Header image

KGB-ul sovietic şi Biserica Ortodoxă din RSSM

Raporturile dintre statul sovietic şi Biserică n-au fost stabilite imediat după cedarea Basarabiei. Guvernul bolşevic nu manifesta niciun interes faţă de problemele Bisericii, dimpotrivă, el stimula haosul şi deruta.

Primele acţiuni de protest împotriva regimului bolşevic, manifestate de clerul basarabean prin suplinirea parohiilor rămase fără preoţi, au pus în gardă autorităţile sovietice. Astfel, în septembrie 1940, bolşevicii l-au adus în fruntea Bisericii din Basarabia pe episcopul Aleksie de Tula, vicarul Mitropolitului Serghie de la Moscova, pentru a organiza viaţa bisericească în spiritul ideilor comuniste [5]. Autorităţile sovietice, în colaborare cu noul mitropolit, au fost extrem de dure în acţiuni. Mitropolia Basarabriei a fost desfiinţată. Autorităţile comuniste au introdus funcţia de „împuternicit” al Bisericii Ortodoxe Ruse pentru supravegherea cultelor în RSS Moldovenească, care avea sarcina de a întreţine legătura dintre statul comunist şi Biserică. Imediat după numirea sa în funcţie, Mitropolitul Aleksei a dat dispoziţii ca slujbele să se facă în slavoneşte, iar Crăciunul şi celelalte sărbători să fie ţinute după stilul vechi. Activitatea lui s-a redus la viaţa liturgică. El s-a aflat la Chişinău până la 28 iunie 1941, când a fost arestat tot de sovietici [1].

În virtutea circumstanţelor din primăvara şi vara anului 1944, Basarabia a revenit  la Statutul ei impus în 1940. Schimbări esenţiale a cunoscut şi Biserica. Pas cu pas, Partidul Comunist realizează obiectivele programului ateist. Prin conţinut şi prin formă,  Biserica Ortodoxă era incompatibilă cu regimul comunist, al cărui scop consta în excluderea Bisericii din viaţa „sovietică luminoasă”. În conformitate cu ideologia comunistă cu privire la religie, a fost instituit un mecanism care dirija activitatea antireligioasă.

Instituţiile care luptau contra elementelor antisovietice din rândurile clerului şi ale credincioşilor din RSSM erau: Consiliul pentru Problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, Consiliul de Miniştri al URSS şi cel al RSSM, organele securităţii de stat şi alte structuri. Veriga de legătură dintre organele republicane şi cele unionale era împuternicitul Consiliului pentru Problemele Bisericii Ortodoxe Ruse pentru RSSM.

În 1946, comuniştii au constatat că, pentru a distruge Biserica şi credinţa, este necesară o revizuire a hotărârii privind impozitarea acesteia. La 3 decembrie 1946, Consiliul de Miniştri al URSS a adoptat Hotărârea nr. 2584 cu privire la impozitarea slujitorilor cultelor. În conformitate cu decizia menţionată, ministrul de Finanţe era obligat să întreţină legătura cu împuternicitul Consiliului pentru Problemele Bisericii Ortodoxe Ruse în RSSM privind evidenţa slujitorilor cultelor şi onorarea impozitelor de către aceştia.

Hotărârea a generat nedumeriri în rândurile clerului şi ale credincioşilor. Multe biserici şi mănăstiri au renunţat la proprietatea funciară pe care o deţineau, deoarece impozitele depășeau veniturile. În 1947, mai mulţi slujitori ai cultelor au apelat la instanţele superioare pentru a stopa  acţiunile cu caracter abuziv ale organelor fiscale. Era bine cunoscută împosibilitatea bisericilor de a achita impozitele stabilite, dat fiind faptul că 1947 a fost un an foarte greu din cauza secetei şi a foametei organizate de regim. În acest context, protoiereul din judeţul Bălţi, V. Cormiş, a adresat un apel către episcopul Chişinăului şi al Moldovei, Benedict, solicitând stabilirea impozitului conform venitului curent, şi nu în baza celor anterioare. Micşorarea impozitelor, însă, nu întra în planurile comuniştilor [3, p. 8].

Împuternicitul Patriarhiei Ruse la Chişinău, Romenski, prezenta periodic superiorilor săi rapoarte despre evidenţa clerului şi a bisericilor, despre starea religiei în RSSM. Într-un astfel de raport din anul 1949, se relata: „De toate biserici – 931; biserici active – 558; biserici ce nu funcţionează – 373”. În 1949, din numărul de biserici considerate că funcţionează, 48 nu mai efectuau seviciul divin, deoarece aceste locaşuri fuseseră lipsite de parohii lor; 25 de preoţi au fost lipsiţi de cinul preoţesc, dintre care trei au fost arestaţi de către organele de securitate. În anul 1953, anul morţii lui Stalin, în RSSM funcţionau aproximativ 500 de biserici. ”Dezgheţul hruşciovist” însă nu a adus modificări în politica statului cu privire la religie şi biserică. În pofida articolului din Constituţia URSS despre libertatea conştiinţei şi a convingerilor, libera alegere a religiei, ofensiva comunistă împotriva religiei continua.

