Lăsaţi-ne credinţa, limba şi istoria în pace!

De peste 200 de ani basarabenilor li se bagă în minte ideologia că noi vorbim limba moldovenească, distinctă de cea română, noi suntem moldoveni, un alt neam decât românii, că noi avem cursul nostru aparte, istoria noastră deosebită.

Tema aceasta este extrem de intensiv exploatată în perioada sovietică de după anul 1945, când lagărele siberiene s-au umplut de noi valuri de „imigranţi” – cei care suflau româneşte, gândeau româneşte, credeau româneşte. După 2001 această temă a devenit reexploatată la greu, şi chiar în prezent există patrihoţi iluştri care încearcă să reînvie cadavrul antiromânismului în Basarabia.

Acum o lună am avut fericita posibilitate să vizitez baştina părintelui Sofian Boghiu – satul Cuconeştii Vechi, mai bine zis, locul pitoresc unde fusese o dată acest sat şi unde deseori iubea să revină marele duhovnic al Bucureştiului, părintele Sofian.

La acea întâlnire de suflet am fost vizitaţi de oaspeţi preţioşi din Sfânta Mănăstire Putna, bătrânul leagăn al spiritualităţii române întemeiat de Sfântul şi Marele Voievod Ştefan al Moldovei. Îmi amintesc de cuvintele părintelui protosinghel Teofan Popescu, care a condus această delegaţie a monahilor putneni. Părintele Teofan, amintindu-şi despre arhimandritul Sofian (Boghiu), a spus „Părintele Sofian obişnuia să le spună tinerilor basarabeni care îl vizitau – Mă bucur foarte mult că aţi venit, dar când vă veţi întoarce în Basarabia, să spuneţi că sunteţi români, să nu spuneţi că sunteţi moldoveni, ca şi cum ar fi un popor diferit, moldoveni, diferiţi de români”.

Totuşi, în societatea basarabeană mai există activişti care încearcă „cu timp şi fără timp” să semene dezbinare în popor, subliniind deosebirea moldovenilor de români. Mă întreb, de unde vine atâta ură faţă de suflarea românească? Din ignoranţă, probabil, nu am altă explicaţie. Aceşti sărmani nici nu bănuiesc, probabil, că noţiunea de român a existat mult înaintea apariţiei statului român. Urmaşii dacilor romanizaţi şi neromanizaţi – din Moldova, Ungro-Vlahia (sau, Ţara Românească, Muntenia) şi Transilvania – întotdeauna s-au identificat ca un singur popor şi neam, numindu-se români, vorbind limba română, chiar dacă scriau cu caracter slavonesc, inspirat şi el, la rândul său, din alfabetul grecesc. Băştinaşii, lipsiţi de pământ (pentru că pământul a intrat în posesia nobilimii slavo-bulgare) se numeau rumâni în Muntenia şi vecini în Moldova. Nu vreau să pătrund adânc în etimologia cuvântului vecinice desemna practic, cea mai săracă pătură socială băştinaşă în Moldova, dar vreau doar să subliniez o paralelă cu cuvântul de latin(de la latrium, adică, locuitorii din vecinătatea Romei).

Marele luminător al neamului moldovean, Mitropolitul Varlaam al Moldovei, numit „prozatorul limbii române” încă în 1643 a scos de sub tipar prima carte românească, numită pe scurt, Cazania lui Varlaam. Inscripţia de pe coperta acestei cărţi spune în felul următor:

“Carte românească de învățătură (la) dumenecele preste an și la praznice împărătești și la svenți mari. Cu zisa și cu toată cheltuiala lui Vasile Voievod și domnul Țării Moldovei. Din multe Scripturi tălmăcită din limba slovenească pre limba românească de Varlaam mitropolitu de Țara Moldovei”

Această publicaţie devine prima scriere în limba română, cu caracter slavonesc folosit la acea vreme. Să nu uităm, este anul 1643, vremea domniei marelui Voievod Vasile (Lupu), albanez de provenienţă, dar care a depus eforturi colosale pentru a afirma spiritualitatea românească. Cu un an înainte de apariţia acestei cărţi, în 1642, cu strădania Domnului Moldovei Vasile Lupu, sunt aduse sfintele moaşte ale Cuvioasei Maicii Noastre Parascheva, fiind aşezate în catedrala mitropolitană din Iaşi.

În vremea când înflorea tiparul cărţilor spirituale şi laice în limba neamului român, se naşte în Georgia un alt ilustru promotor al spiritualităţii şi identităţii româneşti, Andrei. De mic copil este luat în captivitate la turci, dar răscumpărat din robie de către creştini, şi lăsat să crească în curţile Patriarhiei de la Constantinopol. Devenit călugăr, i se dă numele de Antim. Adus la Bucureşti de Constantin-Vodă Brâncoveanul, acest călugăr Antim devine marele şi ilustrul Antim Ivireanul, Mitropolitul Ungro-Vlahiei (Ţării Româneşti). Sfântul Antim Ivireanul a scos de sub tipar peste 70 de publicaţii, din ele mai mult de jumătate în limba română. Cea mai cunoscută din ele este Dadahiile, o carte cu 28 de predici, scrise şi rostite într-o limbă română frumoasă şi melodioasă. Marele Ivirean s-a îngrijit nespus de mult ca românul de rând să înţeleagă slujba sfântă, să se roage la Liturghie în limba maternă, să înţeleagă predica, să se exprime frumos şi liber.

Atât voievodul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanul, cu toţii feciorii săi şi cu sfetnicul său Ioanache, cât şi marele promotor al spiritualităţii şi identităţii româneşti, Antim Ivireanul, vor fi seceraţi de sabia turcească (1614, şi, respectiv, 1616).

Peste secole, alţi iubitori ai românităţii vor pieri în interminabilele stepe siberiene.

Mă întreb, de ce nu se ocupă aceşti politicieni nemijlocit de prerogativele lor directe – adică, de viaţa polisului, a cetăţii, de prosperarea ei economică, socială? De se intră pe tărâmul spiritualităţii şi al istoriei? Toţi străinii care au venit în acest pământ şi-au început activitatea prin rescrierea istoriei şi învrăjbirea poporului, dezbinarea băştinaşilor şi montarea unor etnii contra altora. Cu adevărat, s-au condus de maxima latină, divide et impera. Vreau să-i îndemn, domnilor economişti, agricultori, jurişti, politicieni, ocupaţi-vă de economie, agricultură, legislaţie, politică, lăsaţi-ne credinţa, limba şi istoria în pace!

Preot Constantin Cojocaru, http://preotconstantincojocaru.blogspot.md/