Header image

Mănăstirea Tismana – cea mai veche şi mai măreaţă dintre mănăstirile de peste Olt

22:12, duminică, 6 iulie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , , ,

Între linişti şi vifore, în matca verdelui înconjurător, stă Mănăstirea Tismana, ca una dintre cele mai luminoase vetre de cultură veche românească, ca un uriaş muzeu al trecutului, cu inegalabile mărturii de iscusinţă umană şi glorie istorică.

Tismana nu este o mănăstire construită întâmplător, sau în urma unui sfat lumesc, ci este zidită prin descoperire dumnezeiască şi numai după zeci de ani de căutări ale unui om sfânt, Cuviosul Nicodim cel Sfinţit.

Este îndeobşte cunoscut că sfântul Nicodim, plecat din tinereţile sale în Sfântul Munte (de la 16 ani), ajunsese repede – datorită sfinţeniei vieţii sale – protoepistat al Hilandarului.

El a lăsat toate ale Athosului şi a plecat din Sf. Munte la îndemnul Maicii Domnului, care i s-a arătat în chip minunat şi i-a cerut să-i zidească mănăstire „lângă cascadă”.

Tot căutând locul arătat de Maica Domnului, sfântul Nicodim a zidit în Krajna sârbească cel puţin două mănăstiri: Vratna şi Manastirica şi o biserică închinată Sfintei Treimi. Se spune că în acele vremuri i s-a arătat chiar sfântul Antonie cel Mare care l-a sfătuit să treacă Dunărea la poporul său.

Negăsind locul căutat cuviosul Nicodim lasă ţinutul vlahilor sârbi din Krajna şi întră în ţara noastră în chip minunat: trece Dunărea de la Tekija mergând pe ape, dar, ca să nu-i fie spre oarece ispitire şi să-i aducă aminte de umblarea pe mare a Mântuitorului, el şi-a întins mai întâi rasa pe ape şi apoi păşind pe ea, a purces spre pământul românesc!

Vladislav I, doar ce-şi începea domnia sa şi avea deci toate motivele să susţină ortodoxia în ţinutul de graniţă al Severinului, unde latinii catolici făceau presiuni puternice asupra poporului, pentru lepădarea dreptei-credinţe.

Este lesne de înţeles de ce Vladislav îl va fi ajutat pe cuviosul Nicodim să clădească mănăstiri şi sfinţenie ortodoxă pe aceste pământuri. Aşa a apărut samovlastia Vodiţei – cu hramul Sf. Antonie cel Mare–în 1370, prin osârdia sfântului Nicodim şi a celor 11 ucenici ai săi, dar şi prin purtarea de grijă şi daniile voievodului Vladislav I.

Sfântul însă va părăsi mănăstirea în 1375, alegând să-şi ajute „ruda sa”, cneazul Lazăr Hrebeljanović (1371-1389), în încercarea de a ridica anatema aruncată asupra noii Patriarhii Sârbe de către Patriarhia de Constantinopol. Va pleca astfel la Ţarigrad, dimpreună cu egumenul Isaia de la Hilandar şi alţi părinţi îmbunătăţiţi sârbi şi athoniţi şi va restabili comuniunea cu Bizanţul creştin, întreruptă în 1346. Fiind bărbat cinstit şi sfânt, tare în cărţi şi mai tare în judecată, cuvinte şi răspunsuri (cum îl descrie cronica vieţii lui Isaia de la Hilandar), cuviosul Nicodim va fi hirotesit arhimandrit, având drept de a sfinţi biserici şi de a purta nabederniţă, patriarhul ecumenic Filotei Kokkinos (+1379) dăruindu-i părticele din sfintele moaşte ale Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ignatie Teoforul, şi Sf. Mucenic Theofil. Desigur că această preţuire sfântă nu va fi trecut neobservată astfel că însuşi cneazul Lazăr a insistat ca sfântul Nicodim să accepte păstorirea întreagii Biserici sârbe, dar Cuviosul va trece din nou Dunărea cu câţiva ucenici şi va căuta din nou pe pământul Ungro-Vlahiei acel loc „de lângă cascadă”, unde-i ceruse chiar Maica Domnului – pe când era egumenul Hilandarului – să-i înalţe lăcaş de închinăciune.

