Header image

La Prohod plângem de bucurie că această suferinţă se va transforma în fericirea Învierii

11:55, vineri, 29 aprilie, 2016 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , ,

Astăzi, în Sfânta şi Marea Vineri, în toate bisericile ortodoxe se săvârşeşte Denia Prohodului Domnului, care este de fapt slujba Utreniei Sâmbetei celei Mari. Prohodul sau slujba de înmormântare a Mântuitorului Iisus Hristos „este cea mai frumoasă creaţie liturgică bisericească sau geniul creaţiei liturgice ortodoxe“, spune marele teolog ortodox Serghei Bulgakov. Când cântăm Prohodul Domnului, „nu ştim exact dacă plângem sau dacă ne bucurăm. Acesta este sentimentul dominant când participi la această slujbă. Se pare că toţi oameni aceia care cântă cu lumânări aprinse în mâini se bucură de noaptea Prohodului… şi e normal să fie aşa pentru că totul este proiectat în perspectiva Învierii.“ „Prohodul, deşi este o cântare foarte populară, pentru că o cunoaşte toată lumea, ea este, totodată, o cântare reprezentativă pentru cultul ortodox, deoarece în textul ei se găsesc aproape toate învăţăturile dogmatice ale Bisericii.“ 

Prohodul Domnului, această frumoasă cântare ortodoxă ce se cântă în cadrul Utreniei de Sâmbătă sau a Deniei Prohodului, are ca autor pe Sfântul Ioan Damaschin. Este o cântare împărţită în trei stări, fiecare cu melodia ei, foarte frumoasă fiecare. Nu este o compoziţie aparte, ci a fost compusă pur şi simplu special pentru popor, pentru a fi cântată în această seară. Este una dintre cele mai cunoscute cântări, deoarece are o melodie foarte uşor de învăţat de către credincios. Nu cred că este credincios în Biserica noastră, practicant sau mai puţin practicant, care să nu cunoască melodia Prohodului. Este chiar o curiozitate, putem spune, faptul acesta că omul ştie să cânte Prohodul fără să vină prea des la Biserică, fără să fie prea credincios. Atunci când vine la slujba deniei, el se încadrează foarte bine în masa aceea care cântă. Marele teolog ortodox Serghei Bulgakov spunea despre Prohod că este „cea mai frumoasă creaţie liturgică bisericească sau geniul creaţiei liturgice ortodoxe“.

Credincioşii trăiesc aproape aievea momentul acestei plângeri pentru Iisus Hristos Care se răstigneşte şi pe Care Îl conducem la groapă şi Îl îngropăm. Este atât de vie, de puternică şi de actuală această trăire pe care o simte credinciosul, încât el îşi aduce aminte şi retrăieşte toate acele momente: Răstignirea, suferinţele de pe cruce ale Mântuitorului, plângerea Maicii Sale, coborârea de pe cruce şi îngroparea. Este aşadar o implicaţie totală sufletească a credincioşilor în cântarea respectivă.

Solidaritatea în suferinţă cu Hristos

Cred că seara aceasta este cel mai viu exemplu de solidaritate a omului cu jertfa Mântuitorului Hristos. Ne simţim în momentele acelea una cu această jertfă, şi nu cred că există credincios în Biserică să nu simtă acest lucru. În Biserică, la această slujbă nu numai cântăm, ci parcă mai mult încercăm să luăm din spatele Mântuitorului povara crucii.

Citind versurile Prohodului şi analizând tonalitatea şi ritmicitatea cântării, observăm că tristeţea şi suferinţa sunt transfigurate, în mod paradoxal, de un anumit optimism. Din ce motiv, această tristeţe profundă se dovedeşte, în cele din urmă, aducătoare de bucurie?

