Header image

Invazia musulmanilor în Europa: „Nu de străini avem să ne temem, ci de noi înşine. De la noi trebuie să începem socotelile”

În discuţiile aprinse şi pline de controverse despre actuala invazie musulmană în Europa creştină şi despre consecinţele certe pe care ea le determină în structura etnică şi religioasă a ţărilor europene, prea puţin se analizează subiectul şi în termeni de autodefinire a noastră, a europenilor, raportat la această populaţie orientală care pătrunde adânc şi în număr copleşitor in Europa. De aceea am început încercarea acestui demers cu un cuvânt al lui Simion Mehedinţi surprinzător de potrivit pentru abordarea subiectului din acest unghi.

Nu sunt multe fenomene în istorie atât de fascinante precum ciocnirea dintre două culturi profund diferite, aflate la extreme de gândire, de atitudine şi acţiune. De obicei, în istorie, astfel de întâlniri au avut loc în termeni de forţă, foarte rar realizandu-se asimilări de la sine, fără tensiuni prealabile.

Când însă litera de lege a prezentului dictează supremaţia drepturilor omului, întâlnirea – în cadrul acestui exod – a celor două culturi complet opuse, nu ar trebui sa dea naştere la scenarii de spaimă şi ameninţări. Faptul că aceste scenarii există însă şi încă la intensităţi greu de liniştit, ne face să ne întrebăm unde este adevărul. Nu vorbim aici de adevărul politic, pe care oricum istoria îl îmbracă şi dezbracă de sensuri, în funcţie de momentul în care este pus pe tapet, ci de adevărul fiinţial, acela care ne diriguieşte viaţa în funcţie de sinceritatea cu care îl căutăm şi recunoaştem.

Din această perspectivă – singura care produce cu adevărat efecte în viaţa noastră ca indivizi aflaţi, cum spunea Mircea Eliade, sub teroarea istoriei – adevărul este că, indiferent dacă sunt goniţi de foame ori sunt trimişi intenţionat in Europa, oamenii acestei civilizaţii necreştine şi aflate la extreme de gândire şi atitudine faţă de noi, pătrund zilele acestea în inima civilizaţiei europene nu ca un pumnal ci ca o străfulgerare de conştiinţă. Astfel ar trebui văzuţi de întreaga creştinătate pentru că nimic din ceea ce se întâmplă nu este altfel decât îngăduit de Dumnezeu. Or, dacă civilizaţia europeană ar avea astăzi această strafulgerare de conştiinţă la vederea lor, atunci tot cursul acestei poveşti ar putea avea un alt final.

Noi românii suntem parte din această civilizaţie europeană, purtând în acelaşi timp darul latinităţii şi harul ortodoxiei. Însă, într-o astfel de străfulgerare de conştiinţă la vederea acestor oameni atât de diferiţi de noi şi care se apropie pe zi ce trece de liniştea noastră, ca un val copleşitor apărut din senin, avem timp ca, în câteva clipe, să ne punem nişte întrebări dezarmante prin simplitatea lor: Câţi dintre noi am plâns muceniciile fraţilor noştri creştini din Siria martirizaţi lunile, anii aceştia? Câţi dintre noi ne-am pus dreapta credinţă mai presus de alte socoteli lumeşti ce ţin de politică, economie, civilizaţie?

Câţi dintre noi nu consideră că orice e străin este mai bun şi mai civilizat? Câţi dintre noi nu văd domnia legii drept singura şansă pentru ordine uitând de cuvântul unui duhovnic, cuvânt care zideşte, care dă viaţă şi de care avem atâta nevoie pentru a ne pune viaţa în ordine, premisă esenţială pentru ordinea din societate? Câţi dintre noi nu ne-am socotit numarul de farfurii pe care le putem pune pe masă pentru copiii pe care ni i-am gândit ori numarul de farfurii duse sâmbăta la Biserică pentru milosteniile datorate?

Se vede dar că civilizaţiei europene, din care facem şi noi parte, îi este teamă de invazia necreştină, fără să vadă însă că, mai înainte de această invazie, a uitat ea însăşi de creştinătatea ei întemeiată pe dragostea jertfelnică.