Având sprijin material valah, dar şi sârbesc, şi ajutat fiind de Dumnezeu, el va reuşi să ridice prima arhimandrie din Valahia ctitorind mănăstirea Tismana. Tradiţia Tismanei spune însă că atunci când cuviosul Nicodim a ales locul pentru mănăstire, pe platou exista un copac mare de tisă, pe care l-a tăiat şi din lemnul căruia a construit prima biserică, trunchiul retezat folosindu-l drept prima masă a altarului. Mănăstirea îşi trage numele de la acest arbore de tis, conifer ce împădurea pe vremea aceea aceste locuri.

Oprindu-ne asupra bisericii mănăstirii Tismana, toate ştirile istorice concordă în sensul că biserica actuală este zidită de Radu-Vodă, tatăl lui Mircea cel Bătrân, la finele veacului al XIV-lea.

Clădirea întemeiată de Radu Negru Basarab, fiinţează de pe la sfârşitul domniei acestuia, rămânând neterminată. Deşi o inscripţie din biserică a lui Nedelecu Bălăceanu din 1564 spune că Radu voievod a zidit-o din temelie până la sfârşit, totuşi hrisovul lui Dan I din 1385, arată lămurit că mănăstirea a rămas neisprăvită şi că a continuat-o el mai departe.

„Pentru că eu, cel întru Hristos Dumnezeu, binecredincios Io Dan Voievod şi cu mila dumnezeiască, domn a toată Ţara Românească, la începutul domniei dăruite mie de Dumnezeu, am aflat în ţara domniei mele, la locul numit Tismana, o mănăstire întru toate neisprăvită pe care răposatul întru fericire piosul voievod Radu, părintele domniei mele, a înălţat-o din temelii, dar scurtândui-se viaţa, n-a sâvărşit-o.

De aceea, am binevoit domnia mea, după cum i-am urmat în domnie, tot aşa să-i fiu următor şi la această faptă, pentru înnoirea pomenirii părintelui meu şi pentru mântuirea sufletului meu, isprăvind cu zidirea şi întărind cu daruri şi venituri acest hram al Prea Sfintei Stăpânei Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria …. dar încă şi a confirma şi a întări mănăstirii şi toate câte s-au dăruit….”
Ba chiar Mircea cel Bătrân, spune hrisovul din 1387 că „a mai avut de isprăvit cele nesăvârşite”:

„Pentru că eu, cel în Hristos Dumnezeu, binecredincios Io Mircea Voievod, din mila lui Dumnezeu…. am aflat în ţara domniei mele, la locul numit Tismana, o mănăstire pe care sfânt răposatul părinte al domniei mele, Io Radu Voievod a ridicat-o din temelie şi sfânt fratele domniei mele Io Dan Voievod a intărit-o cu multe lucruri. De aceea am binevoit domnia mea ca să le fiu urmaş precum în domnie ăi în aceasta….. şi să întăresc cu toate darurile şi veniturile şi cele neterminate să le împlinesc.

Mircea cel Mare (1386-1394 şi 1397-1418) – singurul domnitor valah care a încheiat numai tratate de alianţă nu şi de vasalitate şi singurul om din istorie care l’a înfrânt pe Bayazid Yldârâm de două ori – confirmă darurile făcute de mama sa Calinichia şi mai acordă mănăstirii şi o parte însemnată din veniturile minelor de aur şi aramă ale ţării.