Prohodul, aşa cum spuneam, este o cântare de îngropare, o cântare de jale. Plângem îngroparea Lui de parcă am duce la groapă o rudă apropiată. Plângem…, şi e normală această reacţie, pentru că încercăm în acel moment un sentiment uman, însă, peste toată cântarea Prohodului transpare bucuria Învierii. Este o dublură, am putea spune, extraordinar de interesantă între această stare de suflet, care înseamnă suferinţa şi solidaritatea în suferinţă cu Hristos şi, pe de altă parte, bucuria Învierii. Este foarte interesant felul în care autorii sfinţi şi în special Sfântul Ioan Damaschin au ştiut să îmbine ideea despre moarte şi concepţia pe care o avem noi despre moarte cu nădejdea Învierii, cu speranţa nebiruită a Învierii. Când cânţi, nu ştii exact dacă plângi sau dacă te bucuri. Acesta este sentimentul dominant când participi la această slujbă. Se pare că toţi oameni aceia care cântă, cu lumânari aprinse în mâini, se bucură de noaptea Prohodului… şi e normal să fie aşa, pentru că totul este proiectat în perspectiva Învierii.

Nu plângem neapărat pentru că Hristos a suferit şi a murit, ci parcă plângem mai mult de bucurie pentru că această suferinţă se va transforma în fericirea Învierii. Într-una din strofele Prohodului toată biserica strigă Mântuitorului: „Scoală-Te şi înviază!“ Cu alte cuvinte: „Scoală-Te şi înviază ca să ne aduci nouă bucurie!“ Aceasta este, de fapt, şi învăţătura noastră de credinţă privitoare şi la moarte şi la viaţa de dincolo, deoarece noi niciodată „nu ne întristăm, ca ceilalţi care nu au nădejde“, după cum spune Sfântul Apostol Pavel. Plângem, într-adevăr, pentru că este normal să plângem dar plângem cu nădejdea Învierii. Plângem moartea Lui, dar suntem stăpâniţi de sentimentul Învierii care urmează după aceea.

Slujba este prin structură o slujbă de îngropare, şi melodia este parcă de plâns, dar ea este formată în aşa fel încât să nu plângem, „ca ceilalţi care nu au nădejde“, ci să plângem cu perspectiva Învierii. Cred că autorul sfânt a avut în vedere acest paralelism între suferinţă şi moarte, pe de o parte, şi, pe de altă parte, nădejdea creştină care ne ţine în viaţă şi care ne deschide această perspectivă a Învierii. De aceea, există şi cântari ale Învierii care se adaugă Prohodului. Îndată după sfârşitul cântării, se pun Binecuvântările Învierii ca o pregustare a măririi Mântuitorului Iisus Hristos. Acest fapt ne arată că nu se sfârşeste totul prin îngroparea Mântuitorului, ci de acum înainte începe bucuria noastră prin Învierea pe care o aduce Fiul lui Dumnezeu.

Şi cântarea cu care Îl ducem pe Mântuitorul la groapă – „Mergi la cer…!“ – nu este o cântare de jale, ci este tot o cântare plină de optimism. „Mergi la cer şi Te aşază/ Lângă Tatăl Creator/ Tu ce laşi în lume pace/ Iisuse Salvator“. Iată, aşadar, o rugăciune a noastră către Mântuitorul, prin care cerem ca şi de acum înainte să rămânem sub privirea lui ocrotitoare şi iubitoare.

Procesiunea din jurul bisericii, o procesiune de înmormântare

Se obişnuieşte ca Biserica să fie înconjurată de trei ori, dar este suficient chiar şi o singură data. Este o procesiune de înmormântare, aşa cum noi conducem pe cei dragi ai noştri la mormânt, la fel conducem pe Mântuitorul la înmormântare fiindcă epitaful pe care îl poartă preoţii ajuţaţi de credincioşi reprezintă trupul şi sicriul Mântuitorului Hristos. Mergem cu crucea şi cu cădelniţele înainte, cu cântările respective, ca şi cum am merge la o înmormântare. Este pur şi simplu o procesiune de îngropare, şi pe parcursul desfăşurării ei ne aducem aminte şi de conducerea bisericească, de cei răposaţi, de cei care fac fapte bune. Facem ectenii de cereri la fiecare oprire în cele patru puncte cardinale ale bisericii şi combinăm, putem spune, această ceremonie de înmormântare, cu rugăciuni care ne dau speranţa unei bucurii pascale. Astfel, Îl conducem pe Mântuitorul până la sfânta masă, gest care reprezintă de fapt punerea Domnului în mormânt.

