Header image

Lumina spirituală a sfinților. Valențe axiologice ale personajului literar Daniil Sihastrul

17:26, joi, 4 decembrie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , ,

Educaţia prin intermediul literaturii artistice presupune cunoaşterea şi receptarea discursului literar la diverse nivele:  estetic, etic,  istoric,  social-politicetc. Prin urmare, valorizarea imaginarului artistic al unui scriitor implică  extinderea orizontului de aşteptare al cititorului prin asimilarea unor idei din cultura mai veche  şi mai nouă a umanităţii , precum  şi stabilirea clară a obiectivului propus spre  cercetare/interpretare/  predare-învăţare.

Aceasta,  evident,  în  funcţie  de  receptor,  adică  de  o anume libertate  a lui  de a-şi crea  „textul” său,  pornind de la  „textul autorului ,”dar  şi de la  anumite
cunoştinţe din diverse domenii. În acest context,un anumerol îl are timpul scrierii lucrării , dar, mai ales, timpul  receptării ,  de  rând  cu  structura ei,  care  se  manifestă  nu  doar ca  semne  ale  evoluţiei gândirii artistice,  ci  şi  ca  argumente  ale  gândirii social-morale,  filosofice  etc.  Din  aceste considerente, personajul literar, în calitatea lui deelemental structurii  unui text,  implică/transmite diverse valenţe axiologice,în special personajul de sorginte  biblică, religioasă,care are, de obicei, un prototip. De exemplu, Iona sau femeia samariteană, bunul păstor sau bunul samaritean, ori Sfinţii bisericii  creştine.  Esenţa spirituală,  semnificaţia  unor  asemenea  personaje  continuă  peste  veacuri, scriitorii  afirmând  în  aşa  fel  valorile  creştine,  în special  în  beletristica  hagiografică,  dar  şi noi valenţe morale  şi sociale, psihologice, în funcţie de individualitatea  şi viziunea artistică a autorului şi de imperativele timpului în care acesta a scris.

În cele ce urmează, vom aborda modul de realizare artistică, respectiv valorile estetice, etice, religioase  alepersonajului   literar  al cărui prototip este Sfântul   Daniil cel Nou (Sihastrul),amintind aici  şi  studiile noastre  privind  imaginea  artistică  a Sfântul ui Paisie  Velicovschi în  proza  lui  Ion Druţă [5;  6].  Se  ştie  că  Sfinţii sunt  oameni  cu  credinţă  mare  în  Dumnezeu,  care  pe  pământ  s-au ostenit şi s-au străduit să câştige împărăţia cerească,persoane care au atins cele mai  înalte culmi de
trăire creştină. Într-o poezie populară[3], sfinţii sunt prezentaţi în felul următor:

Ce vă vom numi pe voi, sfinţilor?

Heruvimi, că întru voi s-a odihnit Hristos,

Serafimi, că neîncetat L-aţi preamărit pe El,

Îngeri, că de trup v-aţi lepădat,

Puteri,că lucraţi cu minunile.

Multe sunt numirile voastre,

Dar mai multe darurile.

Rugaţi-vă Domnului

Să se mântuiască sufletele noastre.

În  literatura  română am  putea  vorbi  de  imaginea  sfinţilor  deja  cunoscuţi   în  istoria  religiei creştine  – Sfântul  Apostol  Pavel (Ion  Druţă,  piesa  Apostolul  Pavel),  Sfântul  Apostol  Andrei (Ion Vicol,  romanul  Sfântul  Andrei), dar  şi  de personaje  ale  căror  prototipuri au  fost  canonizate mai târziude apariţia textelor literare, cum sunt  Sfântul Daniil Sihastrul (Dimitrie Bolintineanu,  Daniil Sihastrul, Leonida Lari, Testamentul lui Daniil Sihastru), Sfânul Pasisie Velicicovschi de la Neamţ (Ion  Druţă, romanul  Biserica  albă),  Sfântul  Ştefan  cel  Mare. O  temă  aparte,  care  începe  a  fi investi gată  la  etapa  actuală, o  constituie sfinţii  închisorilor  din  perioada  totalitarist-comunistă  şi opera lorartistică creată în acea perioadă (Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Daniil Sandu Tudor  şi mulţi alţii).