Aşadar Radu I Basarab este începătorul din temelie al Tismanei pe care, cu dărnicie o va înzestra cu multe sate şi moşii, case, vămi, odoare şi veşminte liturgice, întărind de asemenea şi daniile fratelui său Vladislav făcute Vodiţei, ce se afla sub ocârmuirea aceluiaşi sfânt stareţ. Cuviosul a fost ajutat şi de daniile „rudeniei sale”, cneazul Lazăr, care, neuitând binele pe care i l-a făcut sfântul Nicodim a înzestrat Tismana cu zece sate din Serbia.

Ultimul hrisov care-l pomeneşte pe sfânt în timpul vieţii lui este cel al voievodului Mircea care, la 23 noiembrie 1406, dădea un ucaz „părintelui şi rugătorului domniei mele, popii Nicodim”. Peste o lună, la 26 decembrie 1406, se năştea în cer un sfânt al neamului acesta: cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, „bărbat literat, orator şi cu viaţa sfântă”, care cu „cu mare râvnă şi cu multă osteneală, a întemeiat două mari mănăstiri în Ungro-Vlahia: Tismana şi Vodiţa”. Sfânt fiind încă din timpul vieţii, acestui călugăr de „os domnesc” tradiţia îi mai atribuie ctitorirea câtorva mănăstiri: Topolniţa, Coşuştea-Crivelnic, Gura Motrului şi Vişina, în Ungro-Vlahia, iar în Ardeal, Prislopul Ţării Haţegului.
De la Tismana, prin Sf. Nicodim şi ucenicii săi a pornit o mişcare de reorganizare a vieţii monahale din Muntenia, Moldova şi Transilvania, întemeindu-se de aceştia adevărate centre de viaţă duhovnicească şi culturală în mai toate ţinuturile locuite de români.

Cetatea Tismanei a suferit în cursul atâtor veacuri de la fundaţie o mulţime de prefaceri, până când, în ziua de astăzi nu i se mai văd urmele. Deşi monumentul este departe de a ne fi predat tainele pe care le ascunde în bătrânele lui ziduri, cert este că biserica de astăzi este cea de la Radu I, însă transformările şi remanierile, mai ales cele din faţade, refăcute de atâtea ori, i-au schimbat înfăţişarea arhitectonică.

Se aminteşte doar de cetatea Tismanei, fără altă indicaţie din care s-ar putea deduce forma ei, într-un document din 1493 al lui Vlad Vodă Călugărul. În jumătatea a doua a secolului XV, toată Valahia a suferit jafuri şi prădăciuni din partea otomanilor şi ungurilor şi tot Vlad Călugărul amintea în 1491, întărind stăpânirea mănăstirii Tismana peste mai multe sate olteneşti, de dezastrul abătut asupra românilor: „ iar
Tismana….: „ cea mai veche şi mai măreaţă dintre mănăstirile de peste Olt”. (cum o numeşte Grigore Alexandrescu),

După orice invazie, călugării coborau din ascunzişurile munţilor şi îşi reluau viaţa monahală obişnuită.
Radu cel Frumos (1462-1475), fratele lui Vlad Călugărul, se îngrijeşte să restabilească starea mănăstirii şi a hotarelor ei, la stăruinţa egumenului de la acea data, care i se plânsese că marea lavră fusese jefuită de otomani şi de unguri, iar satele îi fuseseră cotropite. La porunca domnului, Detcu paharnicul, cercetează să reaşeze hotarele pe locurile dinainte. Începând cu 1475, ultimul an al domniei lui Radu cel Frumos şi până la 1488 poate chiar până la 1491 mănăstirile de zid au fost în parte distruse, în special porţile, zidurile incintelor şi uşile bisericii.

După cum relatează Gavriil Protul, unele lucrări de restaurare la Tismana au fost executate din iniţiativa Sf. Neagoe Basarab (1512-1521). Cronicile menţionează însă lapidar că la „arhimandria sfântului şi purtătorului de Dumnezeu, părintelui nostru Nicodim [..], toată biserica o au acoperit cu plumb şi alte lucruri au obârşit”. Gavriil Protul, autorul cronicii principale, nu ne spune în ce au constat celelalte lucrări pe care le’ a făcut marele voievod şi doamna sa Despina. Afirmaţia cronicarului că „şi alte lucruri au făcut de la început”, fără îndoială că se referă la clădirile anexe, la fortificaţiile de centură, cum şi la unele reparaţii făcute bisericii mari, catapetesmei (ce fusese arsă) şi bisericii spitalului mănăstiresc.