Anul 1959 constituie un an fatal pentru Biserică şi religie. Prin hotărâri unionale şi republicane, au fost inchise biserici şi mănăstiri. Autorităţile sovietice au stabilit şi mecanismul de utilizare a localurilor bisericilor închise. Astfel, bisericile închise puteau fi întrebuinţate ca magazii (în vara anului 1959 a fost o recoltă bogată şi depozitarea urma să aibă loc în bisericile închise), cele aflate în construcţie puteau fi utilizate la discreţia autorităților locale, iar bisericile nou-construite puteau fi folosite în alte scopuri doar cu permisiunea Consiliului de Miniştri al URSS.

În 1958, au fost date indicaţii autorităţilor din satul Peresecina, Orhei, de închidere a unui lăcaş sfânt din cele două existente. Comuniştii au decis să închidă biserica cu o vechime de peste 300 de ani, o adevărată operă de artă, cu icoane şi obiecte de cult foarte scumpe. Acţiunea de închidere a bisericii din sat a fost însoţită de tăierea răstignirilor creştine de pe lângă fântâni şi de pe marginea drumurilor. Pe furiş, creştinii au dus crucile în cimitirul din sat. O parte din obiectele de cult au fost depozitate în biserica rămasă să funcţioneze, iar altele au fost adăpostite de creştini. Acesta este doar unul din multiplele exemple de protest față de politica antireligioasă a statului.

Mecanismul de închidere a bisericilor prevedea măsuri de constrângere şi împotriva clerului, care era învinuit de clevetiri contra puterii sovietice, de colectarea mijloacelor pentru repararea bisericilor, de prestarea serviciului divin enoriaşilor din alte localităţi decât cele încredinţate lor ş.a. Pentru aceste şi alte învinuiri inventate la adresa clerului, unii preoţi erau destituiţi şi lipsiţi de cin, în consecinţă fiind închise
bisericile la care slujeau. Biserica din satul Văsieni, construită în 1900, reprezenta o capodoperă a artei naţionale, fiind excepţională prin pictura icoanelor şi stilul său arhitectural modern. Dar, pentru arhiepiscopul Nectarie, toate acestea n-au constituit un obstacol în lipsirea de cin a preotului Cociubinschi, parohul acestei biserici, fapt care a condus la închiderea ulterioară a ei. La protestul enoriaşilor răspunsul arhiepiscopului
a fost simplu, însă categoric: „La doar 2 km distanţă se află o altă biserică, deci nu este rezonabil să mai fie numit un preot pentru biserica din satul Văsieni” [1].

În 1960, printr-o dispoziţie a organelor de partid, a fost intensificată activitatea serviciilor de agenţi secreţi, îndreptată împotriva Bisericii şi a clerului. Şaisprezece persoane alcătuiau un grup de agentură, dintre care două – Kazanţev şi Iuriev – ocupau posturi de conducere în eparhie. Agenţii secreţi au colectat materiale compromiţătoare la adresa celor mai activi slujitori ai cultului, care puteau servi drept pretext pentru excluderea lor din rândurile clerului. Numai în anul 1960 au avut de pătimit cinci preoţi. Agenţii le interziceau acestora să deservească mai multe parohii. Astfel, numărul de preoţi s-a micşorat de la 380 la 327, iar numărul de biserici s-a redus până la 385 [7].

În martie 1961, Consiliul de Miniştri al URSS constată că organele de stat nu respectă legislaţia sovietică cu privire la culte şi, printr-o decizie specială a guvernului URSS, este impusă respectarea acesteia. În conformitate cu această hotărâre, organele locale de stat erau obligate să urmărească activitatea ecleziastică, pentru a depista încălcările legii în cauză, mai ales de către cler. Cu această ocazie, au fost instruiţi activişti de partid şi de stat în vederea realizării obiectivelor preconizate prin decizia guvernului din 16 martie 1961. Către 20 noiembrie 1963, în raionul Donduşeni fuseseră închise 34 de biserici, în raionul Edineţ – 65, în raionul Floreşti – 88, în raionul Orhei – 74 de biserici. Conform unui raport întocmit la cerinţa centrului de către împuternicitul pentru problemele Bisericii Ortodoxe, în 1962, în republică oficiau serviciul divin 255 de preoţi, 8 dascăli, un arhiereu şi 1400 de cântăreţi bisericeşti [8].

Într-o notă informativă, datată cu 1 ianuarie 1962, se menţiona că urmau să fie demolate 190 de biserici: din considerente că sunt foarte vechi – 109 biserici; din necesităţi de reconstrucţie a oraşelor şi satelor – 12; din motivul că utilizarea acestora este imposibilă – 69 de biserici. Locaşurilor de cult le era schimbat stilul arhitectural sau ele erau scoase de pe listele monumentelor de arhitectură. Printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri din februarie 1963, s-a decis demolarea clopotniţei Catedralei din Chişinău. Imboldul acestei hotărâri a fost o scrisoare a organizaţiei de partid de la Institutul Agricol din Chişinău, în care se cerea demolarea clopotniţei care, chipurile, ar încurca stilului arhitectural al Chişinăului. Noaptea, printr-o explozie, clopotniţa a fost demolată, iar pe locul ei a fost adus pământ proaspăt şi iarbă verde, astfel încât nu rămase nici urmă de clopotniţă [8].