Astfel încât am putea caracteriza un asemenea personaj dintr-un text epic sau dramatic sau am  putea  să-i  surprindem  imaginea  abia  tangibilă,  luminoasă  în  imaginarul  artistic  al lui  Vasile Voiculescu,  Ioan  Alexandru  sau Leonida  Lari.  Or,  istoria  literaturii,  a  curentelor  literare  poate  fi urmărită  şi  prin  modul  de  transfigurare  artistică  a Sfinţilor,  în  acelaşi  timp  textele  respective contribuind  la  cunoaşterea  istoriei  civilizaţiei  române  şi,  prin  urmare,  la  educarea  receptorului  de orice vârstă.

Ce aduce în imaginea noastră noţiunea de sfânt? Credinţă nestrămutată în puterea Domnului, până la dezicere de sine, pace interioară, lumina sufletului iubitor de Dumnezeu şi de oameni .  „Ştiţi ce este un sfânt?, ne întreabă contemporanul nostru Dan Puric. – Un sfânt este un om din univers, ca şi noi, care îşi face sufletul şi trupul treaptă pe care Dumnezeu să coboare, să ne ierte şi să ne ajute. Şi ca să-şi facă trupul treaptă, el trebuie să fie de o curăţie extraordinară. Cu adevărat importante la sfinţi  sunt  minunile,  dar  cel  mai  important  lucru  este  cum  îşi  trăiesc  viaţa  lor.  Însăşi  viaţa  lor,  a fiecăruia, e o minune de la un capăt la altul ” [12].

Personalitatea  lui Daniil  Sihastru  sau  Sihastrul  cel  Bătrân  implică  în  imagine  figura  lui Ştefan  cel  Mare  şi  ideea  de  isihasm  ca  mod  de  existenţă  întru  Dumnezeu  (aceste  momente se întâlnesc,  transfigurate cu măiestrie,  în imaginarul artistic al lui I.  Druţă, în special în romanele  sale Clopotniţa şiBiserica albă). Figura Sfântului Daniil Sihastru, cunoscut în istoria creştină ca Sfântul Daniil  Schimonahul,  părinte  şi  povăţuitor  al  tuturor  sihaştrilor  din  nordul  Moldovei sau  după trecerea la Domnul  –Sfântul Daniil cel Nou,  a devenitun personaj al creaţieipopulare orale  şi al literaturii  române  culte  de  la  Bolintineanu  până în  prezent.  Este  cunoscut  ca  duhovnic  şi  mare sfetnic al domnitorului Moldovei  Ştefan cel  Mare  şi, prin sfaturile pe care  i  l e da domnitorului,  -mare apărător al Ortodoxiei româneşti  şi ctitor duhovnicesc al mănăstirilor înăl ţate la îndemnul său de  Ştefan  cel  Mare.  Aşa  a  pornit  zidirea  mănăstirii  Putna  – lăcaş sfânt  întru  pomenirea  Maicii Domnului. În timpul vieţii sale,  Cuviosul Daniil Sihastru  era considerat un  mare dascăl alliniştii  şi Rugăciunii lui Hristos, continuând tradiţia isihastăpe pământul românesc. De aceea mul ţi egumeni şi  duhovnici  din  nordul  Moldovei  îl  aveau  drept părinte  duhovnicesc,  iar  mulţi  călugări îi  urmau calea, devenind uceniciilui. Se ştie că astfel ela creat o mişcare isihastă în Moldova de nord [14].