Împodobită la sfinţire numai cu desene simple, în ocru, biserica închinată Adormirii Maicii Domnului va fi zugrăvită policrom în 1564, în timpul domniei lui Petru cel Tânăr, de către Dobromir din Târgovişte cu cheltuiala marelui vornic al voievodului, Nedelcu Bălăceanu.

Mănăstirea a fost silită de împrejurări, mai ales în secolele al XVII lea şi al XVIII lea, când vechile fortăreţe ale Tării Româneşti fuseseră distruse din ordinul Porţii, să servească şi drept cetate. Începând cu anul 1605, documentele menţionează existenţa armelor la Tismana. La 1600, 1614, 1784, 1793 sunt reînnoite scutirile de dări ale unor sate care aveau în schimb dubla obligaţie de a „păzi plaiul”, adică hotarele dinspre Transilvania şi de a apăra mănăstirea de tâlharii care încercau adesea să o prade.
În urma conflictului dintre boierii olteni şi Leon Vodă, care venise domn în Ţara Românească (cca 1629), o cronică spune că „ Matei Aga şi cu ceilalţi s-au închis în mănăstirea Tismana şi trei zile stând împrejurul mănăstirii gonacii, nimic nu le-au putut strica, ci noaptea au ieşit şi au trecut din nou în Transilvania prin canalele subterane din pivniţa mănăstirii”. Letopiseţul Cantacuzinesc spune că „boierii olteni, în frunte cu Matei aga, au stat în Tismana 10 zile, după care asediaţii s-au retras la munte”.

Ajuns domn, Matei Basarab, ca o recunoştinţă pentru locul ce îi oferise adăpost, cât şi pentru a întări cetatea Tismana pentru eventualele vremuri grele, a făcut aici o serie de îmbunătăţiri: a consolidat vechile fortificaţii ale cetăţii Tismana şi a refăcut din piatră actuala biserică a spitalului mănăstiresc. Matei Vodă Basarab, dăruieşte mănăstirii Tismana şi numeroase obiecte de valoare.
În urma luptelor purtate în Oltenia împotriva otomanilor şi tătarilor în prima jumătate a sec al XVIII-lea, dar mai ales în urma luptelor dintre otomani şi austrieci, mănăstirea Tismana a suferit multe stricăciuni. În 1716, ea „a fost centrul de operaţie al oltenilor”, care sub conducerea serdarului Barbu Brăiloiu (frate al monahului Dositei) şi a căpitanului Rosseti, au izbutit în acest an să cureţe ţara până la Olt de otomani şi tătari. În acelaşi an 1716, Mănăstirea Tismana a fost ocupată de austrieci iar Oltenia era administrată de un ban cu reşedinţa la Craiova şi 4 boieri sub denumirea de consilieri împărăteşti – toţi ctitori ai mănăstirii Tismana.

După ce prin pacea de la Passarowitz în 1718, austriecii iau în stăpînire Oltenia pe care au guvernat-o până în 1739, aceştia se gândesc să fortifice această provincie, în eventualitatea unor atacuri din partea turcilor şi a tătarilor. Releveul întocmit de maiorul austriac Johan Weiss în 1730, compus dintr-un plan şi o vedere de ansamblu, furnizează o imagine veridică şi elocventă asupra caracterului de cetate puternic fortificată pe care îl prezenta mănăstirea la acea vreme.

Un document din acea vreme menţionează însă că mănăstirea fusese arsă de tătari în luptele cu austriecii, înainte de 1720. În urma incendiului, chiliile au fost aduse în stare de ruină, iar biserica a fost avariată, pictura a fost afectată atât datorită incendiului, cât şi de suliţele cu care păgânii au scos ochii sfinţilor.

