Header image

La rugăciune tot pământul

Poezie „La rugăciune tot pământul” de Vasile Militaru.

Vasile Militaru (n. 19 septembrie 1885, Dobreni, județul Ilfov – d. 8 iulie 1959, închisoarea Ocnele Mari) a fost un poet și scriitor român naționalist, fost deținut politic sub regimul comunist din România, care a publicat și sub pseudonimul Radu Barda.

Născut într-o familie foarte săracă de țărani (plugari), face doar patru clase. Debutează cu versuri la 15 ani. Primul volum de versuri, Strop de rouă, îi apare în 1919. Fiind remarcat de mai mulți oameni de cultură (Barbu Ștefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuță, Duiliu Zamfirescu) începe să publice în ziarul Universul între anii 1927–1930. Devine cunoscut printr-o serie de fabule publicate în revistele Drum nou și Porunca Vremii.

Temele predilecte ale poeziei sale sunt ortodoxia, naționalismul, oamenii simpli, satul românesc. Pentru volumul Psaltirea în versuri (1939) va fi premiat de Academia Română. Opera sa de căpătâi rămâne Divina zidire, la care a lucrat peste 25 de ani. Divina Zidire reprezintă Biblia versificată și ilustrată. În perioada interbelică devine unul dintre cei mai populari oameni de cultură din țară.

***
La rugăciune tot pământul

Un suflet care nu se roagă, sub cer, la Dumnezeu nicicând
Nu poate fi decât acela al unui animal de rând;
Şi cine ştie dacă acesta măcar de-i animal ce tace
În chiar tăcerea lui, sub soare, aprinse rugăciuni el face
Ia seama la rumegătoare, în ale vieţii tale zile
Tu omule , mereu ia seama la boi, la oi şi la cămile
La capre şi la iezi de asemeni, la mieii toţi după a lor cină
Nu par că-n rugăciune adâncă, sub cer lui Dumnezeu se închină
Când toate-n ochii lor adună o albă străvezie ceaţă
Privind în dincolo de lucruri şi parcă dincolo de viaţă?
Ia seama pomilor în floare, tu, om cugetător, şi spune:
Când toţi îşi suie-n slăvi mireasma nu-ţi par că sunt în rugăciune?
Au nu-ţi par ei ca nişte preoţi ce-au îmbrăcat odăjdii sfinte
În care lui Dumnezeu se închină cădelniţând fără cuvine?
Cu braţele de floare pline,nu-ţi par ei toţi că le ridică
Spre Cel ce satură-n vecie, şi om, şi fiară, şi furnică?
Nu-ţi pare alba lor podoabă c-ar fi ofrandă-n veci suavă
Pe care-n rugăciuni o înalţă lui Dumnezeu tronând în slavă?
Dar florile ce cresc în straturi sau din pământ pe tot pământul
Nu tot asemeni îşi ridică miresmele spre-n veci Prea Sfântul?
Narcisele şi trandafiri, mărgăritarul şi toţi crinii
Au nu-și trimit a lor parfumuri, etern, spre Regele Luminii?
În graiul ei, ce vrea să spună a tuturor suava floare
Prin harul lor au nu par toate că Lui înalţă osanale ?
Ia seama încă la albine ce de cu zori şi până seară
Adună de prin flori nectarul şi umplu stupi lor cu ceară
Ca fiecare pentru sine să dăruiască o făclie
Să ardă Celui pus pe Cruce prinos la Sfânta Liturghie ?
Ascultă zumzetul lor dulce. Cu ce poţi oare să-l asemeni
De nu c-o rugăciune aprinsă cum nu auzi nicicând la oameni
Şi parcă mii şi mii de îngeri îngână-n cor fără cuvinte
Cu a florilor mireasmă tainic nălțând-o Bunului Părinte
Ia seama la pământ pe câmpuri în orişicare dimineaţă
Şi vei vedea că se ridică din el un abur şi o ceaţă
Ce crezi că-i aburul acela al tot pământului, de nu e
El însuşi caldă rugăciune ce Ziditorului o suie?
Ia seama, omule, de asemeni , la păsărele care cântă
Şi spune-mi dacă nu spre ceruri într-una cântecul avântă
sau fă-mi lumină-n întuneric grăindu-mi să înţeleg şi eu
Cântarea lor e pentru oameni, ori este pentru Dumnezeu?
O, pentru El doar cântă ele, căci pe-a pământului său laturi
Doar El le satură pe toate, şi nu tu omule le saturi
Cum ar cânta doar pentru oameni, de n-ar avea mai mult temei
Sub cer să cânte fiecare doar pentru Dumnezeu?
Din câte păsări sunt în lume, au mai bătrână au de-I pui
Când apă beau, văzut-ai una ce n-ar căta spre slava Lui?
Cine ar putea să spună oare că atunci când beau din a Lui apă
Nu suie mulţumirea-n ceruri Aceluia care le-adapă
Deci care vietate-n sine, ce spre Cuvânt nu-şi are gura
Ar fi sub cer şi nu-şi cunoaște pe cel ce i-a zidit făptura?
Au cine Lui nu I se pleacă în veci şi marii, şi mărunţii,
Şi viermi, şi gâze, şi reptile, şi peşti, şi apele, şi munţii?
Au care soare din adâncuri, şi dintre stele care stea
Nu s-ar topi de-a Lui suflare de-ar fi împotriva Lui să stea
Ci toate-n tot plecat genunchiul nu şi-ar avea adâncul hău
Şi n-ar slăvi făptura toată, etern pe Făcătorul său ?
Şi acum spre tine ridic glasul, bogatule între săraci,
Cel care nu faci nicio rugă , sub cer, şi nici nu vrei s-o faci,
Tu n-ai cui să te închini în viaţă? N-ai învăţat nimic sub soare?
Nici de la pomi, de la albine şi nici de la rumegătoare?

Vasile MIlitaru

Contact Form Powered By : XYZScripts.com