După anul 1470, Cuviosul Daniil s-a retras în taină în pădurile din jurul Mănăstirii Voroneţ, unde  şi -a făcut o mică chilie sub stânca numită Şoimul. Din legendele populare pe care ni le-a lăsat înscrise  cronicarul Ion Neculce  în  O samă de cuvinte, ce sunt audzite din oameni vechi şi bătrâni…aflăm  de  întâlnirea  lui  Ştefan  cel  Mare,  după  înfrângerea  de  la  Valea  Albă  –  Războieni,  cu duhovnicul său Daniil Sihastru: „Şi bătând Ştefan vodă în uşa sihastrului,să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan vodă afară până ş-a istoviruga. Şi după ce s-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie  pre  Ştefan vodă.  Şi s-au spovedit Ştefan vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan vodă pre  sihastru  ce  va  mai  face,  că  nu  poate  să  mai  bată  cu  turcii:  încina-va  ţara  la  turci,  au  ba?  Iar sihastrul  au  dzis  să  nu  o  închine,  că  războiul este  a lui,  numai, după  ce  va  izbândi,  să  facă  o mănăstire acolo, în numele Sfăntului Gheorghie, să fiehramul bisericii”[9].  Ştefan a strâns armata şi  a  învins  turcii,  construind  apoi  Mănăstirea  Voroneţ.  Aşa  ajută  Cuvi osul  cu  rugăciuni  fierbinţi către Dumnezeusă se izbăvească  Moldova de păgâni, iar timp de douăzeci de ani,cât a sihăstrit la Mănăstirea Voroneţ, a creat o nouă vatră isihastă, tot atât de importantă ca cea de la Putna.

Viaţa  Sfântului pe care o aflăm din documente istorice şi  cea descrisă în legenda populară a constituit obiect de  investigaţie a  istoricilor,  folclori ştilor, filologilor.  Cercetătorul  Nicolae  Fuştei , comentând  întâlnirea domnitorului  Ştefan cel  Mare cu duhovnicul  săuDaniil, accentueazăcă „ În Evul  Mediu  era  răspândită  ideea,  atât  în  spaţiul  răsăritean,  cât  şi  în  cel  apusean,  potrivit  căreia catastrofele ce se abăteau asupra unor ţări, în special înfrângerea armatelor creştine într-un război
sfânt,  sunt  rezultatul  păcatelor  conducătorului  sau ale  ostaşilor.  (…)  Din  aceste  considerente, suveranii  (regii,  domnii),  neînţelegând  cauzele  înfrângerilor  suferite,  recurg  la  ajutorul  sfinţilor, pentru  ca  aceştia  să  medieze  şi  să  invoce  mila  lui  Dumnezeu.  Spaţiul  cultural  european  cunoaşte multe  cazuri  când  personaje  istorice  primeau  sfaturi  sau  consultaţii  de  la  sfinţi”[7].  Domnitorul Ştefan cel Mare recunoaşte că dincauza păcatelor sale a suferit  înfrângere oastea moldovenească în lupta de la Războieni  şi doreşte mai întâi „să sespovedească”. La întrebarea domnitorului ce va mai face, că nu poate să mai bată cu turcii: încina-va ţara la turci, au ba?”, Cuviosul Daniil „încearcă să-l readucă la starea demnă de un conducător creştin în faţa duşmanului agarean, de aceea respinge ideea supunerii faţă de turci, ba mai mult, el este convins şi îl convinge şi pe domnul Moldovei că războiul purtat este unul dreptşi biruinţa va fi de partea suveranului”.

Acest moment este accentuat de scriitorul paşoptist Dimitrie Bolintineanu în poemul intitulat Daniel Sihastru.Patosul patriotic, viziunea romantică  şi conştiinţa unei misiuni sociale a poetului transpare din această lucrare.Considerat de George Călinescu „întâiul versificator român cu intuiţia valorii acustice a cuvântului”  [2],  poetul afirma că  „umanitatea , natura şi Dumnezeu sunt cele trei lucruri  cu  care  am  pus  în  contact  pe  cititori ”.  „Plastica  dinamică”,  cu  valenţe  ample  sugestive
transpare  din  primele  versuri  ale  poemului:  Sub  o  râpă  stearpă,  pe  un  râu  în  spume,/Unde  un sihastru a fugit de lume,/Cu vărsarea serii un străin sosi [11].

