Header image

Întoarcerea din robie la Ierusalim – paradigmă a căutării lui Dumnezeu

23:37, marți, 9 septembrie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , ,

Psalmii biblici au constituit mediul ideal al rememorării istoriei vechiului Israel ca popor al așteptărilor mesianice. Potrivit exegezei iudaice tradiționale, „razele celor o mie de versete ale Psaltirii” se ordonează exact în jurul temei centrale a salvării mesianice și a răsunetului ei în conștiința fiecăruia dintre urmașii lui Avraam.

În acest sens, Templul din Ierusalim a avut un rol esențial în afirmarea acestei idei. Putem afirma că aproape fiecare dintre cei cincisprezece psalmi ai treptelor a fost conceput ca secvență sau imagine emblematică a acestei istorii sacre, dar și ca o ilustrare a unui parcurs, pe cât de dramatic, pe atât de luminos, care începe în primele zile ale creației, pentru a continua cu exilul într-o lume ostilă, marcată continuu de „terorile istoriei”, dar și de „locuirea” Slavei Celui Preaînalt ( Shekinah) în Sfânta-Sfintelor ( cf. Ieșire 40,34-38; 3 Regi 8, 10-11). De aceea, tocmai această locuire tainică anticipa și pregătea venirea lui Mesia[1]. În majoritatea psalmilor întâlnim exprimată devoțiunea fiilor lui Israel față de Sion ( ca de exemplu Ps. 121 și 132). Tema Templului s-a bucurat de un interes cu totul aparte. Dintre toate scrierile vechi-testamentare, Psaltirea ne oferă cea mai clară imagine și idee despre ceea ce reprezentau pentru fiii lui Israel sărbătorile Ierusalimului și ale Templului. Marile sărbători ale tradiției liturgice vechi-testamentare – a Corturilor, a Paștilor și a Cincizecimii – reuneau la Ierusalim în jur la 100.000 de pelerini[2], ținta ultimă a fiecăruia dintre cei adunați fiind tocmai „casa Domnului” de pe Sion, căreia i se cuvine sfințenia pentru totdeauna: Iată, acum, binecuvântaţi pe Domnul, voi, toate slugile Domnului, voi, cei ce staţi în casa Domnului, în curţile casei Dumnezeului nostru ( Ps. 133,1); Cu bucurie strigaţi-I Domnului tot pământul, Domnului slujiţi-I întru veselie, cu bucurie veniţi-I înainte!… Cu laude intraţi pe porţile Lui, cu cântări în curţile Sale! ( Ps. 99, 1-2;4). Pentru o mai bună înțelegere a dimensiunii pelerinajelor din perioada celui de-al doilea Templu, este potrivit a se vedea mărturia istoricului bisericesc Iosif Flaviu. Potrivit acestuia, cu prilejul sărbătoririi Paștilor în anul 66 d. Hr., „pentru a-l convinge pe Nero, care era înclinat să subestimeze poporul iudeu, că Ierusalimul avea o situație înfloritoare, el i-a însărcinat pe marii preoți să facă numărătoarea populației cum vor găsi ei de cuviință. Când a sosit așa-numita sărbătoare a Paștilor, în care între ora a 9-a și ora a 11-a se aduceau jertfe, unde de fiecare dată nu luau parte mai puțin de zece oameni – iar câteodată se adunau și douăzeci de bărbați –, s-a ajuns la numărul total de 255.600 de animale de jertfă. Dacă socotim numai câte zece inși de fiecare jertfă, rezultă un număr de 2.700.000 de participanți, absolut toate persoane curate și purificate. Căci cei bolnavi de lepră și sculament ( scurgere), femeile în perioada lor de ciclu, precum și cei cu alte feluri de impurități, nu aveau voie să ia parte la jertfe, așișderea cei de alt neam decât iudeii, care participau totuși la srviciul religios”[3].

