Header image

Istoria Paracliselor Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Istoria Paracliselor Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
De la Imperiul din Niceea până la Imperiul din Constantinopol

În clipele grele ale Bizanțului, când singura nădejde era Dumnezeu și Preasfânta Sa Maică, un împărat și un simplu monah au compus cele două Paraclise…

„Nimeni din cei care aleargă la tine nu iese rușinat, Născătoare de Dumnezeu Fecioară…”

Dragostea, respectul și cinstea credincioșilor față de persoana Născătoarei de Dumnezeu s-a manifestat de foarte devreme, încă de la începutul iconomiei mântuirii noastre, așa cum spun sfinții purtători de Dumnezeu Părinți ai Bisericii. Și este atât de mare, încât cuvântul omenesc este neputincios să descrie cum se cuvinte aceste simțăminte.

Din această dragoste, cinstire și nădejde în mijlocirea ei la marele și singurul Mijlocitor Hristos, Fiul ei, Biserica a rânduit ca în perioada Postului Adormirii Maicii Domnului să se săvârșească Slujba Paraclisului Mic și a celui Mare alternativ, în afară de praznicele Schimbării la Față a Mântuitorului și a Adormirii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Așadar, cu prilejul acestui eveniment, este bine să vedem și să cunoaștem câteva lucruri despre ce este canonul, și cine a compus micul și marele Canon al Paraclisului Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu.

În imnografia bisericească canon înseamnă niște imnuri mai lungi, constituite din unități mai mici, care se numesc Cântări. Fiecare Cântare este formată dintr-un Irmos,care este prima strofă a fiecărei Cântăriși se folosește drept model la tropare, care se cântă potrivit cu glasul Irmosului cu stihul, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi, între ele. Paraclisul Mare și cel Mic, închinate Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, sunt cele mai iubite slujbe ale Bisericii Ortodoxe. Sunt niște poezii cântate în cinstea Maicii Domnului, alcătuite în secolul al XIII-lea, moștenirile imperiului de la Niceea și, respectiv, a refăcutului imperiu al Constantinopolului. O cercetare succintă, făcută asupra conjuncturilor istorice care au dus la alcătuirea cât și la morfologia finală a celor două Paraclise, arată că alcătuitorul Canonului Paraclisului Mare este împăratul Niceii, Teodor II Duca Laskaris. Titlul de Duca ne arată că el a alcătuit Canonul înainte de suirea sa pe tronul Niceii, în noiembrie 1254.

Teodor II Laskaris a fost un imnograf înzestrat și a alcătuit multe Canoane și alte imnuri de laudă, însă era cuprins de o oarecare boală, care l-a silit să demisioneze de pe tronul Niceii și să se retragă la Mănăstirea Sosandron, la apus de Niceea, unde a și fost tuns monah cu puțin înainte de adormirea sa. Teodor a alcătuit Canonul Paraclisului Mare când era încă duce, în vremea alinării bolii sale, care a durat mai mult ca de obicei, fapt pe care l-a atribuit minunii Maicii Domnului, săvârșită asupra lui. Canonul s-a răspândit repede în mănăstirile din Niceea și, după toată probabilitatea, a fost aranjat sub formă de slujbă de către monahii din Mănăstirea Sosandron sau a celor din mănăstirile din jur.

În perioada împărăției lui Teodor, Canonul era folosit – încă de atunci în forma Paraclisului de astăzi – drept Slujbă împărătească și s-a răspândit în tot imperiul de la Niceea. Iar în ultima vreme a vieții a împăratului, Paraclisul Mare se săvârșea zilnic pentru vindecarea sa. Nu cunoaștem ziua exactă a adormirii lui Teodor, dar datorită faptului că ea s-a petrecut – după cât se pare – în preajma Praznicului Adormirii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, este de la sine înțeles că monahii de la Sosandron au închinat această slujbă pomenirii lui Teodor. De atunci s-a îndătinat obiceiul ca această slujbă să se cânte în luna August, în amintirea alcătuitorului ei. Desigur, denumirea slujbei nu era aceeași cu cea de astăzi a Paraclisului Mare, de vreme ce nu exista încă Paraclisul Mic. Ar fi putut foarte bine să se numească dintru început „Canon de mângâiere”, de vreme ce constituia o invocare de ajutor și mângâiere de sus.

La 25 Iulie 1261 Alexie Stratigopulos ocupă Constantinopolul în numele împăratului de la Niceea, Mihail VIII Paleologul, punând capăt astfel ocupației latine a Cruciaților de la 1204. Redobândirea fără vărsare de sânge a Constantinopolului a fost socotită, destul de repede, ca o intervenție a Născătoarei de Dumnezeu. Împăratul, pentru a cinsti minunea Maicii Domnului, a hotărât să facă o procesiune religioasă și să intre în Cetate în perioada manifestărilor sărbătorești din luna August. Între 25 Iulie și 15 August se săvârșeau în Constantinopol multe slujbe de mulțumire, printre care era și de curând introdusul Canon de Mângâiere al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, cel alcătuit de Teodor Laskaris. Noua Curte împărătească a lui Mihail se afla în dilemă. Cele două dinastii împărătești a lui Teodor Laskaris și a lui Mihail Paleologul aveau o mare ură între ele. Mihail uzurpase deja stăpânirea de la urmașul legal, Ioan, fiul lui Teodor. De aceea era foarte greu pentru Curtea împărătească să primească slujbe care să amintească de dinastia lui Teodor.

Monahul Teostirict, necunoscut până atunci, a rezolvat problema. Folosind deja cunoscutul Canon, închinat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, alcătuit de Teofan cel Înscris, precum și alte elemente liturgice, cum ar fi texte biblice, Evanghelia, a alcătuit slujba Canonului Mic de Mângâiere (Paraclisul Mic ). Canonul lui Teofan Înscrisul a fost deja introdus ca și Canonul întâi de la Utrenia sărbătorilor Sfinților mari. Teofan, la rândul său, a folosit elemente existente ale Canonului Sfântului Ioan Damaschin la Învierea lui Lazăr. Mai concret, a împrumutat irmoasele Cântărilor 1, 3, 7 și 8, în timp ce celelalte le-a compus el singur sau le-a împrumutat din materialul liturgic existent. Astfel Canonul Mic de Mângâiere a luat forma Canonului Mare de Mângâiere, deja existent. Canonul Mare se folosește numai în Postul Adormirii Maicii Domnului, – deoarece a fost atât de strâns legat de amintirea lui Teodor -, dar treptat a început să fie alternat cu Canonul Mic, care s-a răspândit peste tot și se citește (în orice împrejurare) în toată perioada anului. Nu cunoaștem când a fost consfințită folosirea alternativă a celor două Paraclise în timpul postului de cincisprezece zile din August, ca armonizare a celor două tradiții, niceeană și constantinopolitană.

Așa îi arătăm astăzi cinste primei mijlocitoare după Dumnezeu-Omul Hristos, Maicii Domnului nostru, celei care poate și vrea să ducă cererile și rugăciunile noastre la picioarele Împăratului a toate, Dumnezeu.

Așadar, să scăpăm, iubiții mei frați, cu credință, cu adevărată smerenie și cu dragoste la adevărata noastră Maică și s-o rugăm în fiecare zi cu smerenie pentru problemele noastre, iar ea, ca o mult-milostivă, ne va sprijini în ceasurile grele și ne va milui cu harul ei. Amin.

Sursa: marturieathonita.ro

Contact Form Powered By : XYZScripts.com