Autorităţile comuniste continuă politica antireligioasă prin metode experimentate deja. Bisericile se închid la comanda de stat. Astfel, dacă în anul 1961 funcţionau 327 de biserici ortodoxe, numărul acestora scade fulgerător. Numai într-un an de zile au fost închise 70 de locaşuri sfinte. Până la sfărşitul anului 1963, au mai fost închise încă 26 de biserici ortodoxe. Până în 1965, s-au mai închis 8 biserici. Insistenţa comunistă antireligioasă întrecuse orice imaginaţie. Enoriaşii erau speriaţi, dar şi înrăiţi, astfel comuniştii sunt nevoiţi să facă o pauză în procesul de închidere a locaşurilor sfinte. Ei își modifică tactica. Accentul este pus pe propagandă şi educaţie. Timp de trei ani, din 1964 şi până în 1966, numărul de biserici rămâne același 223, însă în anul următor numărul acestora din nou este redus – sunt închise încă 4 biserici [1, 8].

Moscova dirija întreaga politică antireligioasă. La 10 mai 1966, Consiliul de Miniştri al URSS a adoptat hotărârea despre confirmarea dispoziţiei cu privire la Consiliul pentru problemele religiei pe lăngă Consiliul de Miniştri al URSS. Acest Consiliu monitoriza activitatea religioasă prin asa-numiţii împuterniciţi, cu scopul de a o contracara. La Chişinău această funcţie o deţinea un tovarăş de origine rusă, S. Tanasevski, care veghea respectarea legislaţiei cu privire la cultele religioase şi depistarea celor ce o încălcau. La 21 iunie şi 21 iulie 1966, împuternicitul, prin două note explicative, anunţă condiţiile de posesie a clădirilor organizaţiilor religioase şi noile reguli de închidere şi deschidere a locaşurilor de cult. Tot în acest context, Sovietul Suprem al RSSM adoptă hotărârea despre responsabilitatea administrativă şi penală cu privire la încălcarea legislaţiei despre culte. Astfel, credinţa în Dumnezeu este calificată de autorităţile comuniste drept cea mai mare crimă, fiind pedepsită crunt.

După tradiţia deja stabilită, periodic sunt întocmite rapoarte ale împuternicitului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM. Astfel, rapoartele păstrate în arhivele republicii datează cu anii 1967, 1973, 1978, 1982, 1985. Acestea sunt prezentate sub o formă unică şi conţin date statistice despre numărul de organizaţii religioase, cler, venituri şi cheltuieli. În anul 1967, această funcţie este deţinută de tov. S. Tanasevski care, în raportul prezentat, relata: biserici ortodoxe înregistrate oficial de către organele de stat din RSSM sunt 219, dintre care 25 nu activează. Astfel, în anul 1967, biserici active sunt doar 194. Este închisă o biserică din sectorul Râşcani, or. Chişinău, o biserică din or. Cahul şi locaşurile sfinte din satele Glinnaia şi Sucleia. Raportul conţine şi o analiză în detalii a veniturilor financiare ale organizaţiilor religioase. Împuternicitul constată că acestea sunt destul de impunătoare în rezultatul prestării ritualurilor religioase, cum ar fi botezul, cununia, înmormântarea, sfinţiri de case. Acesta este un indiciu că numărul credincioşilor rămâne încă destul de impunător. În concluzii, împuternicitul moscovit subliniază necesitatea intensificării educaţiei ştiinţifico-ateiste, prin implicarea tuturor organizaţiilor de partid, ministerelor, organizaţiilor comsomoliste şi sindicale, mijloacelor mass-media.

În raportul despre starea religiozităţii în RSSM, întocmit în anul 1969 de împuternicitul S. Tanasevski, sunt aduse învinuiri grave Arhiepiscopului Moldovei şi al Chişinăului Bartolomeu (Varfolomei), pentru faptul că acesta a învăţat textele ritualurilor religioase în limba moldovenească și oficiază serviciul divin în limba localnicilor, că se face a nu observa încălcarea de către unii slujitori ai cultului a legislaţiei cu privire la religie. O altă „crimă” identificată de către împuternicit este şi faptul că unii intelectuali merg cu trebuințe la biserică. Astfel, profesoara Condratiuc
din Chişinău a botezat copilul, iar învăţătoarea din s. Pituşca, r-l Călăraşi (numele căreia nu este menţionat) a botezat copilul şi a efectuat ritualul de sfinţire a casei [1, p. 8].

Rapoartele din anii 1978 şi 1982 sunt prezentate de împuternicitul A. Vikonski. La capitolul Biserica Ortodoxă Rusă, în anul 1978 activează în conformitate cu legislaţia sovietică 192 de biserici, 2 locaşuri sunt deschise samovolnic. Până în anul 1982, au fost redeschise 7 biserici, astfel numărul acestora creşte până la 199, iar trei efectuează serviciile divine fără recunoaştere din partea statului. Şi în anii următori autorităţile sovietice vor fi nevoite să redeschidă locaşurile de cult, la insistenţa continuă din partea credincioşilor [8].

