Header image

Maica Domnului e izvorul lacrimilor, e neobosita noastră apărătoare…

10:40, miercuri, 22 aprilie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , , , , ,

Pe Maica Domnului a o da la o parte este curată aberaţie şi ciudăţenie cum mai greu de priceput nu poate fi!

Pe intercesoarea noastră, pe blândeţea însăşi, pe aceea pe care cu bună, modestă şi moderată dreptate catolicii o califică: o clemens o fia dulcis virgo Maria Care cu puterea nevinovăţiei, su-puşeniei, curajului şi blândeţii ei înfruntă legile cauzalităţii şi simpla dreptate absolută şi meca-nică a universului acestuia împlătoşat în stricta-i dreptate! Pe ea care-i poate totuna cu afirma-ţia-dorinţă a lui Dostoievski: ca doi plus doi să facă uneori şi cinci. Pe femeia cu broboada din pie-sa lui Diego Fabri (Procesul lui lisus) care nu şo-văie să acopere cu mahrama ei de femeie simplă până şi capul ticălosului care – nesilit şi netorturat şi-a vândut prietenii şi camarazii de luptă. Pe aceea care neîncetat se roagă pentru nedreptate (cum crede Sfântul Isaac Sirul), pe apărătoarea cazurilor disperate, pe neîncetata rugătoare pentru toţi păcătoşii, vinovaţii, greşiţii, marginalii! Pentru desconsideraţi, ocărâţi, pentru cei de tot singuri, pentru cei care nu au pe cine să-i iubească, să-i miluiască, să le surâdă (oricât de fugar), să se roage pentru ei!

Cum de-am alunga de la noi (sau am trata-o cu politicoasă indiferenţă) pe aceea care mereu se află în preajma oropsiţilor, ca în cântecul lui Georges Brassens; lângă femeia nevinovată, crunt bătută de un soţ beţiv, lângă copilul alungat din casa părinţilor, lângă schilodul lovit şi ocărât pe stradă de o ceată de derbedei, lângă infirmul nevindecabil pe care nu are cine-l îngriji, lângă torturatul care tocmai nu mai rabdă şi e gata să cedeze…

Nu subtilităţile teologice interesează şi frământă pe oamenii de rând care cred în Maica Domnului şi nădăjduiesc în ajutorul ei suprafiresc.

Pentru marea masă a oamenilor Maica Domnului e Maica mereu gata să ierte, să se roage, să îndrăznească a cuprinde pe Domnul cu temeritatea ei de mamă şi să-L roage pentru sărmanii muritori. Căci – zice textul – mult poate rugăciunea mamei pentru îmblânzirea Stăpânului. Maica Domnului e izvorul lacrimilor, e neobosita noastră apărătoare (avocată), neruşinata (fără de ruşine, de sfială) şi stăruitoarea noastră solitoare împotriva dreptăţii stricte. Reprezintă în cer dulceaţa feminină şi nemărginita dragoste maternă.

Păcat de cei care o nesocotesc! Li se aplică vorba răposatului Ottaviani despre atei. Ateii nu sunt păcătoşi, sunt nenorociţi. Nu-mi este ruşine să mi-o închipui pe Maica Domnului zbătându-se, cerând, implorând, intervenind, stăruind; după cum nu-mi este ruşine a mi-o închipui copilăreşte – dar nu eretic – alergând la poarta Raiului cu o chisea de argint în mână şi cu mahrama pe braţ ca să întâmpine pe mucenicii Fiului ei, să le ureze bun venit, să-i îmbie cu neînchipuit de bună dulceaţă şi să le şteargă sudoarea frunţii şi sângele cu mahrama ei cea sfântă. Tare trebuie să se simtă siguri pe fariseica lor virtute-dreptate şi tare trebuie să-şi facă râs de milă şi de îndurare, să se prezinte cu fruntea semeaţă la porţile Raiului cei care din Maica Domnului fac o „simplă femeie credincioasă”. Bravo lor! Noi, cei de jos, noi, păcătoşii, noi, nesigurii de soarta ce ne aşteaptă, noi, temătorii de Judecata de Apoi (şi de ispitele şi primejdiile ce ne înconjoară pe acest pământ bogat în capcane), cum de nu ne-am simţi fericiţi peste măsură că ne putem număra printre cei care cred în milostivirea pururea Fecioarei Măria, bucuria tuturor celor necăjiţi?

Ce a făcut Dumnezeu confruntat cu problema intrării în comunicare cu făpturile Sale atunci când a socotit că e momentul să li Se reveleze mai desluşit şi să le deschidă poarta izbăvirii? A proiectat o soluţie pe care Lustiger o caracteri-zează drept cum mai neaşteptată şi mai ciudată nici că poate fi (Cf. şi cp. J.B.S. Haldane: universul e poate nu numai dincolo de puterea noastră de pricepere, ci şi dincolo de puterea noastră de închipuire). Nu a recurs la formule matematice şi nici la ozeneuri, unde electromagnetice, descărcări de energie ori apariţii ectoplasmice pro-vocate de solicitările celor adunaţi în jurul unor mese fără cuie. Nu a căutat o „cale”, un „mijloc”, o teleoperaţie oarecare. Nu a lucrat din depărtări, de la distanţă, distant cum ar veni.