În Sfântul Atlar şi în naos, după ce fresca împreună cu tencuiala din 1563-1564 a fost decupată şi aruncată, s-a aplicat o tencuială nouă peste cea cu ornamentaţia în ocru, pe care s-a executat fresca din 1733 de către un colectiv de pictori formaţi în şcoala de la Hurezi.

În februarie 1788 Austria aliată Rusiei, a declarat război Turciei şi luptele s-au dat, ca de obicei, pe teritoriu românesc. Mănăstirile de sub munte, între care şi Tismana, au fost ocupate de trupele austriece. În urma luptelor din august aceste armate se retrag fiind învinse şi turcii ocupă şi cetatea Tismanei, provocându-i cele mai mari pagube. Pagubele ocazionate atunci, ne pot da o idee aproximativă de pierderile colosale pentru istoria şi arta română, dacă ne gândim prin câte invazii năprasnice şi războaie necurmate a trebuit să treacă neamul acesta. Tot atunci a fost luat şi plumbul de pe biserica cea mare şi de pe biserica bolniţei, toate obiectele de valoare şi armele ce se găseau la acea vreme în mănăstire.

În cetatea Tismana, Tudor Vladimirescu a organizat o bază de pregătire şi rezistenţă a mişcării revoluţionare din 1821. Aici s-a scris şi s-a multiplicat Proclamaţia de la 1821. După înfrângerea răsculaţilor, la Tismana s-au regrupat şi consolidat forţele rămase, mănăstirea căpătând astfel rolul unui puternic centru de rezistenţă, în mănăstire rămânând numai un călugăr care să oficieze serviciile divine ca preot al taberei. Mănăstirea Tismana a fost ultimul bastion de care s-au izbit armatele otomane. Aici s-au dat ultimele lupte între panduri şi otomani, când mănăstirea a fost asediată. În acele vremuri grele, schiturile Tismanei, au fost adăpost pentru călugări, dar şi pentru pandurii învinşi. De-abia în 1822 biserica a fost redeschisă cultului.
În 1843-1844, s-au efectuat importante reparaţii bisericii, sub ocârmuirea arhimandritului Spiridon, consemnate în inscripţia din 1844 a lui Alexie zugravul din Câmpulung. Tot în 1843, piatra de pe mormântul Sfântului Nicodim, spartă de otomani şi austrieci la finele sec. XVIII, în căutare de comori, va fi înlocuită cu cea actuală.

In 1844 începe o epocă de mari transformări pentru vechiul monument, care n-au avut însă cel mai fericit rezultat. Pornite din iniţiativa domnului Gheorghe Bibescu de a restaura cele mai vechi şi însemnate monumente istorice ale ţării, aceste lucrări au fost executate de arhitecţi străini şi într-o vreme când preponderent în Europa era stilul neogotic, de asemenea străin şi fără rădăcini în tradiţiile noastre.

Bibescu dorea să transforme partea de sud a incintei mănăstirii în palat domnesc. Arhitectul Schlatter şi meşterii săi Scarlat Benis şi Olein au ridicat faţade încărcate cu ornamentica neogotică apuseană, în vădit contrast cu lăcaşul din centrul incintei. Cât despre biserica propriu-zisă, prin dărâmarea în 1855 a exonartexului deschis, ciuntind trupul bisericii şi eliminând camerele şi exonarthexul ce sprijinea de ambele părţi pronaosul şi o parte din naos, Schlatter i-a provocat o pierdere ireparabilă.

Restaurările lui Schlatter abia se terminaseră când au fost înghiţite în mare parte de un incendiu în 1861 ( în special casele „domneşti” au fost grav afectate).

Au urmat reformele în timpul domnului Al. I. Cuza, Războiul de Independenţă şi abia în anul 1888, statul a început restaurarea palatului ars. Tot acum, acoperişul bisericii, sfărâmat de o grindină puternică a fost refăcut. Aceste lucrări s-au terminat în anul 1891.