În raportul din anul 1973, împuternicitul constată că religiozitatea populaţiei este destul de înaltă, chiar în pofida intensificării educaţiei ateiste, se frecventează biserica şi se respectă ritualurile religioase. Această constatare este valabilă şi în anii următori. În anul 1985, împuternicitul Viciko atenţionează autorităţile de stat că starea religioasă este tensionată în 59 de localităţi din 29 de raioane. Scrisorile de redeschidere a locaşurilor de cult sunt tot mai multe, iar numărul de semnături crește de la 300 până la 6000. Astfel, 6000 de oameni au optat pentru redeschiderea bisericii din Ciadâr-Lunga. Cu cât statul lupta mai mult împotriva religiei şi a Bisericii, cu atât mai mult societatea opta pentru credinţă şi Dumnezeu.

În anul 1985, la indicaţia Kremlinului, sunt luate o serie de decizii care se contrazic reciproc. Moscova începe pregătirile pentru sărbătorirea a 1000 de ani de la adoptarea creştinismului. Este o dată ce trebuie marcată, dar caracterul ateist al statului îl impune să sporească propaganda antireligioasă. Este luată Decizia din 19 noiembrie „Despre activitatea cu privire la intensificarea educaţiei ştiinţifico-ateiste în legătură cu pregătirea organizaţiilor religioase şi a centrelor burghezo-clericale de marcarea a 1000 de ani de la adoptarea creştinismului în Rusia”. CC al PCRM obligă organizaţiile de partid oraşeneşti şi raionale, toate ministerele, organizaţiile comsomoliste şi sindicale, organele de drept să întocmească un plan de activitate antireligioasă pentru o perioadă de trei ani, cu condiţia prevenirii propagandei antisovietice şi stăvilirii credinţei în Dumnezeu. Structurile vizate urmau să prezinte, în luna noiembrie a fiecărui an, informaţii despre lucrul efectuat. Dar pregătirile penrtu sărbătorirea jubileului erau în toi, or statul sovietic se pregătea să serbeze ceea ce de facto nu recunoştea [4].

De respectarea legislaţiei cu privire la culte şi depistarea încălcărilor se preocupă organele de drept, cum ar fi Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei, Procuratura. Angajamentele acestora constau în depistarea duşmanilor puterii sovietice, adică a celor care încălcau legislaţia cu privire la culte. Legea fundamentală a statului și Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevedeau libertatea conştiinţei, iar în URSS se condamna pentru credinţa în Dumnezeu. Astfel, în perioada 1977-1982, 169 de credincioşi sunt condamnaţi la diferite termene de privaţiune de libertate în baza articolului 142 din Codul Penal – încălcarea legislaţiei cu privire la culte [1].

În anul 1980, credincioşii din s. Mihăileni intenţionează samovolnic să redeschidă biserica ortodoxă, închisă de autorităţile comuniste încă în anul 1962. Comitetul de partid Râşcani, organele de drept reacţionează prompt, iniţiatorii sunt identificaţi şi trei persoane sunt supuse la pedepse administrative. Cu amendă de 50 de ruble sunt amendaţi cetăţenii Iaz I., Ursu S., Cazac V., Iarmoliuc V., Pricop V., cu 30 de ruble –cetăţenii Pârgaru G. şi Scutari P. Cinci protestatari sunt sancţionaţi penal, la diferite termene privaţiune de libertate. Enoriașii din s. Prodăneşti, r-l Floreşti încearcă să redeshidă biserica închisă. Pentru această faptă preotul şi enoriaşii „instigatori” sunt penalizaţi, 15 persoane sunt sancţionate administrativ. Biserica din s. Cunicea, r-l Camenca, închisă de 24 de ani, este ținta următorului atac din partea comuniştilor. Credincioşii intenţionează să o redeschidă, autorităţile intervin, și biserica este închisă. Toate obiectele de cult sunt evacuate. Pe faţada bisericii se atârnată inscripţia: „Monument de arhitectură din sec XVII, sub ocrotirea statului”. Biserica este amenajată ca muzeu. Pe numele creştinului Galaida este întocmit un proces. Toate acestea se întâmplă în vremea când creştinii ortodocși se pregătesc de marea sărbătoare [1].

Anul 1986 marchează un nou val de activitate a enoriaşilor privind redeschiderea locașurilor de cult închise de regimul totalitar-comunist. Posibil, datorită procesului de democratizare şi restructurare iniţiat de Mihail Gorbaciov, în această perioadă se înteţesc demersurile de redeschidere a bisericilor, de deschidere samovolnică a acestora, fără a aştepta decizia finală. De altfel, itinerarul unei cereri semnate obligatoriu de nu mai puţin de 200 de persoane era mult prea lung: de la consiliul raional de partid către Consiliul de Miniştri, iar verdictul îi aparţinea împuternicitului pentru problemele Biserici Ortodoxe Ruse pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM. Acesta putea refuza, din motiv că se încălcă sistematic legislaţia cu privire la culte, că enoriașii nu recunosc legile sovietice. Până la urmă împuternicitul este silit să facă unele concesii: este redeschisă catedrala din Comrat, care fusese transformată în muzeu; sunt redeschise 4 biserici în or. Tiraspol.

Îngrijorat de avântul credincioşilor, I. Vicicu, noul împuternicit, menţiona în unul din rapoartele sale: „(…) unii demnitari consideră că nu mai trebuie de luptat contra religiei şi a credincioşilor. Ineficientă este şi propaganda ştiinţifico-ateistă. Un număr impunător de biserici închise în anii ’50 – ’60, mai mult de 20 de ani au stat fără ca să fie utilizate în scopurile decise: săli de sport, muzee de etnografie, de studiere a ţinutului natal, magazii şi depozite”. Are loc deschiderea samovolnică de către credincioşi a bisericilor în satele Ilicevca, Izvoare, Frumuşica din r. Floreşti; Chirileni, Todireşti din r. Ungheni; Colicauţi, r. Briceni, Popovca, r. Făleşti, Rădoaia, Copăceni din r. Lazo [1].