Prohodul, deşi este o cântare foarte populară, pentru că o cunoaşte toată lumea, este totodată o cântare reprezentativă pentru cultul ortodox, deoarece în textul ei se găsesc aproape toate învăţăturile dogmatice ale Bisericii. Astfel, se vorbeşte despre opera de creare a lumii de către Dumnezeu Tatăl şi despre opera de răscumpărare a ei prin Dumnezeu Fiul, despre Sfânta Euharistie, despre Maica Domnului, despre Înviere – învăţătură care este în atenţia principală a acestei cântări. Foarte interesantă este, de asemenea, şi partea de sfârşit a acestei rândueli, deoarece aici găsim nişte adevăruri relevante din punct de vedere teologic care reies din citirile biblice: Paremii, Apostol şi Evanghelie. Prima paremie care se citeşte este un fel de premeditare a învierii de Apoi, eveniment profeţit de Iezechil prin acea viziune a învierii câmpului de oase care s-au adunat la porunca Mântuitorului ca firimiturile de fier din pământ strânse de un magnet. Este printre puţinele argumente din Vechiul Testament care vorbesc precis despre învierea morţilor. Apoi, Apostolul vorbeşte despre aluatul care dospeşte toată frământătura; este vorba de Legea cea nouă pe care a adus-o Mântuitorul şi care înlocuieşte Legea cea Veche. Cei care au ţinut până atunci Legea Veche se înnoiesc prin Învierea Mântuitorului şi prin învăţătura Sa istoriseşte pe larg Sfântul Apostol Pavel cum puţin aluat dospeşte toată frământătura, cum învăţătura Mântuitorului a fost în stare să schimbe toată omenirea şi din punct de vedere religios, dar şi din punct de vedere conceptual. Evanghelia, foarte frumoasă şi ea, vorbeşte despre moartea reală a Mântuitorului, îngroparea Lui şi pecetluirea mormântului. Este curios faptul că deşi se încheie slujba, rămânem în suflet cu sentimentul de continuitate; am îngropat pe Mântuitorul, dar abia aşteptăm şi parcă deja trăim momentul următor al Învierii. Probabil acesta este şi rolul acestei slujbe, de pregătire a sufletului pentru marea bucurie pe care urmează să o primească.

Prohodul este impresionant, în primul rând, prin faptul că atrage şi uneşte pe toţi în cântare. În al doilea rând, este un mijloc misionar eficient prin care se face un fel de publicitate, o predică, dacă vrem, a învăţăturilor noastre ortodoxe. Mesajul pe care îl transmite Biserica prin toată ceremonia este acela al solidaritaţii şi unirii noastre în jurul credinţei şi tradiţiei noastre ortodoxe, dar este, în acelaşi timp, şi un mesaj al dragostei Bisericii faţă de oameni şi a oamenilor faţă de Biserică. Nimic nu ne impresionează mai mult ca Denia Prohodului. Această denie săvârşită primăvara, în miros de floare, în dangătul clopotelor şi în bătăi de toacă, creează o atmosferă pe care nu o poţi asemăna cu cea a altor slujbe bisericeşti. De aceea, cred că este şi un mijloc misionar foarte important, o formă de a arăta frumuseţea cultului nostru şi a credinţei noastre şi atrage, într-un fel sau altul, credincioşii la biserică. Poate cineva care nu participă îşi va pune şi întrebarea: „Eu de ce nu sunt în cortegiul acela alături de ceilalţi care plâng şi înconjoară biserica? Nu sunt şi eu creştin ortodox?“.

Sursa: Ziarul Lumina

Contact Form Powered By : XYZScripts.com