Obligația de a participa la cele trei sărbători anuale ( Pesah, Șavuot și Sucot) s-a impus în epoca Exodului: De trei ori pe an, toţi cei de parte bărbătească se vor înfăţişa înaintea Domnului, Dumnezeului tău ( Ieșire 23,17); De trei ori pe an, toţi ai tăi de parte bărbătească se vor înfăţişa înaintea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege El: la sărbătoarea Azimelor, la sărbătoarea Săptămânilor şi la sărbătoarea Corturilor. În faţa Domnului, Dumnezeului tău, să nu te înfăţişezi cu mâinile goale ( Deuteronomul 16,16). În timpul acestor praznice, numite în ebraică șalom regalim ( „cele trei pelerinaje pe jos”), orice israelit de parte bărbătească trecut de treisprezece ani avea de respectat trei porunci: să se ducă la locul ales de către Dumnezeu, care a fost, în final, Ierusalimul, să aducă jertfele individuale numite haghiga ( „darul de pelerinaj”) și să se bucure.

Cele trei sărbători emblematice ale pietății vechi-testamentare, cu mulțimile de pelerini veniți din toată țara, dar și de dincolo de granițele ei formale, umpleau Ierusalimul, și în special Templul, de viață, de veselie și de speranță ( cf. Ieremia 31,4; Plângeri 1,4; 2,6). Ele erau dominate de sentimentul unei bucurii copleșitoare, amestecată cu mândria apartenenței la neamul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacob. De altfel, se cunoaște că religia lui Israel era foarte umană, apropiată de viața familială și națională, iar sărbătorile, în special cea a Corturilor,[4] erau aşteptate ca ocazii de veselie şi de împreună-petrecere, fiind tratate ca atare chiar şi în textele legislative ale tradiţiei rabinice.

Fiii lui Israel „urcau” la Ierusalim ca la casa fiinţei lor, psalmii având o contribuţie specială în conştientizarea şi susţinerea acestui sentiment. Este semnificativ faptul că în limbile semitice mila (în arabă, al-rahmah) trimite la rădăcina rhm (matrice), exprimând aspectul „matern” în taina lui Dumnezeu. Mângâierea ca act de nouă zămislire în Duhul – căci El este Mângâietorul – apare ca un fel de „dilatare” în contrast cu „strâmtorarea”, angoasa, apăsarea, nedreptatea. Universalitatea mângâierii ce vine asupra Ierusalimului, sau se revarsă din acesta, va avea drept vehicul esenţial simţul dreptăţii, respingerea oprimării de orice fel (cf. Psalmul 47,3; Isaia 40,2; Ieremia 33,16; Zaharia 12,10; 14,11; Luca 24,47), îndeosebi a celei exercitată „în numele lui Dumnezeu”. Aşa cum se spune în anumite texte rabinice,[5] va veni o vreme în care rugăciunile pământenilor nu vor mai putea străpunge cerul, deoarece toate porţile lui se vor fi închis, afară de cele prin care trec lacrimile năpăstuiţilor (cf. Psalmul 101,17-21). Numai această dreptate originară şi ultimă are puterea de a menţine printre oameni, asemenea unei Prezenţe dumnezeieşti ascunse, căile deschise către Ierusalimul cel de sus, atunci când Cel Preaînalt pare a Se retrage din istorie[6].

Este semnificativ faptul că spiritualitatea iudaică a conferit Ierusalimului atributul de „Mamă”. Un atribut enigmatic, evocat şi în poezia psalmilor: „«Mamă» va zice Sionului omul, şi om s-a născut în el” (Ps. 86,4; cf. Galateni 4,26). Într-un anume fel, „mamă” este orice oraş („metropolă”), prin chiar propriul său dinamism: extindere şi delimitare spaţială, bunăstare şi protecţie. Cu atât mai mult poate avea o astfel de funcţie un centru religios: metaforă a splendorii, a triumfului aparent şi a siguranţei oferite de credinţa respectivă. Să ne amintim aici de modul în care revelaţia profetică insistă asupra milei sau mângâierii, obiectul şi semnul revelator al acestui act vital fiind Ierusalimul (cf. Isaia 40, 1-11 şi mai ales 54).

Psalmul 121,3-4: „Toate seminţiile erau ale Domnului, dar nu le era îngăduit să săvârşească aceste sărbători în propriile ţinuturi, ci aceasta era cinstea metropolei de a aduna toate seminţiile şi a le atrage la ea. Aceasta era pentru a da prilej şi temei pentru adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, ca nu cumva împrăştiaţi fiind în toate părţile să aibă prilej pentru slujirea idolilor. De aceea le-a poruncit ca acolo să aducă jertfe, acolo să se roage, acolo să ţină sărbătoarea, prin strâmtorarea locului îngrădind mintea lor dispusă spre rătăcire, reţinând şi punând frâu minţii aplecate spre necredinţă”[7].