Indiscutabil, scopurile menţionate sunt importante, dar nu credem că locul cel mai potrivit pentru acestea este o biserică sau un alt locas sfânt. Pentru a construi şi amenaja o sală de sport, un muzeu, statul trebuie să suporte cheltuieli financiare, or bisericile închise le oferă o soluţionare ieftină, la prima vedere, dar cu prejudicii moral-spirituale importante de lungă durată.

La sfârşitul anilor optzeci, autorităţile comuniste recunosc că noile ritualuri sovietice, introduse de regim, nici pe departe nu pot înlocui (concura cu) tradiţiile şi valorile creştineşti, cu sărbători şi ritualuri mult mai bine organizate şi mai frumoase. O altă problemă identificată de tov. I. Vicicu este cea a persoanelor de vârsta a treia. Nu este organizată la nivel odihna acestora, nimeni nu le acordă atenţie şi ei găsesc alinarea în Biserică, ceea ce este inadmisibil, menționează el. Numărul credinciolilor creşte impunător în ultimii ani datorită frecventării bisericii de către pensionari. Crește şi numărul ritualurilor religioase, cum ar fi botezul, cununia, înmormântările şi parastasurile. Se majorează veniturile bisericilor în rezultatul acestora, dar şi al vânzărilor de lumânări. Analiza rapoartelor prezentate de către împuterniciţii sovietici pentru problemele religioase ne permit să constatăm că veniturile bisericilor sunt în permanentă creştere, la fel şi impozitele către stat. În rapoarte nu se spune niciun cuvânt despre libertatea conştiinţei sau despre necesităţile sufleteşti, spirituale, ci doar despre numărarea banilor şi îngrijorările, întemeiate, desigur, că populaţia continuă să creadă în Dumnezeu. Îngrijorarea este cu atât mai mare, cu cât intelectualitatea reîncepe să frecventeze biserica

Cu ocazia jubileului de 1000 de ani de la adoptarea creştinismului în Rusia, Ministerul Justiţiei din RSSM a aprobat un plan de activităţi de identificare a delicvenților pe motiv religios. Astfel, în anii 1986-1988 au fost condamnaţi, în conformitate cu art.142 din Codul Penal, la diferite termene de privaţiune de libertate 59 de credincioşi din diferite confesiuni, printre care şi creştini ortodocşi [1].

Paradoxal, dar cel care avea funcţia directă să minimizeze sau chiar să interzică religia şi credinţa în societatea sovietică – împuternicitul pentru problemele Biserici Ortodoxe Ruse pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM, în persoana tov. I. Vicicu – are obligaţia să ajute Biserica Ortodoxă în organizarea şi pregătirea manifestărilor consacrate jubileului milenar de la încreştinarea Rusiei. În nota informativă către Consiliul de Miniştri al RSSM, acesta informează despre activităţile preconizate: expoziţii de tablouri, articole mass-media, emisiuni televizate etc. şi toate cu caracter religios. Împuternicitul este îngrijorat atitudinea Mitropolitului Serapion, care contramandează sărbătoarea propriu-zisă, planificată pentru zilele de 13-14 iulie 1988, motivând cu invitaţia sa la Moscova. Tov. Vicicu, însă, vede această schimbare prin intenţia mitropolitului de a plagia scenariul din capitala Rusiei. De asemenea, Vicicu nu este de acord cu devizul de cheltuieli, întocmit de Serapion, care cerea un hotel luxos cu 500 de locuri, sală de mese şi recepţii, localul Teatrului de Operă şi Balet, 10 autocare „Icarus”, toate acestea pentru două zile. Împuternicitul moscovit nu este de acord şi propune de a sărbători modest, fără hotel, fără mese etc., motivând că organizarea evenimentului conform programului lui Serapion va împiedica fluxul de turişti [1].

Cât de evlavios era Mitropolitul Serapion rămâne un semn de întrebare, deoarece în procesul de democratizare a societăţii moldoveneşti, acesta a dat bir cu fugiţii, luând cu sine averi şi podoabe bisericeşti.

Politica ateistă promovată de Partidul Comunist în RSSM s-a soldat cu anumite „rezultate”. O parte din populaţie a fost nevoită să se dezică de credinţă. A fost schimbată componenţa etnică a clerului, s-a prejudiciat sistemul educaţional. Dar un lucru este cert: credinţa în Dumnezeu a supravieţuit calvarului comunist. Mănăstirile ortodoxe, la fel ca şi celelalte locaşuri de cult existente pe teritoriul RSSM, erau supuse unei evidenţe stricte, unui control riguros, atitudine motivată de autorităţile sovietice prin faptul că ele reprezentau puternice focare de rezistenţă a limbii şi a conştiinţei naţionale romăneşti împotriva politicii de deznaţionalizare şi rusificare. Programul ateist al Partidului Comunist prevedea lichidarea treptată a mănăstirilor şi crearea unor condiţii proprice pentru realizarea acestui plan. Periodic erau alcătuite rapoarte cu privire la starea confesională din RSSM şi, respectiv, la centrele monahale. Conform notei informative privind activitatea Bisericii Ortodoxe Ruse din RSS Moldovenească pentru a doua jumătate a anului 1945, în republică funcţionau 24 de mănăstiri, dintre care 15 pentru bărbaţi şi 9 pentru femei [7].