Spre a înjgheba puntea de legătură, Dumnezeu a făcut un lucru la care nici cu gândul, nici cu raţiunea şi nici cu imaginaţia nu am fi ajuns noi, oamenii, vreodată: S-a făcut Prunc şi S-a născut din Fecioara. Iar mai apoi S-a urcat pe cruce pentru a muri ca un răufăcător.

Era, de fapt, continuă Lustiger – şi întreagă această vorbire niţel preţios ştiinţifică nu se cu-vine a scandaliza pentru că este de perfectă bună credinţă şi trădează numai o slăbiciune a unor teologi catolici pentru adoptarea cât mai nereti-centă a terminologiei la zi -, singura soluţie posibilă, logică şi convingătoare, în ciuda aparentei sale desăvârşite absurdităţi. Oricare alta nu ar fi asigurat o înţelegere deplină, nu ar fi asigurat o semiotică cu totul limpede pentru om. Ar fi lăsat să subziste o distantă, luând aminte şi împre-jurarea că ancheta divină (cercetarea in vivo, cât mai neinterferată a vremelniciei) s-ar fi efectuat în temeiul unor informaţii culese din afară, iar nu dintr-o experimentare existenţială a „condiţiei umane”, a vieţii limitate de spaţiu şi timp.

Epifania devenind un caz al teoriei comunicaţiilor (capitol al Informaticii), se cade a constata că rezolvarea hristică a dificultăţii (idest: întruparea) e mai puţin stranie şi paradoxală pe cât s-ar zice: pentru a stabili o legătură cât mai neviciată de factori tulburători şi agenţi deformanţi externi între A şi a, A devine, se face a (Verbum caro factum est). Într-atât a iubit Dumnezeu pe om, încât pentru a i Se descoperi cât mai nereticent şi mai inteligibil S-a identificat cu el, a luat însăşi firea lui, S-a supus unei intrafigurări: S-a replămădit om. Chenoza e soluţia cea mai simplă, poate, cea mai sigură (fără îndoială) deoarece este cea mai completă şi mai angajantă, dar nu rămâne mai puţin ingenioasă şi cutremurătoare.

Pentru ca să fie absolut convins de sinceritatea, seriozitatea, totalitatea şi ireversibilitatea soluţiei divine, era necesar ca identificarea lui A cu el să nu îngăduie omului nici cea mai infimă doză de suspiciune, de joc ori trucaj, sau de menţinere a unei discontinuităţi, unei posibile linii de repliere, de retragere. Hristos, de aceea (şi e tocmai ce n-au sesizat monofiziţii) – Se pleacă şi-şi asumă cele două situaţii mai specifice şi mai fidele condiţiei de om. Născându-Se din fecioară şi murind în grele chinuri, înseamnă – şi cuvântul acesta, verbul acesta trebuie luat în accepţiunea sa cea mai precisă, mai semiologică, mai saussuriană – că smerenia şi suferinţa au fost preferate oricăror alte procedee deoarece sunt cele care nu înşală, care nu pot înşela, care nu permit îndoieli, care certifică identificarea şi sugrumă în faşă orice bănuială. Secretul epifaniei hristice (unde sângele e preţul, unde plata, aşadar, se dovedeşte cu un zapis ce nu poate fi măsluit ori eludat) este desigur chenoza – secretul tehnic. Dar taina lucrării – secretul emoţional – tine de alt domeniu, de al duhului şi inefabilului: e dragostea.

Numai dragostea poate explica, fundamenta şi justifica drumul ales de epifania hristică: nu Mă apropii de om, nu-l ascult cu atenţie, cu bunăvoinţă, cu solicitudine, nu Mă asemăn lui, nu iau aparenţă de om, ci Mă fac om. Devin rob şi Eu. Mă ferec în lanţuri şi Eu. ÎI vindec pe lepros prin atingere. Mă substitui.

Aşa se confirmă, se clarifică, se întăresc din belşug spusele Sfântului Apostol Pavel (v. I Cor. 13), cum că dintre toate câte sunt cea mai mare şi mai trainică este dragostea. Şi de ce, la sfârşit, după dispariţia nădejdii şi a credinţei, va rămâne doar ea?

Pentru că semnificanţii, inutili, pier ca fumul, se topesc ca ceara în faţa focului. Pentru că nu mai este nevoie, atunci, de semne comune, de un limbaj, pentru că s-a intrat în faza comunicării directe – fără oglinzi, fără ghicitură, fără coduri, fără posibile de nu şi inevitabile erori de transmisie – la nivel de semnificat. Cosmosul acum inundat (potrivit teoriei lui Ştefan Lupaşcu), exclusiv de fotoni, se află curăţit de semne.

Iar semnificatul, tâlcul întregii acţiuni (sau tragedii), de la iesle la cruce, de la Viflaim la Golgo-ta, îl rezumă numai cuvântul acesta de dragoste, mai tainic, mai fascinant, mai intraductibil (simţămintelor noastre păcătoase, cugetului nostru corupt, imaginaţiei noastre mărginite) decât oricare altul.

Părintele Nicolae Steinhardt

Părinții Bisericii despre Maica Domnului. Ieromonah Benedict Stancu. Editura: Sophia; Localitatea: București; Anul apariției: 2010

Maica Domnului

Contact Form Powered By : XYZScripts.com