Trăind cu toată intensitatea bucuria de a vedea cetatea lui David şi a se ruga în „casa Domnului” alături de fraţii săi întru credinţă, evreul pios era marcat de dorul Ierusalimului şi al Templului. Iar psalmii îl pregăteau pentru experienţa extraordinară a reîntâlnirii cu locul sălăşluirii Slavei (Shekina) dumnezeieşti: Veselitu-m’am spre cei ce mi-au zis: „Să mergem în casa Domnului!” Stând erau picioarele noastre în curţile Tale, Ierusalime, Ierusalime, cel ce eşti zidit ca o cetate ce-şi ţine obştea toată deopotrivă. Că acolo s’au suit seminţiile, seminţiile Domnului ca mărturie lui Israel, numele Domnului să-l mărturisească ( Ps.121,1-4); Cine se va sui în muntele Domnului şi cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care nu şi-a luat sufletul în deşert şi nu s-a jurat cu vicleşug aproapelui său. Acesta va primi binecuvântare de la Domnul şi milostivire de la Dumnezeu, Mântuitorul său (Ps. 23,3-4; a se compara cu Isaia 33,14-16 şi Miheia 6,6-8); Cât sunt de iubite locaşurile Tale, Doamne al puterilor! Tânjeşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului; inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeu cel viu (Ps. 83,1-2).

Există în cuprinsul Cărţii Psalmilor pasaje, de o extraordinară frumuseţe poetică şi bogăţie spirituală, în care fiii lui Israel își cântau dorul după „casa lui Dumnezeu” din Ierusalim, lepădând toate cele pământești din grija mare pe care o aveau pentru Dumnezeu: Nu voi intra în sălaşul casei mele, nu mă voi sui în patul culcuşului meu, nu voi da somn ochilor mei şi nici genelor mele dormitare şi nici odihnă tâmplelor mele până nu-I voi afla un loc Domnului, un locaş Dumnezeului lui Iacob ( Ps.131, 3-5)[8].

De fapt, „Cântările treptelor” (şir ha-maalot) sunt psalmi ai intrării în „casa lui Dumnezeu”. Ele exprimă poetic sentimentele religioase pe care mulţimile de pelerini le trăiau pe măsură ce se apropiau de Ierusalim şi de „casa lui Dumnezeu” de pe Sion, ţinta ultimă a călătoriei lor. Întrucât cetatea lui David era construită pe un loc mai înalt al Ţării Sfinte (în munţii Iudeii), israeliţii care se îndreptau într-acolo spuneau că „urcă la Ierusalim” (cf. Matei 20,18; Marcu 10,32; Luca 2,42; Ioan 2,13). Căci, după cum am arătat în primul capitol, acestea erau intonate de către pelerinii ce urcau colina Templului, dar şi de către leviţii instalați pe treptele dinspre curtea femeilor[9]. Cea mai importantă ocazie pentru cântarea de psalmi era sărbătoarea Corturilor.

Ierusalimul de după întoarcerea evreilor din robie nu mai era orașul pe care îl lăsaseră aceștia când au plecat. Ei găsesc multă pustiire în cetate și ruine, turnurile dărâmate, zidurile surpate și numai dărâmături au rămas din vechea patrie. Astfel, aici îi vedem pe iudei care își amintesc de vechea prosperitate a cetății și îi aduc laude zicând că cetatea aceea odinioară strălucită și vestită care avea un templu, dregători, și regi, și preoți, împodobită cu multă podoabă, acum a decăzut la această stare umilă[10]. Pentru că atunci încă nu era o cetate, lucrul acesta îl arată și poetul când spune: Ierusalime, cel ce eşti zidit ca o cetate sau cel din nou clădit. Potrivit unor specialiști,[11] acest stih ar putea fi prima impresie a pelerinului cu privire la cetatea Ierusalimului, pe care o vede de pe înălțimile munților din jur.

Sergiu Crudu, Teolog

„PSALMII TREPTELOR” – ABORDARE ISAGOGICĂ, EXEGETICĂ ȘI TEOLOGICĂ, pag. 170-173

Bibliografie: 

[1] Pentru teologia Slavei  dumnezeiești în Vechiul Testament, a se vedea T. N. D. Mettinger, The Dethronement of Sabaoth. Studies in the Shem and Kabod Theologies, ( Lund, 1982). La Golitzin, 76, n.6.