Reprezentanţii structurilor de stat, implicate în realizarea programului ateist, căutau insistent motive care ar fi justificat închiderea mănăstirilor. Astfel, Mordoveţ, Ministrul Securităţii de Stat a RSS Moldoveneşti, în informaţia secretă din iunie 1946, expediată superiorului său de la Moscova, menţiona că printre elementele antisovietice din perioada celui de-al Doilea Război Mondial se numără şi călugării de la mănăstiri, care au colaborat cu regimul de ocupaţie. Călugării erau învinuiţi de denunţarea grupurilor de partizani sovietici, de alte acte antisovietice.

În 1949, Romenski, împuternicitul Consiliului pentru Biserica Ortodoxă pe lângă Guvernul URSS pentru RSSM, a elaborat un plan secret de lichidare a mănăstirilor de pe teritoriul republicii. În luna septembrie a aceluiaşi an, planul respectiv a fost aprobat de către Rudi, Preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSM. Conform acestuia, urmau să fie lichidate cinci centre monahale: Mănăstirile Căpriana şi Hâncu din raionul Străşeni, Mănăstirea Hârjauca din raionul Călăraşi, Mănăstirea Suruceni din municipiul Chişinău, Mănăstirea Zloţi din raionul Cimişlia [2, p. 8]. În baza programului elaborat, Romenski obliga comitetele raionale de partid, comitetele executive raionale, pe teritoriile cărora se aflau mănăstirile nominalizate, să adopte hotărâri care să conţină constatări şi fapte ce ar submina autoritatea mănăstirilor. Pentru a lichida mănăstirile, autorităţile sovietice au inventat fel de fel de învinuiri: că în posesiunea acestora se află cele mai fertile pământuri, că aici se exploatează munca şi că mănăstirile reprezintă un obstacol în calea colectivizării, că printre călugări există multe elemente reacţionare, iar centrele monahale sunt focare de boli contagioase. Astfel, într-o informaţie datată cu 5 octombrie 1949 despre Mănăstirea Căpriana, se afirma că aceasta reprezintă o casă de desfrâu şi un focar de boli contagioase. Organele de ocrotire a sănătăţii au „depistat” şi au înregistrat oficial cincisprezece cazuri de boli venerice, printre cei contaminaţi numărânduse fostul stareţ al mănăstirii, egumenul Ioachim Pleşca, şi ieromonahul Efrem Bârcă.

Măsuri de intimidare au fost aplicate şi împotriva Mănăstirii Hârjauca, cu implicarea organelor de securitate. La 5 octombrie 1949, Procuratura raionului Călăraşi a dispus anchetarea cazurilor de violare a unor femei din localitate de către călugării de la mănăstire. Pretextul împuternicitului pentru problemele Bisericii Ortodoxe pentru închiderea, în 1952, a mănăstirii de bărbaţi din Hârjauca era numărul redus de călugări de aici şi necesitatea păstrării mănăstirii ca monument de arhitectură. La 24 aprilie 1952, Preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSM, G. Rudi, şi secretarul CC al PC(b) din Moldova, L. Brejnev, au cerut organelor superioare de la Moscova acordul privind lichidarea acestei mănăstiri.

O corespondenţă analogică a avut loc între episcopul Chişinăului şi al Moldobei, Nectarie, şi Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Aleksie. În urma colaborării dintre structurile bisericeşti şi cele de stat, la 2 iulie 1952, Mănăstirea Hârjauca a fost închisă şi transformată în sanatoriu. Arhiva mănăstirii a fost confiscată şi înstrăinată. Actualmente se află la Sankt Petersburg. Toţi călugării de aici au fost transferaţi la Mănăstirea Hârbovăţ, care peste câţiva ani a fost şi ea închisă. Argumentele care s-au invocat la desfiinţarea Mănăstirilor Hâncu, Suruceni, Zloţi erau condiţiile economice precare de aici şi depistarea unori boli contagioase. În procesul de lichidare a mănăstirilor au fost angajate diverse structuri de stat: Consiliul de Miniştri, împuternicitul Consiliului pentru Biserica Ortodoxă pe lângă Guvernul URSS pentru RSSM, Ministerul Sănătăţii, comitetele raionale de partid, comitetele executive raionale, Comitetul Securităţii de Stat. În 1949, ca urmare a colaborării dintre structurile nominalizate, au fost închise trei cente monastice din cele cinci preconizate. Au fost desfiinţate mănăstirile de călugări Hâncu, Hârjauca şi Zloţi [6, p. 8].

