Header image

Mă iubești?

12:14, miercuri, 9 aprilie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , ,

„Mă iubeşti?” –îl întreabă un om pe altul. „Desigur, că te iubesc” – răspunde acela. „Atunci de ce nu faci ceea, ce îţi cer?”

Este o întrebare ucigătoare. Ea presupune că persoana ne minte, când ne răspunde. El, probabil nu iubeşte cu adevărat, căci dacă ne-ar fi iubit, ar fi făcut ceea, ce i se cere. Cu toate acestea, el insistă: „Te iubesc, te iubesc”, continuând să nu facă ceea ce i se cere, sau nu întocmai conform cerinţii cu care i se adresează. Ne minte oare?

A minţit Petru, atunci când la întrebarea lui Hristos: „Mă iubeşti ?”,a răspuns „Da, Doamne”?

Petru nu a minţit, dar Mântuitorul continuie să-l întrebe: „Mă iubeşti?”. Aceste intrebări, care vor fi doar trei, sunt asemenea unei  baionete, ce lărgeşte adâncimea iniţială de două şi apoi de trei ori.  „Mă iubeşti ?” -„Te iubesc”?

„Atunci de ce te-ai lepădat de mine, dacă mă iubeşti. Şi deci – Mă iubeşti tu oare? „-„Te iubesc, Doamne”!

„Ce dragoste mai este şi asta să spui una şi să faci alta? Mă iubeşti tu oare? „-” Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc”,” Paşte oile mele. „Acum, să trecem şi noi în faţa judecării cuvintelor lui Hristos. Doar nu numai Petru trebuie să stea acolo!

Hristos ne întreabă: „Mă iubeşti?”, Noi îi răspundem: „Da, da. Desigur. Ştii că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Şi El ne va întreba :„Atunci de ce spui la fiecare pas, ceea, ce Eu nu am poruncit, ceeea, ce Eu urăsc, ceea, de ce Eu nu am nevoie „. Ce vom răspunde atunci!??Nu vom răspunde nimic, dar vom înţelege ceva. Vom înţelege, că în om există concomitent şi credinţă şi necredinţă. Iată de unde strigătul: „Doamne, cred, ajută necredinţei mele!” În mod similar în om există şi iubirea şi neiubirea. „Te iubesc, şi, prin urmare, fac voia Ta, îndeplinesc poruncile Tale. Cu toate acestea, nu te iubesc până la capăt şi îmi aleg urmarea propriei voi şi urmarea căii fărădelegii. După caracterul său Petru este total la suprafaţă. Ca barca sa de pescuit în care a plutit pe suprafaţa apei, atunci când mai era pescar. Inima lui este obişnuită să aibă încredere în primele sale mişcări. Dacă În această secundă iubesc (crede un aşa om), voi iubi toată viaţa. Dacă acum nu-mi este frică, nicicând nu mă voi clătina în alegerea mea. Noi la o aşa simplitate, vecină cu frivolitatea nu avem dreptul.  Pentru atât şi a relizat acest experiment pe propriul sine Petru ca amar să-şi plângă „impulsurile frumoase sufleteşti ” şi pentru a ne avertiza de la încrederea prea mare în propriile puteri. Dacă acum iubesc, nu înseamnă că iubesc cu adevărat.

Pescarii subtil şi în exces nu meditează. Iubesc – înseamnă că iubesc, şi nu contează că cu puţin timp în urmă m-am lepădat de „Omul acesta.” Mult mai familiarizat cu adâncimea inimii este Pavel.  Acest om este este un cărturar, dar cu un amestec al vicleniei evreieşti şi al înţelepciunii păgâne. El spune adesea că ” Sunt strâns din două părţi „, referindu-se la să moară sau să rămână. Şi mai spune că cu mintea recunoaşte că Legea este bună, dar în trup, bunul nu locuieşte. Adică dualitatea naturii umane este cunoscută de Pavel, în timp ce Petru este naiv, şi, adesea nu-şi cunoaşte propriul sine.

Pavel cu înţelegere poartă în sine sentimentul tragicului vieţii omeneşti. Pentru noi ar trebui să fie mai aproape abordarea lui Pavel, deoarece este aproape de realitate şi în repetate rânduri s-a adeverit.  Noi ştim, ca de multe ori am spus sincer „Te iubesc”, şi totuşi ne-am lepădat şi am trădat. Dar, de la cei apropiaţi cerem şi insitsăm, că dacă a declarat că ne iubeşte, trebuie să o adeverească prin fapte.

Toate acestea sunt adevărate. Să iubeşti trebuie nu cu limba şi prin cuvinte, dar prin fapte şi adevăr. Să-ţi declari dragostea faţă de cineva în cuvinte, iar prin toate faptele dovedind trădare, nu este doar inutil, dar şi urât. Doar că omul este o fire adâncă.  Adânc în păcat, adânc şi în sfinţenie, în plus singur nu se cunoaşte, şi adesea nu-şi vede slăbiciunile şi tendinţa de a cădea.

Dar Dumnezeu le ştie. El cunoaşte omul şi nu aşteaptă de la el schimbări urgente şi pe vecie. El ştie că omul este ca o trestie în adierea vântului. Acela, care nu ştie aceste adevăruri despre sine, e pur şi simplu prost. În schimb acela care ştie, dar pretinde a fi un „veşnic sfânt”, e doar un prefăcut şi un mic antihrist. Acesta este o fire mulţumită de sine şi un sljitor al diavolilor, sărind pe scena vieţii şi chemându-i pe toţi, la o sfinţenie uşoară.

Iată de aici şi devine clar, că pocăinţa nu este o mişcare sufletească într-un sigur act, dar o muncă continuă.
Să ne pocăim va trebui în ascuns şi direct toată viaţa, eliminând un strat după altul, pielea aspră de pe inima noastră, uimindu-ne pe cât de mult păcatul s-a înrădăcinat în firea noastră.

Din nou şi din nou auzim în Biserică cum Hristos îl întreabă pe Petru: „Ma iubesti?”. Şi auzim cum Petru îi răspunde supărat, jignit, grăbindu-se să răspundă că Îl iubeşte. Toate acestea se citesc pentru noi. Pentru noi, în sensul că orice credincios „să guste şi să  vadă că bun este Domnul.” Cu toate acestea gustarea şi vedera bunătăţii lui Dumnezeu unică sau multiplă nu exclude adâncimea inimii. Din contra, o subliniază. Şi acestă inimă este o construcţie cu multe etaje, iar acolo undeva mai jos, în subsol, şarpele se ascunde.  Cum ne spune Macarie cel Mare, cine nu a mers în profunzimea inimii şi şarpele nu a omorât, să nu se mândrească. Mărturiseşte prezenţa în propriul suflet şi a credinţei şi a neincredinţei.  Şi răspunde-I Domnului  la întrebare: „Te iubesc”, dar ţine minte, că El din nou şi din nou îşi va repeta întrebarea, deoarece nimeni nu va putea răspunde din prima dată din adâncul inimii sale tainice.

Traducere și adaptare Natalia Lozan
Site sursă
www.andreytkachev.com
2051

Contact Form Powered By : XYZScripts.com