[2] J. Bonsirven, Le Judaisme palestinien au temps de Jesus-Christ, vol. 2 ( Paris,1935), 121.

[3] Flavius Josephus, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor VI, IX, 3; trad. rom. G. Wolf și I. Acsan,         ( București: Edit. Hasefer, 2002), 490-491.

[4] Poate fi considerată sărbătoarea prin excelență.

[5] Tratatele Berakhot 32B şi Baba Metzia 59B. Berahot („Binecuvântări”), primul tratat din ordinul Zeraim al Mişnei. Cele nouă capitole ale acestei cărţi cuprind norme cu privire la citirea rugăciunii Şema dimineaţa şi seara; la momentul când trebuie spusă Amida în cadrul oficierilor zilei şi fervoarea cuvenită acestei rugăciuni; la binecuvântările diverselor alimente şi la rostirea binecuvântărilor de după mese. Baba Metzia („Poarta de mijloc”), al doilea tratat din ordinul Nezikin al Mişnei. Cele zece capitole ale tratatului se referă îndeosebi la legile cu privire la dobândirea şi transmiterea proprietăţii, la bunurile pierdute şi regăsite, la împrumutul cu dobândă şi amanet, precum şi la instituţia tutelei.

[6] A. Scrima, „Ierusalim: reflecţii asupra unei cetăţi «unice şi universale» pentru tradiţiile monoteiste”, trad. rom. A. Manolescu, în: Andre Scrima, Teme ecumenice, (Bucureşti: Humanitas, 2004), 57-58.

[7] Ioan Gură de Aur, 521.

[8] De asemenea, pot fi aduse încă două exemple grăitoare în acest sens, preluate din psalmii „fiilor lui Core”, cântăreţi şi portari în serviciul Templului (cf. 2 Paralipomena 20,19). Acestora le sunt atribuiţi Psalmii 41-48 şi 83-87, a căror notă dominantă este tocmai iubirea arzătoare faţă de Templu şi faţă de Ierusalim: În ce chip tânjeşte cerbul după izvoarele apelor, aşa tânjeşte sufletul meu după Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu cel viu; oare când voi veni şi mă voi înfăţişă înaintea feţei lui Dumnezeu? Făcutu-mi-s- au lacrimile mele pâine, ziua şi noaptea, când mi se spunea mie: «Unde este Dumnezeul tău?» Sufletul mi se istoveşte când îmi aduc aminte cum mergeam altădată, înconjurat de popor, la casa Dumnezeului meu, în glas de bucurie şi de laudă şi în sunet de sărbătoare (Ps. 41,1-5; a se vedea şi Ps. 136,1-7); Trimite lumina Ta şi adevărul Tău; acestea m-au călăuzit şi m-au adus la muntele Tău cel sfânt şi la locaşurile Tale. Şi voi intra la jertfelnicul lui Dumnezeu, la Dumnezeu care veseleşte tinereţile mele (Ps. 42,3-4).

[9] Suca 4,5. Potrivit descrierii Templului, aşa cum o găsim în Mişna (Midot 2,5), curtea în care se adunau bărbaţii era despărţită de curtea femeilor prin cincisprezece trepte (maalot). Pe aceste trepte, corespunzătoare celor cincisprezece psalmi menţionaţi, leviţii cântau acompaniindu-se de diferite instrumente. Acelaşi obicei se regăseşte în contextul sărbătorilor care însoţeau ceremonia de scoatere a apei (Suca 5, 4). S-a menționat că poartă acest titlu întrucât: într-adevăr erau cântaţi efectiv pe treptele Templului; termenul se referă la „treptele” sau gradele cadranului solar, cu trimitere la 4 Regi 20,9-11; acest ansamblu de psalmi a fost cântat de către evrei la întoarcerea din Babilon în vreme ce „urcau” din nou către Sion (1 Ezra 7,7-9). În realitate, o analiză riguroasă a textelor demonstrează că, la originea lui Şir ha-maalot, se află cântările pe care evreii le intonau atunci când „urcau” spre Ierusalim în timpul celor trei sărbători anuale de pelerinaj.

[10] Ioan Gură de Aur, 520.

[11] Cf. Psalmii, 465.

Contact Form Powered By : XYZScripts.com