Precum am menţionat anterior, procesul de lichidare a mănăstirilor era dirijat de organele superioare ale statului sovietic. Aşa, de exemplu, prin hotărîrea Consiliului de Miniştri al RSSM din 5 iunie 1959 privind reducerea numărului de mănăstiri pe teritoriul republicii, se executau întocmai Ordinul Consiliului de Miniştri al URSS din 13 şi 17 aprilie 1959, dispoziţiile Consiliului pentrru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă Consiliului de Miniştri al URSS şi cele ale Consiliului pentru problemele Cultelor pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS, cu referire la problema nominalizată. Prin această hotărâre, Consiliului de Miniştri al RSSM obliga împuternicitul Consiliul pentru problemele Cultelor, în persoana preşedintelui acestuia, S. Kolesnik, să desfiinţeze treptat, pe parcursul perioadei 1959-1960, nouă mănăstiri de pe teritoriul republicii, călugării, urmănd să fie transferaţi la mănăstirile ce mai funcţionau. Comitetele executive raionale erau obligate să desfăşoare o muncă de lămurire în rândurile călugărilor pentru a-i convinge să se dezică de viaţa monahală şi să se încadreze în viaţa socială activă. Conform hotărârii în cauză, proprietatea mănăstirilor urma să fie folosită pentru necesităţile social-culturale.

În baza Hotărârii Consiliului de Miniştri al RSSM din 5 iunie 1959, a fost elaborată o dispoziţie guvernamentală care prevedea ca autorităţile locale, în comun cu Ministerul Agriculturii, să determine în ce scop poate fi folosită proprietatea funciară şi cea imobiliară a mănăstirilor [7].

Deşi prin hotărârile de rigoare a fost stabilit termenul de închidere a fiecărei mănăstiri în parte, autorităţile republicane au considerat că este necesară o urgentare a acestui proces. Unii demnitari de stat au propus să fie suprimate nu numai mănăstirile incluse în hotărârea respectivă, ci şi altele, bunăoară, Mănăstirea Dobruşa. Împuternicitul Oleinik informa autorităţile că iniţiativa închiderii acestei mănăstiri aparţine administraţiei Eparhiei Chişinăului şi a Moldovei, iar arhiepiscopul Nectarie a cerut ca această operaţiune să fie executată cu forţele proprii ale Arhiepiscopiei. Împuternicitul considera, în acest sens, că este necesară implicarea organelor de securitate republicane şi a autorităţilor raionale.

Cu toată străduinţa Arhiepiscopiei Chişinăului şi a Moldovei, a autorităţilor de stat de a organiza fără „excese” acţiunile de lichidare a mănăstirilor, s-au înregistrat totuşi acte de rezistenţă din partea enoriaşilor. Conform Hotărârii Consiliului de Miniştri de la 5 iunie 1959, Mănăstirea Răciula din raionul Călăraşi urma să fie transformată în casă de copii până la 1 iulie 1959. În acest scop, la mănăstire au fost trimişi protoiereii Belous şi Vustean. În raportul protoiereului Belous, adresat împuternicitului Oleinik şi arhiepiscopului Chişinăului şi Moldovei Nectarie, privind deplasarea sa la mănăs tire, acesta relata despre atitudinea ostilă a enoriaşilor şi a maicilor, despre acţiunile de protest legate de suprimarea centrului monastic Răciula. Pentru a potoli spiritele, autorităţile locale au chemat procurorul raionului, şeful miliţiei raionale, alte autorităţi. Dar enoriaşii erau atât de hotărâţi în acţiuni, încât oficialităţile au fost nevoite să  părăsească mănăstirea.

Locuitorii din satul Răciula, raionul Călăraşi şi-au apărat mănăstirea şi biserica timp de nouă zile. Au fost arestaţi stareţa mănăstirii şi opt bărbaţi, locuitori ai satului Răciula, învinuiţi de organizarea actelor de rezistenţă. Toţi au fost judecaţi şi condamnaţi la diferite termene privaţiune de libertate [6].

Printre diversele metode aplicate de regimul totalitar împotriva mănăstirilor era şi antrenarea serviciilor secrete, racolarea de agenţi din rândurile credincioşilor şi ale clerului. La 8 ianuarie 1960, organele de securitate ale RSSM au expediat o notă informativă Comitetului de Securitate al URSS privind activitatea serviciilor secrete de agentură, îndreptată contra aşa-ziselor elemente reacţionare ale ortodocşilor şi sectanţilor din RSSM. În nota informativă se menţiona că Comitetul Securităţii de Stat al RSSM a organizat, în anii 1958–1959, acţiuni de contracarare a reacţiunii creştinilor ortodocşi în conformitate cu dispoziţiile Comitetului Securităţii de Stat al RSSM şi cu hotărârile organelor de partid. În acest scop, au fost folosite pe larg presa, radioul, cinematograful, fiind organizate procese judiciare publice contra celor arestaţi din rândurile clerului şi credincioşilor, pentru activitatea aşa-zisă antisovietică. La 8 ianuarie 1960, în RSSM activau doar şapte centre monastic [3].

Agenţii sovietici constituiau unul dintre factorii decisivi în lupta pentru închiderea mănăstirilor şi în organizarea de activităţi cu caracter ateist. Grupul de agenţi pentru Biserica Ortodoxă consta din 16 persoane, care ocupau funcţii de răspundere în ierarhia bisericească. De exemplu, agenţii Kazanţev şi Iuriev deţineau funcţii de conducere în Eparhie, Voznesenski, Belâi, Nichitin, Florea, Grigoriev şi Scurtu erau administratori de mănăstiri. Agenţii sovietici au contribuit la închiderea, în 1959, a opt centre monastice, dintre care patru pentru bărbaţi şi patru pentru femei, mai mult de 500 de călugări au fost încadraţi în câmpul muncii. Se pregătea încă o hotărâre a Consiliului de Miniştri al RSSM, prin care urmau să fie închise alte două mănăstiri pentru femei.