Dialogul dintre cei doi este scurt şi exprimă atitudinea pustnicului faţă de domnitor şi faţă de Dumnezeu: mai presus e rugăciunea către Domnul şi apoi domnitorul ţării:

„- Ştefan al Moldovei vine a-ţi vorbi!”

”- Ştefan al Moldovei, Daniel îi spune,

Să aştepte-afară! sînt în rugăciune”.

În  acest  context,  amintim  ideea  lui  Petre  Ţuţea conform  căruia  „A  fi sfânt  înseamnă  a  fi suveranul  tău  perfect.  Sfântul  are  forţa  de  coeziune  a  pietrei.  Un  sfânt  poate  fi  analfabet,  dar  e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfinţenie e legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Geniul face isprăvi, nu minuni” [13].

Dimitrie  Bolintineanu pune accent pe demnitatea personală  şi  naţională, pe datoria  faţă de neam  şi de  ţarăpe care trebuie să le aibădomnitorul. Limbajul  discursului este alegoric, format din expresii frazeologice, proverbe, exprimând plastic-vizual  şi antiteticideile autorului şi caracterizând astfel sihastrul ca om cu sentimentul  datoriei  şi ca învăţător, îndrumător:  Mă înşeală-auzul ori eu am  un  vis?/  Capul  ce  se  pleacă  paloşul  nu-l  taie,/Dar  cu  umilinţă  lanţu-l  încovoiae!/  Ce  e  oare traiul, dacă e robit?/(…)Viaţa şi robia nu pot sta-mpreună,/Nu e totodată pace şi furtună.(…) Dacă mâna-şi  slabă  sceptrul  ţi-o  apasă,/Altuia  mai  harnic  locul  tău  îl  lasă!/Căci  mai  bine  este  supus lăudat/ Decât cu ruşine domn şi atârnat.

Am  numi  aceasta  lecţia  lui  Daniil  Sihastrul ,  ceea  ce  a  extras  din  viaţa  Sfântului  scriitorul D.Bolintineanu. Timpurile însă se repetă, necesitatea de a păstra demnitatea naţională  şi neatârnarea ţării devineimperativ în alte perioade istorice, mai apropiate de noi –anii 80 ai secolului al XX-lea şi în poezia – rugăciune a Leonidei Lari , intitulată Testamentullui Daniil Sihastrul [8], sfântul apare ca parte a moralităţiinoastre:

Se lasă-un ochi înlăcrimat/ Pe soarta-ne amara,/Nu scoateţi ţara la mezat,/Nu vindeţi ţara./ În concepţia  şi, respectiv ,în imaginaţia contemporanei noastre, Sfântul Daniil vine de peste secole să ne susţină ca neam şi, totodată, să ne aten ţioneze, să aperede trădarea dintre fraţi, sau trădarea de ţară. În acest sens, repeti ţia îndemnului său devine premonitivă pentru starea de lucruri pe pământul basarabean:  Nu  puneţi  singuri  jugu-n  gât,/Nu  puneţi  jugul./  Paşi  pânditori,  lătrat  de  câini/ Cutremură văzduhul,/Nu pierdeţi duhul prin străini,/Nu pierdeţi duhul.

Îndemnul Sfântului transmite parcă dorinţa, ne-spusă,amaselor, dar şi credinţa că un popor are o istorie  şi o credinţă: Mai e un pas neabătut/ Din mumte pân-la mare/  Când vom avea tot ceam pierdut/După  Ştefan cel Mare./ Mai e un ceas de adevăr/Ce curmă nenorocul,/Nu vindeţi locul vostru-n cer,/Nu vindeţi locul.

