Header image

Întrebări încălţate cu bocanci

„La celălalt să te duci cu paşi de porumbel. Aşadar, să te apropii de el în mod delicat şi cu blândeţe, pentru că semenul tău are şi el fricile şi supărările sale. Are şi aşa destulă greutate pe suflet, ca să-i mai adaugi şi tu“. (Cuviosul Iustin Popovici)

 Ce bine și ce frumos este când se adună oamenii laolaltă și stau de vorbă despre una-alta. E bucurie mare când se întâlnesc doi prieteni care nu s-au văzut demult și au atâtea să își spună, ori când se reunesc familii mai mari sau mai mici, la câte un eveniment deosebit. Însă, cu toată bucuria, mai apar uneori și situații jenante, care ar putea lipsi, dacă oamenii ar fi delicați unii cu alții și s-ar gândi, înainte de a deschide gura, la ce ecou vor avea cuvintele lor în sufletul celui cu care vorbesc și cât de mult îi interesează pe ei înșiși răspunsul la o întrebare sau e adresată doar de dragul conversației. Mai exact, mă refer la trei întrebări. Prima este atât de des întâlnită, încât o veți recunoaște ușor.

O întrebare de genu` : « Puișor, pe cine iubești tu mai mult, pe mama sau pe tata ? » adresată unui copil, este o cruzime. Astfel de întrebare îl determină pe copil să cântărească iubirea mamei și iubirea tatălui, înainte de a da un răspuns. Cum îl iubește mama, cum îl iubește tata, ce îi dă mama, ce îi dă tata, cum se manifestă dragostea fiecăruia? Îl pune să judece ceva ce nu e de judecat. Îl pune să compare doua iubiri de nemăsurat. Cine ești tu, cel care întrebi asa ceva un suflet de copil care își iubește părintii nemăsurat ? Cine te-a pus pe tine să-i cântărești iubirea părinților ?

Sunt convinsă că nu te-ai gândit, înainte de a întreba asa ceva, la ce furtună poți dezlănțui în sufletul copilului. E o întrebare crudă, fără milă, fără iubire. De multe ori, copii răspund inteligent : « pe amândoi îi iubesc la fel de mult ». Bravo lor! Dar acum, ia gândește-te că s-ar putea ca mama să rămână mai mult în preajma lor și să se ocupe de educația lor (lucru firesc, cât se poate de normal), iar asta înseamnă multă răbdare, iubire, dăruire, educația presupunând să îndrepți ramurile strâmbe, să tai ramurile uscate, nepotrivite și să le întărești sau să sădești ramuri și semințe bune, sănătoase.

Asta uneori doare, că sunt dureri de creștere, dar sunt necesare. Iar când vine tata acasă de cele mai multe ori își găsește copii hrăniți, îmbăiați, în pijama, pregătiți de culcare. El vine, le dă pupicul de noapte bună și gata. Dacă un astfel de copil răspunde la întrebarea încălțată cu bocanci : ”tata”, şi e şi mama de față, tu ești răspunzător de ceea ce simte mama, de rana făcută în inima ei. Se poate întâmpla chiar să judeci : « dar oare de ce a zis asa ? Hm… Ce să fie asta ? » Mai ales dacă întrebarea vine dintr-o anumită parte a familiei… Nu mai insist pe punctul ăsta, cred că ați înțeles ideea.

A doua întrebare : « Dar la voi nu vine barza? »

Doi tineri căsătoriți de câțiva ani buni, încă nu au copii. Vii tu să-i întrebi, că te doare, nu-i asa, că ei nu au copii și vrei să știi care-i motivul, să poți dormi liniștit! Ce ai dori să-ți spună?

(Întrebarea asta am auzit-o adresată în public unor prieteni a căror durere o cunosc, și nu vă pot spune cât de greu cade un cuvânt de felul ăsta, aruncat așa, fără nici o considerație, pur și simplu din…curiozitate!)

Tu, cel care ai pus întrebarea, ai dori într-adevăr să afli cât de rău îi doare că nu au copii, ai dori să afli câte lacrimi au vărsat în genunchi, la rugăciune, chiar ai dori să afli câte zile de tratament au făcut și cât i-a costat, ai dori să afli căruia dintre ei i-a spus medicul că suferă de infertilitate? Ai dori să îți răspundă public toate astea, din moment ce public ai adresat întrebarea ta încălțată cu bocanci? Cu ce drept faci asa ceva? Știi tu planul lui Dumnezeu cu ei? Știi tu câte mai au ei de învățat sau de îndreptat în viata lor, până să vină copilul într-o familie în care iubirea de Dumnezeu să fie în centru vieții lor? Nu, nu știi toate astea, tu doar te-ai arătat interesat de viața lor, fără să fi interesat și de inima lor, de durerea lor. Când vor dori să îți spună, fii pe pace, îți vor spune. Dar nu forța pe nimeni să se gândească la rana din inima lui atunci când îți vine ție să « conversezi ».

Dacă vrei să-i ajuți, roagă-te pentru ei. Domnul îți va răsplăti.  

