Header image

Mănăstirea mea… Părintele John Moses – pastor metodist, convertit la Ortodoxie

22:14, vineri, 22 august, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , ,

Părintele John Moses a fost timp de aproape 20 de ani pastor metodist, până când, în 1996, s-a convertit la Ortodoxie. În același an a fost hirotonit preot, iar acum slujește în parohia „Sfintelor Femei Mironosițe” din Harrisonburg, statul Virginia, SUA. Meditațiile sale pline de miez duhovnicesc au însuflețit mulți credincioși din toată lumea ortodoxă. 

Recent am petrecut cinci zile la Sihăstria Sfânta Cruce din Wayne, Virginia de Vest. Trebuie să spun că mersul la mănăstire a fost una dintre cele mai mari bucurii ale vieţii mele de după convertirea la Ortodoxie. Cunoscuţii mei remarcă de fiecare dată că atunci când mă întorc de acolo par mai fericit şi mai împăcat. Liniştea, duhul de rugăciune care învăluie mănăstirea sunt cele care au cel mai mare efect asupra mea. Bineînţeles că nu este al meu a sta acolo şi că trebuie să mă întorc în „lume”. Nu trece mult şi grijile şi zgomotul lumii încep să apese din nou asupra sufletului meu. Totuşi, nu sunt trist pentru că ştiu că, asemenea părinţilor din mănăstire, şi eu sunt chemat să fiu un ascet. 

Oamenii adesea fac greşeala să creadă că asceţi trebuie să fie numai monahii şi că o viaţă de ascetism nu este pentru noi, cei care trăim în lume. Asta nu e adevărat, pentru că Domnul a spus că fiecare dintre noi trebuie să-şi ia crucea, să se lepede de sine şi să-L urmeze. Nu este o mai bună definiţie a ascetismului ca aceasta. Diferenţa dintre mine şi părinţii monahi este că eu trebuie să-mi practic ascetismul în lume, printre colegii de serviciu, familie şi prieteni. Odată le-am spus părinţilor de la Sfânta Cruce că Părintele Serafim este un stareţ cu care este foarte uşor să trăieşti. Eu am un stareţ mult mai strict şi mai solicitant decât ei. Ei m-au privit cu surprindere şi m-au întrebat ce vreau să spun. Le-am spus că stareţul meu, soţia mea, este mult mai strict decât Părintele Serafim. Au zâmbit şi mi-au dat dreptate. 

Cei care o cunosc pe preoteasa mea ştiu că este o persoană foarte bună şi delicată. Are chiar foarte puţine pretenţii. Ceea ce am vrut să spun prin cuvintele de mai sus este că ea este mănăstirea mea. Cu ea eu trebuie să-mi lucrez mântuirea, şi ea trebuie să facă acelaşi lucru cu mine. Cum se realizează aceasta în familie? Cu ani în urmă când făceam consiliere matrimonială, cuplurile îmi spuneau că încearcă să-L aibă pe Hristos în căsătoria lor. Îi întrebam ce vor să spună cu asta. „Ei bine, ne rugăm înainte de masă, mergem la biserică şi citim Biblia” răspundeau ei. Acestea sunt lucruri bune, dar pe măsură ce le ascultam problemele, aflam despre dispute, mânie, duşmănie, resentimente, ţinerea de minte a răului şi aşa mai departe. Atunci întrebam pe cei doi dacă cred că ceea ce a spus Domnul în Predica de pe munte este adevărat; adică, atunci când un duşman ne sileşte să mergem o milă ar trebui să mergem cu el două, să întoarcem celălalt obraz şi să nu răsplătim răul cu rău ci să întâmpinăm răul cu binele şi blestemul cu binecuvântarea? Bineînţeles că erau de acord că Domnul a spus aceasta şi că aceasta este ceea ce noi ar trebui să facem. Atunci îi întrebam: dacă trebuie să facem aceasta în privinţa duşmanilor noştri, cu cât mai mult ar trebui să o facem în privinţa soţiei şi a copiilor? Cel mai adesea răspunsul lor era o tăcere stânjenită. 