Imaginea  celor doi  viitori  sfinţi  ai  neamului  nostru  – Daniil  cel  Nou  şi  Ştefan  cel  Mare  –  este transfigurată artistic şi în proză,în romanul Clopotniţa, publicat de Ion Druşă în anul 1972. Realităţi istorice  similare  – necesitatea  afirmării  spiritului  naţional,  patriotic  prin  cunoaşterea  istoriei, afirmarea valorilor naţionale  -au constituit, într-un fel, condiţiile apariţiei acestei lucrări artistice.

Prozatorul  a  ştiut să  îmbine datele  istoriei  cu substratul religiosal  culturii,  aducându-l pe Sfântul Daniil Sihastrul  în  Moldova  de  peste  Prut,  la  Mănăstirea  Căpriana. Călugărul  Daniil  Sihastrul, domnitorul  Ştefan  cel  Mare  şi  mănăstirea  Căpriana  ca  simbol  al  creştinătăţii  pe  aceste  meleaguri constituie motivele istorico-religioase pe baza  cărora este structurat textul druţian. În acest roman, prin întâlnirea istoriei cu contemporaneitatea, autorul eviden ţiază faptul că satul /neamul   şi -apierdut credinţa şi, treptat, î şi pierde memoria ancestrală, astfel destrămându-se nu un sat, ci un neam.

Cei  doi  viitori  sfinţi  – Sfântul  Daniil  cel  Nou  şi  Sfântul  Ştefan  cel  Mare,  canonizaţi  de Biserica Ortodoxă Românăîn anul 1992, se întâlnesc pe paginile lucrării druţiene demonstrând, pe de  o  parte,  necesitatea  şi  permanenţa  credinţei în  viaţa  spirituală a  omului,  iar  pe  de  altă  parte, stringenţa  perpetuării  valorilor  naţionale  şi  a  celor  creştine.  La  predarea/învăţarea roman ului este necesar  să  se  accentueze  atât  valorile  estetice  ale  textului  cât  şi  cele  creştine,  naţionale,  istorice, morale ş.a. Toate însă se îmbină, se completează reciproc în imaginarul artistic druţian, de aceea  şi analiza fragmentului în care este prezentat personajul sihastruimplică relevarea acestor valen ţe în ansamblul  lor.  Datele  istorice  despre  Sfântul  Daniil  cel  Nou, legenda  populară  despre  Daniil Sihastrul, transmisă de Ion Neculce  şi de poemul lui D.Bolintineanu sunt completate de talentul  şi viziunea  lui  I.Druţă  care,  prin  structura  frazei,  prin  simbol  şi  metaforă,  transfigurează  artistic  şi veridic imaginea acestui sfânt.

Este  adevărat  că  autorul,  ca  orice  creator  de  noi  realităţi  – cele  estetice,  preia  în  mod subiectivunele momente din  istoria Sfântului, răspunzând, într-un fel,  imperativelor social-morale şi spirituale ale timpului,  dar,  urmând,totodată,  şi  conceptele, viziunile sale artistice.  Astfel că în romanul  său  Clopotniţa,  călugărul  Daniil  (ca,  de  altfel,  şi  posluşnicul  Ioan  din  Biserica  albă) se izolează  de  ceilal ţi,  „alungat  din  mănăstire  pentru  semeţia  cuvântului  sincer  şi  deschis”[4]  .

Naratorul îl prezintă caun răzvrătit poate  şi din considerentede a răspunde problemelor timpului, timp ce impunea deja întrebări  şi necesita răspunsuri privind entitatea naţional -spirituală.  Deaceea la el călugării, preoţiiapar mai întâi în ipostazalor umană, apoi în cea sacră –aceasta fiind sesizată, mai ales, prin simbolul luminii sau prin clarobscur.

