Header image

Întemeierea familiei. Căsătoria

14:30, luni, 8 iulie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , , ,

…El a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie?
Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup.
(Matei. 19, 4-5).

Familia este instituită prin Căsătorie. Este una din cele şapte Taine săvârşite de Biserică. Conform învăţăturii creştine ortodoxe, „Căsătoria este o Taină în care, prin exprimarea liberei voinţe, mirele şi mireasa se prezintă în faţa preotului în Biserică, promiţând unul altuia fidelitate matrimonială, şi însoţirea lor este binecuvântată după chipul uniunii spirituale a lui Hristos cu Biserica, celor doi dăruindu-li-se harul unităţii spirituale pure, întru naşterea legitimă a pruncilor” [1].
Nu în zădar la săvârşirea Tainei Cununiei se citeşte pericopa evanghelică despre nunta din Cana Galileii, arătându-se că prima minune pe care Hristos a săvârşit-o la începutul lucrării Sale mesianice a avut loc anume în timpul nunţii.
Formarea familiei este o responsabilitate imensă, de aceea, cel care vrea să se căsătorească trebuie să se pregătească pentru aceasta din timp. Nu înseamnă că viitorul soţ trebuie să fie foarte selectiv în privinţa „partenerului” de viaţă. Pregătirea constă mai mult în lucrul asupra propriei persoane, nu şi într-un „casting”, or „selecţie” prin experimentare.

Dacă pregătirea către căsnicie s-ar reduce doar la selectarea dintr-un număr mai mare de „candidaţi”, atunci până la urmă ar putea să nu se facă nici o alegere. Sfântul Paisie Atonitul relatează o istorie foarte elocventă în acest sens. Într-o zi un tânăr a venit la el, şi radiind de bucurie i-a spus: „Părinte, sunt fericit! M-am căsătorit”. Părintele l-a felicitat şi l-a întrebat dacă şi-a ales o soţie frumoasă. „Foarte frumoasă”, a răspuns tânărul bucuros. „Păcat”, a zis stareţul. „Vai, nu vei avea răsplată de la Dumnezeu. Vai-vai, sărmănelule. Dumnezeu chiverniseşte toată lumea, dar nu te-a înţelepţit pe tine. Creştinii trebuie să se căsătorească cu femei urâte, pentru ca să aibă pace şi unii, şi alţii. Neavând frumuseţe externă, trupească, ele, cele urâte, au frumuseţe internă. Sărmănelele, ele văd că viaţa lor nu se aranjează, şi plâng disperate, şi se îndreaptă spre ceva mai rău. Dacă nu vă veţi căsători voi – creştini tari – cu ele, cine le va lua?”[2].
De fapt, „selectarea” niciodată nu aduce armonie în familie. Dimpotrivă, unii ar putea să continue „alegerea” chiar şi după căsătorie. Cunoaştem multe cazuri de divorţ „din motivul incompatibilităţii”. Vom reveni la acest subiect, însă acum vrem să discutăm, cum o persoană trebuie să se pregătească pentru această mare Taină: Cununia, şi, respectiv, viaţă familială. Ce să facă persoana pentru ca cei doi să devină un singur trup?
Din timpuri străvechi culturile pre-creştine, apoi şi creştinii aveau un obicei frumos de a se logodi cu persoana, alături de care vroiau să rămână pentru restul vieţii. Logodna era un fel de pre-căsătorie, sau „căsătorie înainte de căsătorie”, pentru că cei doi deveneau uniţi prin mai multe legături: financiare, spirituale. Unica deosebire dintre căsătorie propriu zisă şi logodna este că cei logodiţi nu aveau viaţă matrimonială. Logodna constituia promisiunea fidelităţii până când va fi posibilă căsătoria. Această situaţie putea dura destul de mult, uneori, chiar 20 de ani. Durata lungă a acestei stări putea fi dictată de numeroşi factori, ditre care războaiele. În unele cazuri, tinerii se logodeau, apoi flăcăul era chemat la armată, ca să revină peste 10 sau chiar 20 ani. Persoanele logodite aveau aceleaşi obligaţiuni de fidelitate ca şi cele căsătorite. Putem spune că logodna era o şcoală de fidelitate şi puritate spirituală şi trupească. Ceremonia de logodnă se săvârşea atât în instituţiile civile, cât şi în biserică. Statutul de logodnă era necesar pentru persoanele angajate, ca ele să se cunoască mai bine, să adopte atitudine corectă faţă de viitorul soţ (soţie). Scopul principal al logodnei era propunerea căsătoriei: bărbatul propunea căsătoria viitoarei soţii, şi pentru verifica dacă propunerea este acceptată sau nu, precum şi pentru a pregăti căsătoria eventuală cu persoana dată, se recurgea la logodnă. Desfacerea logodnei constituia un proces destul de neplăcut. Logodna, probabil, era o modalitate de a compensa slăbiciunea umană şi sentimentul de insecuritate. Dar semnificaţia logodnei a fost şi rămâne una esenţială: persoanele logodite nu intră în relaţii nepermise înainte de cununie, păstrându-şi trupurile în curăţie, după cum şi făgăduiesc în cadrul cinului de logodnă[3]. Logodna poate fi desfăcută, însă cununia – doar în cazuri excepţionale, şi doar de către arhiereul local. În prezent logodna şi cununia sunt unificate într-o singură slujbă, numită Taina Cununiei[4], însă ele pot fi – şi în multe cazuri chiar trebuie –săvârşite separat. Îmbucurător este faptul că tot mai mulţi tineri conştientizează sensul adevărat al logodnei – cel de făgăduinţă a fidelităţii şi purităţii spirituale, cel de apropiere între viitorii soţi, de pregătire reciprocă către Taina Cununiei şi viaţă casnică.
Pregătindu-se către viaţa familială, persoana decide că vrea să-şi unească viaţa cu a alt cuiva, respectând anumite reguli morale şi spirituale, având scopul de a naşte şi creşte copii (pentru că acesta este scopul căsătoriei binecuvântate, şi nu relaţiile trupeşti). Astfel, creştinul se gândeşte, în primul rând, ce anume el poate aduce în căsătorie, nu şi ce poate obţine din ea. În general, noţiunea de a da, şi nu a lua ocupă locul central în porunca Mântuitorului de a-l iubi pe aproapele. Întrebat de farisei şi saduchei, care este cea mai mare poruncă, Hristos le spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Matei 22, 37-39). Pornind de la ideea că aproapele este orice persoană, orice fiinţă umană, cu cât mai mult soţul, soţia, copilul, părintele, alţi membri ai familiei sunt consideraţi apropiaţii noştri. Iubindu-se pe sine însuşi, omul preferă să-şi dea tot ceea ce este mai bun. Să-l iubeşti pe altul ca pe tine însuţi, atunci, înseamnă să-i dai lui tot ceea ce ţi-ai da ţie. De aceea, pentru a asigura viaţă armonioasă în familie, soţul sau soţia trebuie să dea tot ce-i mai bun celuilalt, fără să aştepte răsplată, pentru că aceasta este dragostea adevărată. Doar oferind ceva din toată inima, cu toată sinceritatea, omul cu adevărat se dăruieşte. Sfântul Apostol Pavel învaţă că dacă noi facem un bine pentru aproapele nostru, aşteptând răsplată de la Dumnezeu, atunci suntem nişte făţarnici. În sfatul său oferit slugilor – iar noi toţi nu suntem altceva decât slugi unii pentru alţii – Apostolul Neamurilor spune: „Slugilor, ascultaţi întru toate pe stăpânii voştri cei trupeşti, nu slujind numai când sunt cu ochii pe voi, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci în curăţia inimii, temându-vă de Domnul. Orice aţi face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni. Bine ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; căci Domnului Hristos slujiţi. Iar cel ce face nedreptate îşi va lua plata nedreptăţii, întrucât la Dumnezeu nu este părtinire.” (Coloseni 3, 22-25).