Spitalul mănăstiresc de la Tismana a rămas în ruină până în 1909, dată la care s-au început reparaţiile, dar lucrările au fost întrerupte până în anul 1915. Nu s-au putut continua nici de data aceasta întrucât în 1916 a intervenit „marele război”, aşa încât abia în 1919 ctitoria basarabă a fost târnosită ca paraclis.

Îndurerata familie a poetului George Coşbuc a oferit bisericii cu vechiul hram al sfântului Nicolae, trei vitralii – care actualmente se află în colecţia muzeistică a mănăstirii.

In 1934 au fost întreprinse săpături arheologice, care au cuprins o mare parte din interiorul edificiului şi s-au extins ulterior şi în afara sa.

Între anii 1943-1947 mareşalul Antonescu ascunde o parte din tezaurul României la Tismana. Au fost depozitate mai întâi în beciul mănăstirii, iar mai apoi în stânca Stârminei 212 tone de aur. Pe lângă comoara românilor mai fusese tăinuită aici şi o parte din tezaurul polonezilor – pe care ni-l încredinţaseră în 1939, când Germania invadase Polonia.

După al doilea război mondial, călugării Tismanei au sprijinit rezistenţa anti-comunistă, drept pentru care au fost siliţi să părăsească mănăstirea. Ultimul egumen, ieromonahul Gherasim Iscu, a murit muceniceşte în închisoare.

Pentru a nu fi închisă Tismana devine chinovie de maici.

Timp de zece ani, între 1954-1964, Arhiepiscopia Craiovei a susţinut lucrările de reconstituire a vechii înfăţişări a Tismanei.

Elementele decorative străine arhitecturii româneşti, au fost deci îndepărtate, redându-i-se Tismanei o înfăţişare cât mai apropiată de cea de odinioară.

Tot în acea perioadă, 1955, fresca lui Dimitrie diaconul din 1766, a fost îndepărtată din pronaos, scoţându-se la iveală pictura lui Dobromir din Târgovişte. Fresca decupată împodobeşte friza ce înconjoară astăzi parterul clădirilor incintei şi pereţii muzeului.

Începând cu 1970, s-au reluat lucrările arheologice la mănăstirea Tismana, lucrări ce au scos la iveală zece morminte, în afara celor două cunoscute (Dositei Brăiloiu şi Mihai Glogoveanu). În colţul de sud-est al pronaosului se află un mormânt – construit din piatră de sigă cu acoperişul în pantă pe care cei mai mulţi cercetători l-au identificat ca fiind al lui Vladislav I, fapt întărit de coroana de aur găsită aici cu câteva zeci de ani în urmă. Tradiţia îl ştie îngropat la Tismana, iar Pomelnicul mănăstirii Tismana începe şirul domnitorilor cu Vladislav voievod.
În 1983 se reconstruieşte pridvorul bisericii pe vechile temelii, conducătorul lucrărilor fiind inginerul Ioan Sălăjan, actualul episcop al Harghitei şi Covasnei. Acesta a fost pictat în tehnica al fresco, între 1994 şi 1996, de către maestrul Grigore Popescu-Muscel.

Cetate şi mănăstire, sediu al mitropoliei Severinului (un timp scurt), arhimandrie, sediu politic al mai multor domni, spital, şcoală, lăcaş de rugăciune şi apărare, loc de refugiu în vreme de restrişte pentru obidiţi şi răsculaţi şi vatră de cultură, Tismana a fost o prezenţă statornică în istorie.

Ea îşi etalează statutul de „monument de artă” prin tot ceea ce reprezintă şi există în ea; a fost şi rămâne cea mai veche vatră de cultură, un uriaş muzeu al trecutului, un sanctuar al marilor arderi ale prezentului şi o fereastră deschisă spre aspiraţiile viitorului.

Contact Form Powered By : XYZScripts.com