Avem puterea să facem acest exerciţiu de sinceritate, în ultima clipă înainte de a primi creştineşte mii de necreştini în mijlocul nostru, astfel cum ni se cere? Aceasta mi se pare a fi întrebarea fundamentală căci dacă răspunsul la ea îl căutăm cu toată deschiderea inimii şi cu toată puterea credinţei noastre, atunci nu avem a ne teme de nimic din ceea ce se va hotărî deasupra noastră, la fel cum nici trădarea lui Iuda nu a împiedicat Adevărul cu vreo temere.

„Un neam nu poate fi ucis de alte neamuri, ci se ridică sau piere numai prin puterea sau slăbiciunile sale” spunea Simion Mehedinţi. Se potriveşte această observaţie Europei atât de preocupate în ultimele vremuri să crească nivelul de civilizaţie prin recunoaşterea dreptului femeii la avort, să educe sexual copiii pentru ca planificarea familială să fie adânc implementată în societate, să ridice moartea la rang de drept? Nu este exodul de azi ori invazia la care au visat atâtea secole la rând sultanii, răspunsul la aceste întrebări. Răspunsul pe care civilizaţia creştină europeană ar putea să îl dea acestor întrebări, ar putea fi adevăruri recunoscute în aceste clipe neobişnuite, adevăruri care, prin forţa lor, pot schimba cursul istoriei acestor zile.

În acest profund exerciţiu de sinceritate – singurul salvator în astfel de clipe pentru că de la el începe schimbarea minţii şi atitudinii – continua marele înţelept român: „…nu de străini avem să ne temem, ci de noi înşine. De la noi trebuie să începem socotelile”. Iar socotelile pentru noi românii stau cam aşa: în anul 1870, adică în perioada în care se năştea Simion Mehedinţi (n.1868), în România se năşteau 300.000 copii la o populaţie de 8,7 milioane de locuitori iar în anul 2013 s-au născut puţin sub 180.000 de copii la o populaţie de 2,5 ori mai mare.

Şi atunci de ce ne neliniştim? Nu am făcut oricum totul ca şi cum nu am mai trăi decât câteva generaţii? Simion Mehedinţi a fost al unsprezecelea copil din familia sa, Mihai Eminescu a fost al şaptelea copil, George Enescu a fost al optulea copil, Constantin Brâncuşi a fost al şaselea copil şi am putea continua uimitoarea enumerare în lipsa căreia cultura română nu ar fi existat.

De aceea, în faţa infuziei de refugiaţi ce urmează şi la noi în ţară, ne putem linişti cu urmatoarele cuvinte profetice ale marelui vrâncean, scrise acum aproape un secol „Cei care trăiţi în sate sănătoase, cu mulţi copii, cu multă muncă şi multă economie, să ştiţi că nici un duşman nu vă va putea răpune. Satele şi târgurile unde nu-s copii destui, unde nu-i muncă şi cruţare destulă, în curând vor fi în mâinile străinilor, căci nicio lege de pe faţa pământului nu poate scăpa de la moarte pe cel care se ucide singur” (Simion Mehedinţi – Socoteli cu străinii, 1924)

În termenii în care propuneam la începutul articolului sa ne vedem pe noi raportat la acest exod, constatăm că civilizaţia europeană şi-a trăit istoria ultimelor vremuri ca şi cum ar fi fost singură pe pământ iar nouă, românilor de azi, probabil că numai o adâncă mişcare a inimilor ne mai poate reda puterea de a ne întoarce faţa spre adevărurile de care noi, nu alţii, suntem vinovaţi. Cui îi revine însă rolul să ne mişte inimile spre recunoaşterea acestor adevăruri şi spre rugăciunea pentru a trece – a câta oară – o nouă cumpănă a istoriei? (Ana VRÂNCEANU)

sursa http://vranceamedia.ro/

150819234621_syryan_refugee_boy_624x351_getty

Contact Form Powered By : XYZScripts.com