egocentric crede că e îndrăgostit, în timp ce însetează după o satisfacție individuală , legat de o iubire de sine chinuitoare, într-o deznădejde și o singurătate fără leac. Cântă așa-zisa dragoste, în timp ce caută doar pentru sine o desfătare pentru care nu găsește niciodată săturare. Cel egocentric, înrădăcinat în firea cea autonomă, este mișcat de false simțuri romantice și de emoții copilărești, ce nu întârzie să se arate în mod tragic străine de dragoste și de adevăr”. (Eros și căsătorie)
Dragostea este creativă. O persoană se îndrăgostește nu deoarece este bine, ci pentru a face bine. Îl sărută pe celălalt nu pentru a-i da, ci pentru a-l desemna capabil de a da și acela. Scopul ei este nu doar consumul, satisfacerea, ci împlinirea. De aceea, nu ignoră formele diferite de dragoste, chiar și sexualitatea, care se arată înainte de adevărata dragoste. Dragostea, prietenia, chiar și sexualitatea pot deveni, datorită dragostei, descoperiri ale persoanei într-o personalizare și înomenire, prilejuri de îndumnezeire.
Prin urmare, pentru ca omul să învețe să iubească cu adevărat, trebuie să încerce să iubească fiecare om și, dacă nu poate face aceasta, cel puțin să nu urască pe nimeni. Dar nici pe aceasta nu o va putea reuși, dacă nu va desconsidera lucrurile lumii.
Mulți oameni cred că continuă să iubească pe cineva atunci când nu simt ură față de el. Lipsa reală a dragostei nu este însă ura, ci indiferența.
,,Dragostea zidește și leagă laolaltă și armonizează pe cei ce o simt”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur și completează: ,,Dragostea – ne spune nouă Sfântul Pavel – ne cere legătura neîntreruptă față de ceilalți, legătura nu la întâmplare, ci intenționată, unire precum este cea între mădulare de același fel, căci doar întru aceasta se poate împlini lucrarea cea mare a binelui”.
Calitatea deosebita dragostei este aceasta: cei ce o dețin lucrează toate împreună ca unul, fiecare bucurându-se de celălalt și întristându-se cu el, mădulare ale unui singur trup,legate strâns și compătimind întru armonie, dăruindu-și unul altuia cele bune și îngăduindu-și unul altuia patimile, suferințele.
Dragostea omului este dragostea pentru Dumnezeu și dragostea pentru aproapele: ,,Pe de o parte, dragostea către Dumnezeu dorește întotdeauna ca mintea să se înaripeze către unirea dumnezeiască, iar dragostea către aproapele dispune sufletul astfel, încât să gândească despre acesta numai bine, deoarece desăvârșirea nu este a gândi cele bune despre sine, ci despre aproapele nostru.
Prin urmare, nu trebuie să fim departe de dragostea cea duhovnicească, deoarece altă cale de mântuire nu-i este oferit omului.
,,Dragostea cea duhovnicească nu poate fi dobândită de nimeni de nu va fi luminat de Duhul Sfânt, deoarece mintea, nebucurându-se încă pe deplin de asemănarea prin lumina dumnezeiască, poate avea toate celelalte virtuți, dar nu are desăvârșita dragoste”. (Sf. Grigore Palama)
Dragostea este de la Dumnezeu, este Dumnezeu și numai din Dumnezeu o poate omul dobândi prin rugăciune.
Dar creșterea dragostei presupune mai întâi războiul cu iubirea de sine. Neavând suficiență de sine, poți să nu-l urăști pe fratele. ,,Dorind să conviețuiești cu frații duhovnicești, lasă la poarta sfântului locaș voile tale, deoarece îți va fi cu neputință astfel să te împaci și cu Dumnezeu, și cu frații”. (Ibidem)
,,Fericit este omul care poate iubi toți oamenii la fel” spune Sf. Maxim Mărturisitorul, acesta iubește cu adevărat. Cine iubește doar pe apropiații săi iubește doar ca să fie iubit.
De vreme ce trebuie să ne iubim între noi cu aceeași măsură, nu putem face sau nu ne putem însoți în grupări sau facțiuni, pentru că acela care iubește pe unul mai mult decât pe altul se acuză singur că dragostea față de celălalt nu este autentică.
Nimic nu lovește mai mult neamul omenesc decât răcirea dragostei și nimic nu-l desfigurează atât de mul precum îndepărtarea dragostei. Răcirea dragostei creează diferențe de păreri, tulburări și polemici ideologice, pentru că dispoziția de a nu-i iubi pe frații noștri naște iubirea de putere, bucuria de a stăpâni, iar acestea sunt ideologii potrivnice, tulburătoare, anarhice. Nimic nu răcește dragostea așa cum o fac dihonia, neînțelegerea, cearta. Nimic nu mărește așa de mult răul ca răcirea dragostei, căci răcirea dragostei conduce către egocentrism, iar aceasta strică, desface, sfâșie unitatea dintre oameni.
Dragostea nu înseamnă sentimentalism ieftin, nu înseamnă vorbe frumoase, nu înseamnă romantism narcisist, nici forme și raționamente sterile, ci viață ce se exprimă neîncetat și inundă cotidianul. Virtuțile omului au valoare numai atunci când au ca motor al lor dragostea, dar și dragostea este adevărată numai atunci când devine faptă. Există și dragoste moartă, precum și credință moartă, atunci când nu se împlinește în viața de zi cu zi.

Andrei Cociug

Fragment din Teză de licenţă la disciplina: Psihologie
Tema: „Relații premaritale între tineri”

,

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com