Pregătirea  receptorului  contemporan  pentru  asimilarea  informaţiei  istorico-religioase  este susţinută de rolul artistic al peisajului cu diverse funcţii art istice, o trăsăturăspecifică imaginarului artisticdruţian.  Istoria vieţii călugărului Daniil  continuă astfel prin evidenţierea contrastului dintre singurătatea şi unicitateasihastrului care se roagă pentru toţi  şi natura protivnică şi,în acelaşi timp, frustă, pe unde nu pătrunse picior de om până atunci: „Cândva  prin  părţile  acestea  erau  numai  păduri. Singura  aşezare  omenească  stătea cocoţată colo sus, în vârful dealului. Se zice că ridicată a fost cocioaba ceea de-un sărman călugăr, unul Daniil…(…). Să ni-l încipuim  pe bătrânul din vârful dealului ce-şi petrecea zilele  şi nopţile în rugăciuni,  să  ne  închipuim  cum  arătau  locurile  acestea  acum  patru,  cinci  sute  de  ani.  Păduri nesfârţite de stejar prin care abia de mai poţi răzbate, sălbătăcie  şi întuneric. Nicio lumină, nicio casă, niciun om şi în toată împărăţia ceea sălbatică un singur suflet într-o mică cocioabă pe vărful dealului. Nopţi întregi geme codrul, vuiesc depărtările de urletele sălbătăciilor, iară sus, în vârful dealului, arde o lumânarică şi un biet călugăr bate mătănii”.

Contrastul dintre natura sălbatică şi lumina,puterea credinţei pe care o menţine vie călugărul prin  rugăciunea  isihastă,  aşezarea  cocioabei pe  vârf  de  deal,  asonanţa  ce  întregeşte  atmosfera  de greutate  (  repeti ţia  „trădează” atitudinea  n aratorului -personaj  şi  al  autorului),  clarobscurul  –  toate împreună  transfigurează  artistic  puterea  credinţei prin  imaginea  simbolică  a  sfântului: un  singur suflet  într-o  mică  cocioabă  pe  vârful  dealului.  Este  o  imaginea  cu  valenţă  spirituală  şi ,  totodată, plină de concreteţe, susţinută de impresia unui personaj -elev, dar care ne trădează şi pe noi, cititorii: Am să-l visez la noapte. Astfel încearcă Ion Druţă să transmită fragmente din istoria naţională, să ne convingă  de  faptul  că  sfinţii  sunt  oamenii care  zile  şi  nopţi  se  roagă  semenii  lui,  prin  înfrânarea patimilor, prin răbdare, smerenie şi iubire.

Lumina spirituală a sfântuluicare „mulţi  ani s-o fi tot rugat(…) acolo sus, în vârful dealului” continuă să trăiască, să pâlpâie, să se împrăştie, autorul transmiţând ideea prin punerea faţă în faţă a celor  două  personaje:  sihastrul  şi  domnitorul.  Un  contrast  abia  vizibil  dintre  ele este  susţinut  de peisaj  şi  de  simbolul  luminii:  „ până  ce  într-o noapte  rece  şi  ploioasă  nu  i-a  zărit  lumina domnitorul ţării, (…), biruit de păgâni, rămas fără oaste, rănit la picior,  (..) căuta un adăpost să-şi hodinească oasele, să-şi limpezească sufletul”.  ademenit de zarea de lumină din vârful dealului, a venit în uşa cocioabei, rugându-se să fie primit peste noapte. Călugărul a deschis, dar nu l-a lăsat să  intre,  ci  a  rămas  în  pragul  cocioabei.  L-a  privit  pe  sub  streaşina  palmei  să  vadă  dacă  întradevăr el este, marele Ştefan, după carei-a zis că nu-l poate primi” .