Noi ne purtăm de parcă certificatul de căsătorie ne-ar da voie să fim egoişti şi pretenţioşi şi neiertători. 

Casa mea este mănăstirea mea. Aici este locul unde eu trebuie să practic iertarea, răbdarea, liniştirea şi răstignirea eului propriu şi a mândriei. Când mă confrunt cu o presupusă jignire ar trebui să văd în ea o ocazie trimisă de Dumnezeu pentru mântuirea sufletului meu. Cu toate acestea, când jignirea vine de la soţie sau copii, eu consider că pot fi mânios, ursuz şi răzbunător. Ei bine, nu! Aşa că, dacă soţia mea mă „sileşte” să gătesc cina, atunci ar trebui ca pe lângă asta să spăl şi vasele. Dacă a avut o zi rea şi-mi spune un cuvânt nepotrivit atunci ar trebui să-i răspund cu o binecuvântare în loc de un alt cuvânt nepotrivit. Dacă mă jigneşte trebuie să o iert. Nevoile ei trebuie să fie mai importante decât ale mele şi trebuie să o consider ca fiind mai bună decât mine. Bineînţeles că şi eu sunt mănăstirea ei. Imaginaţi-vă cum ar fi căsătoria dacă soţii ar practica un astfel de ascetism. Căsătoria ar fi raiul pe pământ şi nu ar rămâne loc pentru ca vrăjmaşul diavol să semene discordia. Gândiţi-vă la aceasta: dacă nu pot practica ascetismul în propria casă, cum o să fiu în stare să-l practic în lume? Ascetismul acesta este motivul pentru care noi purtăm cununi de martiri la Taina Cununiei. 

Biserica mea este mănăstirea mea. Aici este locul unde eu trebuie să practic iertarea, răbdarea, liniştirea şi răstignirea eului propriu şi a mândriei. Asemenea vieţii din orice familie, jignirile vor veni din partea membrilor parohiei pentru că noi toţi suntem păcătoşi şi nedesăvârşiţi în sfinţenie. Dar în loc să mă mânii sau să mă smintesc ar trebui să văd aceste jigniri ca pe nişte ocazii trimise de Dumnezeu ca să mă desăvârşesc şi să-mi mântuiesc sufletul. Imaginaţi-vă cum ar fi biserica dacă noi toţi am practica acest tip de ascetism. Biserica ar fi raiul, Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. 

Serviciul este mănăstirea mea. Aici este locul unde eu trebuie să practic iertarea, răbdarea, liniştirea şi răstignirea eului propriu şi a mândriei. Jignirile vor veni de la şeful meu şi de la colegii mei. Dar în loc să mă mânii sau să mă smintesc ce ar fi dacă aş vedea aceste jigniri ca pe nişte ocazii trimise de Dumnezeu ca să mă desăvârşesc şi să-mi mântuiesc sufletul? Imaginaţi-vă cum ar fi atunci serviciul. 

Recunosc că ascetismul nu este confortabil. Este crucea pe care sunt chemat să o port şi nicio cruce nu va fi comodă. Am un ego masculin care nu vrea să se supună soţiei. Am mândrie, şi nu vreau ca slăbiciunile mele să fie cunoscute de credincioşii din parohie – la urma urmelor, eu sunt preotul! Ce ar gândi credincioşii despre mine dacă ar afla ce specimen de om sunt, şi că de fapt sunt „cel dintâi dintre păcătoşi”? 

Liniştirea, pocăinţa, iertarea, răstignirea ego-urilor noastre sunt dureroase, dar necesare. Nu trăiesc într-o mănăstire, dar Dumnezeu a făcut casa chilia mea; Dumnezeu a făcut biserica chilia mea; Dumnezeu a făcut lumea chilia mea. Ca toţi asceţii, trebuie să mă răstignesc pentru lume, ba mai mult, lumea trebuie să fie răstignită pentru mine. Nu este altă cale de mântuire.

Harrisonburg, Virginia, SUA, 2007

Material publicat în  revista „Cuvinte către tineri”, anul 2013, editată de Mănăstirea Putna

Contact Form Powered By : XYZScripts.com