Mai mult decât aceasta, Apostolul Pavel oferă familiei şi model de relaţii: „Femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri, precum se cuvine, în Domnul. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre şi nu fiţi aspri cu ele.” (Coloseni 3, 18-19), arătând că relaţiile între soţi nu se bazează pe supunere ierarhică, ci pe legea dragostei reciproce, întru Domnul. Zidirea duhovnicească, bazată pe disciplină şi îmbibată de dragoste între copii şi părinţi sunt reflectate în sfatul Sfântului Apostol: „Copiilor, ascultaţi pe părinţii voştri întru toate, căci aceasta este bine-plăcut Domnului. Părinţilor, nu aţâţaţi la mânie pe copiii voştri, ca să nu se deznădăjduiască” (Coloseni 3, 20-21) (Efeseni 6, 1-2).
După cum vedem, dragostea creştină este esenţa vieţii de familie. Am revenit de unde am şi pornit – dragostea pentru aproapele, pentru că anume dragostea constituie adevăratul motiv al tuturor acţiunilor noastre în raport cu oamenii şi cu Dumnezeu. Prin dragostea către aproapele noi arătăm dragostea pentru Dumnezeu. Iată ce trebuie să învăţăm atunci când ne pregătim către viaţa de familie. În realitate, la început de viaţă familială demonstrăm doar deschiderea noastră pentru a învăţa dragostea adevărată. Această lucrare se desăvârşeşte în relaţiile familiale, soţul şi soţia muncind şi dăruindu-se unul altuia, pentru a se învăţa virtutea cea mai mare a creştinului – dragostea.

[1] Святитель Филарет (Дроздов), «Пространный Христианский Катехизис».Часть Первая: О Вере. Раздел О Браке, paragraful 358. http://lib.eparhia-saratov.ru/books/20f/filaret_drozdov/catechism/23.html Holy Trinity Orthodox Mission

[2] Старец Паисий Святогорец. О семье христианской. © Благовест, Москва – 2000 (О супругах. http://lib.eparhia-saratov.ru/books/15p/paisii_s/semia/1.html); Блаженной памяти Старец Паисий Святогорец. Слова. Том 2 Духовное Пробуждение: © Перевод с греческого иеромонаха Доримедонта
© Москва. 2001 http://lib.eparhia-saratov.ru/books/15p/paisii_s/words2/contents.html
[3] Священник Константин Островский Умереть нам не удастся. 200 советов спасающимся
http://lib.eparhia-saratov.ru/books/14o/ostrovsky_k/ostrovsky_k1/154.html
[4] Константин Слепинин Азы православия http://lib.eparhia-saratov.ru/books/17s/slepinin/hornbook/23.html

Pr. Constantin Cojocaru

Contact Form Powered By : XYZScripts.com