Prima  frază  creează  o  imagine  cu  mai  multe  conotaţii:  „zarea  de  lumină”  spirituală  a călugărului sihastru  care se roagă în continuu pentru păcatele oamenilor  pe „vârful dealului” moral, simbolistica uşii  şi a praguluice marchează o trecere dintr-un spaţiu profan în unul sacru, după M. Eliade  (  şi  de  aici  contrastul   – „u şa  cocioabei”,  „pragul  cocioabei”),  călugărul  îndrăznind  a  nu- l primi în spaţiul sacru al lăcaşului său de rugăciune pe cel care s-a lăsatdus de frică.  Doar printr-o imagine  concretă,  autorul  a  reuşit  să  prezinte  personaje  şi  atitudini,  să  creeze o  schi ţă  de  portret moral-spiritual al sihastrului princredinţă, datorie faţă de neam şi iubire de adevăr.

Vom  observa  că  trecutul  este  înfăţişat  cu  pietate,  cu  lirism.  Astfel,  moartea  sihastrului  o aflăm sugerată printr-o metaforă: „un prosop de oseminte aşternut peste prag”  agăsit  domnitorul Ştefan  când,  „întorcându-se  odată  de  la  vânătoare  şi  recunoscând  aceste  locuri(…)  şi-a  adus aminte de bătrânul de pe dealul Căprienei”. Lipsa călugărului este nu atât relatată(„nu era”)  cât sugerată  prin  descrierea  spaţiului  şi  sim ţită  aievea  prin  atmosfera  unei  linişti  apăsătoare,  sinistre, imagine susţinută de repeti ţia adverbului „nici” şi de comparaţie. „ Nu mai era nici bătrânul pustnic, nici cocioaba lui. O linişte mare  şi grea cât o piatră de moară apăsapeste tot  ţinutul cela  şi s-a îngrozit de această linişte nesfârşită cel mai viteaz dintre domnitorii noştri”.

Pe  locul cocioabei, domnitorul   a poruncitsă fie   zidită o clopotniţă,  „cu clopot adus de la mănăstire”,  iar  „oşteni viteji vor face slujbăpe lângă acel clopot  şi de două ori pe zi, în zori  şi în amurg,  să  se  spargă  liniştea  acelor  pustiuri  cu  dangătul  lui”.  Actualizarea  timpului  istoric, revenirea  la  valorile  naţionale sunt transmise atât prin  figurile de stil, peisaj,  cât  şi prin  imaginea personajului  Horia Holban, profesorul careaccentuează  că  valoarea istoriei  ca învăţătore  a vieţii se îmbină cu valorile creştine, cu vieţilesfinţilor: „Voi, fireşte, sunteţi o altă generaţie, faceţi parte din altălume, dar din orice generaţie n-aţi fi, când veţi întâlni o bătrânică gârbovită, urcând  cu un capăt de lumânare dealul, să nu râdeţi de dânsa, pentru că prin  capătul cela de lumânare ea urcă să cinstească întregul trecut al neamului nostru”.  Iar faptul că atunci când arde clopotni ţa şi  nimeni nu  încearcă  să  stingă  focul  sau  când  este  bătută  în  cuie  clopotniţa  demonstrează  că  lecţia  istoriei trebuie învăţată în fiecare zi. Iar un exemplu poate fi şi viaţa Sfinţilor  –cei care fac legătura dintre cer şi pământ, între Dumnezeu şi credincioşi .

În  concluzii,  constatăm  că imaginarul  artistic,  începând  de  la  creaţia  populară  orală  şi terminând cu opere ale scriitorilor contemporani, ne convingede faptul că „sfinţenia –idealul vieţii creştine  – presupune  în  egală  măsură  o  cunoaştere  a  lui  Dumnezeu  şi  a  sinelui,  pentru  o  corectă raportare la semeni”[10].  Astfel căprin abordarea, revenirea la viaţaSfinţilor receptorul se întoarce în istoria civilizaţi ei, a neamului, a credinţei. De aici rolul cognitiv al discursului literar-artistic în care  atestăm  imaginea  ori  sunt  transfigurate  artistic  momente  din  viaţa  unui  sfânt. Or,  viaţa  şi problemele pământeşti  ale Sfântului  se îmbină cu viaţa spirituală, cu starea de desăvârşire,  o stare de o permanentă vedere înţelegătoare a lui Dumnezeu şi de convorbire cu El în rugăciune.  În aceste două ipostaze sunt prezentate asemenea personajeliterare, prin mijlocirea cărora accentuăm valorile creştine, valorile  patriotice  ca  valori sociale,  iar  prin  modul  de  tratare  artistică  – valori le estetice sau/şi  valorile  culturii  emoţionale. Receptarea,  adică  lectura  şi  interpretarea unor  asemenea  texte literare  corespund, de  fapt,  şi   ideilor, î ndemnului  expuse de Î.P.S. Bartolomeu  Anania  [1], care a fost  şi  scriitor:  „Religia,  pe  de  o  parte,  prin  cultură,  să deschidă  ferestrele  spre  cerul  larg  al
universalităţii  umane,  iar  cultura,  la  rândul  ei,  prin  religie  să-şi  recapete  profunzimea  şi dimensiunile fireşti”.