A treia întrebare: « Dar tu când mă chemi la nuntă? » adresată unei fete singure, de peste 25, 30 de ani sau chiar unui băiat, e din nou o cruzime.

De obicei întrebarea asta vine cam în aceleași condiții ca cele de mai sus, în public, la o reuniune de familie sau undeva, între simple cunostințe. Interesant este că cea (de obicei femeile întreabă asa ceva, cine știe de ce…) care întreabă nu are o căsnicie fericită!

Aproape niciodată nu am întâlnit întrebarea aceasta la cineva care mă respectă, mă cunoaște, mă iubește, mă prețuiește pe mine, ca om, ca persoană. Foarte rar am întâlnit întrebarea asta la cineva care are o familie la locul ei, cum se spune, sau venind din partea unei doamne care își duce crucea familiei cu bucurie, cu un soț care o iubește și o prețuiește, cu copii crescuți și educați cu multă bună-cuviință.

Nu, întrebarea asta vine, de cele mai multe ori, de la cele care își mută privirea în viața altuia și vor să știe de ce nu ești « în rând cu lumea », de ce nu ești la casa ta. În fine.

Ce răspuns așteaptă, oare? Având în vedere că întrebarea-i cu bocanci, nu așteaptă neapărat un răspuns, ca e doar așa…aruncată din puțină curiozitate. Desigur, un răspuns înțelept ar fi: “Da, am să vă chem, îmi doresc și eu o familie, dar încă nu s-a întâmplat. Când va fi momentul, veți afla », sau oricare alt răspuns frumos, cu bun simt.

Sincer, oare chiar ar dori să afle câte lacrimi au curs din ochii unui om care simte sau a simțit apăsarea singurătății ? Cât de grea e singurătatea, numai Domnul știe și cei care au simțit-o. Chiar ar dori să știe cât te-ai rugat lui Dumnezeu să te ajute să nu cazi sau să ieși din tristețe, din deznădejde !?

Chiar ar dori să știe că inima ți-a fost rănită și acum îți dorești doar să se vindece, sau ar dori să știe că ai iubit odată prea mult și totul s-a năruit că iubirea nu era clădită pe stâncă, ci pe nisip? Sau ar dori să știe că nu te preocupă asta, că le lași pe toate în mâna Domnului, și că te bucuri de fiecare respirație și de fiecare zi ca din mâna Sa?

Ce răspuns ar dori, oare?

Nu, degeaba îmi arunci întrebarea, eu sufletul nu mi-l pot deschide la comandă în fața ta. Cu respect, te rog să mă întrebi mai bine despre sănătate, despre bucuriile mele. Am putea vorbi atât de frumos despre multe alte lucruri! Iar dacă simt sufletul tău aproape, s-ar putea să îți spun mai multe, să îți cer chiar sfaturi.

***

Am bucuria pe care mi-o dă Domnul în fiecare zi, aceea de a mă trezi dimineața și a vedea un nou răsărit de soare, am bucuria de a simți zăpada în palmă când ma joc cu bulgari de zăpadă, am bucuria de a vedea zâmbetul mamei, am bucuria de a mă întâlni cu prieteni de nădejde, am atâtea bucurii ! Primăvara mă bucur de frumusețea pomilor înfloriți, de aerul proaspăt, vara mă bucur de mirosul florilor de tei, de fiecare apus de soare după o zi de muncă, de gingășia florilor de câmp ; toamna mă bucur de culorile frunzelor care se iau la întrecere, care mai de care și mă uimesc cu frumusețea lor. Mă bucur de roadele ei, de fructele și legumele de la țară.

De fiecare zi mă bucur. Slava Ţie, Doamne, slava Ţie.

Mă bucur că am un acoperiș deasupra capului, mă bucur când am sănătate și îi mulțumesc Domnului când îmi dă o lecție printr-o boală.

Mă bucur când mă întâlnesc cu prietenii mei, mă uimesc de multe ori prin ideile și gândurile lor; îmi dau și ei adevărate lecții de viață.

Mă bucur de toți și de toate. Mă bucur de ceea ce am. Dumnezeu mi-a dat viață să mă bucur de ea și prin toate cele pe care mi le-a dat, să ajung la El, să ajung într-un final, cu mila Sa, la mântuire. Unii oameni au o cale în viața de familie, alții în viața din mânăstire. Unii nu se căsătoresc, nici nu se călugăresc, din motive cunoscute de Domnul. Dar toți au un plan de împlinit în viață, toți au o misiune, toți sunt chemați la mântuire. Fiecare, în felul său, așa cum alege să traiască, așa va fi și răsplătit.

Bine ar fi să nu mai dorim să încadram oamenii în categorii, că are fiecare om crucea lui de dus. Bine ar fi să învățăm ce e de învățat de la fiecare și din fiecare întâmplare din viața noastră. Fiecare om are călătoria lui.  

Întotdeauna, la celalalt sa te duci cu pași de porumbel.

sursa Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41- 43 – august 2010

Contact Form Powered By : XYZScripts.com