Prin contribuţia agenţilor sovietici a fost închisă şi Mănăstirea Hârbovăţ – importantă prin potenţialul ei economic şi fascinantă prin icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni. Stareţul acestei mănăstiri, agentul „Scurtu”, reprezentant al Eparhiei, împreună cu alţi agenţi au dus la „bun sfârşit” operaţiunea preconizată. La 10 mai 1961, proprietatea funciară şi imobiliară a Mănăstirii Hârbovăţ a fost transmisă organelor de stat locale. Prin nota informativă din 15 mai 1961, organele de securitate îşi anunţau superiorii că Mănăstirea Hârbovâţ a fost închisă fără complicaţii şi excese.

Arhimandritul Varlaam Chiriţa, exclus din rândurile clerului de către Nectarie, şi-a manifestat revolta faţă de acţiunile arhiepiscopului de închidere a mănăstirilor printr-o telegramă-protest, al cărei text îl expunem: „Vă felicit pentru lichidarea istoricei Mănăstiri Hârbovăţ. Vă doresc din toată inima aceeaşi soartă. Insistenţa dumneavoastră în faţa Patriarhiei pentru lichidarea mănăstirilor moldoveneşti s-a încununat de succes. Temporar puteţi jubila” [4].

La 15 mai 1961, în RRS Moldovenească funcţionau patru mănăstiri – două pentru bărbaţi şi două pentru femei, cu un număr total de 384 de persoane.

Închiderea mănăstirilor a continuat şi în anii următori. În 1962 a fost închisă Mănăstirea de călugări Noul Neamţ sau Chiţcani. În clădirile cu chilii a fost deschis un spital de psihiatrie. Biblioteca a fost nimicită, iar în clopotniţă a fost organizat un muzeu istoric. Ultimul centru monastic, Mănăstirea Japca, n-a fost lichidat, datorită perseverenţei de care a dat dovadă stareţa acestei mănăstiri. Participantă la cel de-al Doilea Război Mondial în cadrul armatei sovietice, stareţa se bucura de respect din partea autorităţilor sovietice. Credem că anume acest factor a favorizat menţinerea intactă a Mănăstirii Japca. La 1 ianuarie 1965, în RSSM exista doar Mănăstirea de maici Japca, care şi-a continuat activitatea în toată perioada sovietică.

Supravieţuirea unui singur centru monastic trezește semne de întrebare. Pe lângă faptul că stareţa acestei mănăstiri luptase în cel de-al Doilea Război Mondial în Armata Sovietică şi stătea bine cu autorităţile sovietice, o altă explicaţie ar fi ideea că majoritatea maicilor din această mănăstire erau de provenienţă rusă, mai ales cele venite aici după război – 15 la număr. Numărul de maici este aproape constant. În anul 1978 sunt 54 la număr, în anul 1981 – 52. Autorităţile comuniste constată că mănăstirea este rentabilă, se autoîntreţine, veniturile, de asemenea, sunt constante, periodic sunt în creştere.

Astfel, perioada 1944–1965 se caracterizează prin promovarea de către Partidul Comunist a unei politici antireligioase, care s-a manifestat prin acţiuni violente îndreptate împotriva clerului şi a credincioşilor, prin închiderea forţată a bisericilor, prin marginalizarea rolului religiei şi al Bisericii în societate, până la excluderea lor totală.

Cercetările efectuate ne permit să constatăm că politica antireligioasă comunistă, realizată prin metodele represive în teritoriile româneşti ocupate, a durat până în 1965. Au fost închise peste 600 de biserici și 24 de mănăstiri ortodoxe. Numărul de biserici active a fost redus la maximum. Prin impunerea ideologiei comuniste faţă de religie, o anumită parte a populaţiei s-a văzut nevoită să se dezică de credinţă: în special, membrii de partid, funcţionarii de partid şi de stat, intelectualitatea. Dar adevărate victime ale influenţei antireligioase comuniste au fost tinerii, care puteau fi modelaţi mult mai uşor.

Referințe bibliografice
1. Arhiva Naţională a Republicii Modova (în continuare – ANRM), f.691, inv. 1, d. 47, f. 10.
2. Arhiva Organizaţiilor Social-Politice ale Republicii Moldova, f. 51, inv. 9, d. 5, f. 59.
3. ANRM, f. 3011, inv. 7, d. 22, f. 315-340.
4. ANRM, f. 3046, inv. 1, d. 120, f. 491-492.
5. Basarabia dezrobită. Guvernământul Basarabiei, iulie 1942, Bucureşti: Institutul de Arte Grafice “Marvan”, SAR, p. 75-160.
6. Beşleagă, Vladimir. Bisericile şi Mănăstirile sub regimul totalitar comunist în RSSM 1950-1960. În: Destin Românesc, 1996, nr. 1, p. 66.
7. Пасат, Валериу. Трудные страницы истории Молдавии. 1944-1950 г. Москва: Терра, 1994.
8. Tihonov, Ludmila. Politica Statului Sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965), Chişinău: Prut Internaţional, 167 p.

Ludmila Tihonov

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com