Conf. univ. dr. Ana Ghilaș

Bibliografie:
1.  Anania, Bartolomeu Valeriu,  Apa cea vie a Ortodoxiei,  Cluj-Napoca, Editura Renaşterea, 2002, p. 31.
2.  Călinescu,George.  Istoria literaturii române de la origini pânăîn prezent,  Bucureşti,Editura Minerva, 1986, p. 238.
3.  Cântări şi colinde ortodoxe. Editura Egumeniţa(f.a.), p. 90.
4.  Druţă,Ion. Scrieri, în 4 volume. Vol. 3, Chişinău. Literatura artistică, 1987, p. 490.
5.  Epistemia (Goncearenco), Ghilaş, Ana, Imaginea lui Paisie Velicicovschi în literatura artistică//Biserica  Ortodoxă  din  interfluviul  pruto-nistrean  (1813  – 2013),  Simpozion  ştiinţific internaţional  (14  – 15  octombrie  2013),  Coord.:  pr.dr.  Octavian  Moşin,  conf.  univ.  dr.  Ion Gumenâi, Chişinău, Cuvîntul –ABC, 2013, pp. 557 –562.
6.  Ghilaş,Ana, Motive creştine în romanele lui Ion Druţă//  Opera lui Ion Druţă:univers artistic, spiritual, filozofic, în 2 volume, vol.1,  Coordonator M.Dolgan,  Chişinău, Universitatea  de Stat din Moldova, 2004, pp. 393 – 420.
7.  Fuştei ,Nicolae,  Întâlnirea lui Ştefan cel Mare cu Daniil Sihastrul după lupta de la Războieni//Limba Română, 2004, nr. 4-6- http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2135
8.  Lari, Leonida, Al nouălea val, Poeme, Chişinău, Editura Glasul,1993, p. 26.
9.  Neculce, Ion, O  samă  de  cuvinte…  în:  Letopiseţul  Ţării  Moldovei.  Grigore  Ureche,  Miron Costin, Ion Neculce,Chişinău, Editura Hyperion, 1990, p. 269.
10.  Opriş,  Dorin,  Dimensiuni  creştine  ale  pedagogiei  moderne,  Bucureşti,  Editura  Didactică  şi Pedagogică, R.A., 2012, p. 93.
11.  Poezia română clasică(de la Dosoftei la Octavian Goga), edi ţie îngrijtă de Al.Piru şi Ioan Şerb. Cuvânt înainte de Al.Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 457.
12.  Puric, Dan, Să ieşim din păcatul uitării şi să ne vedem sfinţihttp://www.sfintii-inchisorilor.ro/2008/11/10/sa-iesim-din-pacatul-uitarii-si-sa-ne-vedem-sfintii/
13.  Ţuţea, Petre, 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Bucureşti, Humanitas, 1997, p. 98.
14.  Vieţi de Sfinţi aleşi din luna decembrie, Cu binecuvântarea P.S. EFTIMIE Epi scopul Romanului şi Huşilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1995.

Contact Form Powered By : XYZScripts.com