Header image

Mănăstirile din Republica Moldova: istorie, cercetare, diseminare

I.PRELIMINARII

Din cele mai vechi timpuri și până în prezent mănăstirile (din limba greacă – „locuință izolată”) constituie pentru credincioși oaze de spiritualitate și spații de providență celestă necesare pentru fortificarea legăturii dintre oameni și divinitate. În lăcașele sfinte, organizate potrivit unor reguli ascetice austere, oamenii se adună și se roagă pentru familie, neam, țară, univers etc.

Teritoriul restrâns al Republicii Moldova are un număr şi o concentrare spaţială comparabile cu Muntele Athos din Grecia. În present, în Republica Moldova activează 45 de mănăstiri şi 4 schituri, formând o veritabilă reţea pe întreg teritoriul ţării.

La 22 august 1926, episcopul Visarion Puiu (1879–1964), aflat la sfințirea Crucii din Dealul Măgura (jud. Bălți), a expus într-un mod plastic contextul geografic și istoric al plasării așezămintelor monastice din spațiul pruto-nistrean. Înaltul ierarh nota: „Mănăstirile noastre s-au ascuns în desimea Codrilor, în adâncimea văilor, ferindu-se de furia puhoiului păgân, ce venea neîntrerupt în curgerea veacurilor de peste Nistru asupra blândului nostru popor”. Într-adevăr, spre deosebire de mănăstirile din Moldova istorică, unde lăcașurile monastice sunt situate în locuri muntoase (unde în perioade tensionate au putut servi drept puncte strategice), cele din Basarabia sunt plasate în văi, înconjurate de păduri sau așezate pe coline dosite sau pe malul stâncos al fluviului Nistru (spațiul geografic natural românesc), ultimele formând un turn de veghe pentru mișcările de stepă de dincolo de Nistru și, totodată un spațiu de refugiu. Sau, potrivit expresiei sugestive a lui Gheorghe Bezviconi (1910–1966), mănăstirile au constituit „cetățui de apărare împotriva dușmanului năvălitor”.

Referindu-se la așezările pitorești ale lăcașelor monastice din Basarabia, Gheorghe Bezviconi menționa că trebuie să ai „un suflet de poet, ca să descrii și farmecul pitoresc al naturii și a vieții patriarhale ale acestor mănăstiri… așa cum a făcut-o Mihail Sadoveanu, Gala Galaction sau Nicolae Dunăreanu”. Lăcașele monastice sunt fondate în perimetrul spațialității sacre, mitice sau a locului ales. În sec. XIX, se afirma că primăvara primele priveghetori veneau la mănăstirea Japca și în localitățile din împrejurimile acesteia. Un vizitator al mănăstirii de la sfârșitul anilor 1930, menționa că „isonul mierlelor, al turturelelor, al cintiței, ca și al stigleților… țin concert amețitor în pădurea mănăstirii”. Teritoriul din proximitatea mănăstirii Japca este locuit de amfibii și reptile, înscrise în documentele europene privind conservarea speciilor și habitatelor (Convenția de la Berna, Lista Roșie a Europei); 4 specii de lilieci (2 colonii populează în stâncile din apropierea mănăstirii, iar una în clopotnița mănăstirii); 130 de specii de păsări, inclusiv 22 de specii pe cale de dispariție; vidre, insecte rare etc.

            Istoricului englez Timothy Ware estima că „specific ortodoxiei este tradiționalismul, acel aer arhaic, hotărârea ei de a rămâne credincioasă trecutului în sensul unei continuități cu biserica străveche”. Anume acest considerent explică înființarea și perpetuarea vieții monahale în spațiul Pruto-Nistrean. Datele statistice vorbesc de la sine. În 1908, în Imperiul Rus funcționau 450 de mănăstiri de călugări (24 444 de persoane) și 367 de călugărițe (65 959 de persoane). Din cele 75 de gubernii și regiuni ale Imperiului Rus, Basarabia se plasa pe poziția opt după numărul de mănăstiri pentru călugări (în total – 16) și poziția 16 după numărul de mănăstiri de călugărițe (în total – 6). La capitolul număr de călugări și frați de ascultare, Basarabia se poziționa pe treapta 17 (în total – 528 de persoane) și 40 de călugărițe și surori de ascultare (în total – 373). Din 1420, de la atestarea primii instituții monahale din regiune (Vărzărești, Nisporeni), și până în 1940 pe teritoriul Basarabiei au fost înființate 48 de mănăstiri. Numărul mare de mănăstiri amplasate pe un teritoriu extins se explică prin sentimentul și pietatea religioasă a locuitorilor din regiune și prin sprijinul privilegiile acordate de puterea laică sfintelor lăcașe. Această pietate colectivă față de tradițiile spirituale a fost considerată de propaganda bolșevică drept opiu al societății – religia și biserica fiind incluse în categoria inamicului intern și extern ai Uniunii Sovietice. Aceste acțiuni de intimidare a vieții religioase din regiune rezidă din acțiunile politice semnalate în epocă.

            De aceea, în perioada interbelică, în spațiul actual al Republicii Moldova s-a constituit un dualism în privința politicii și vieții religioase. După 1918, în Basarabia revenită în spațiul românesc s-a produs o revigorare a vieții spirituale. Astfel, în anul 1925 în provincia românească cei 1104 preoți slujeau în 1090 de biserici și capele; funcționau 20 de mănăstiri și 9 sihăstrii cu 2414 viețuitori; s-a ridicat nivelul învățământului teologic (în 1926 la Chișinău a fost deschisă Facultatea de Teologie a Universității din Iași). În 1938, Biserica Ortodoxă din România întregită avea 75 de mănăstiri și schituri cu o comunitate monahală de 2 842 de persoane. În 1940, complexurile monahale dețineau 1 624 ha de pământ, în medie câte 61,6 ha de fiecare. Evenimentele militare și politice desfășurate în Rusia a antrenat fenomenul redimensionării traseului parcurs de populația din regiunea transnistriană, RASSM, unitate teritorială creată în 1924. Dacă în 1917, în regiune funcționau 1017 biserici și case de rugăciuni, 13 mănăstiri și schituri în care efectuau serviciul divin 890 de preoți și 384 de călugări, atunci în 1941, în acest spațiu au fost demolate și închise toate bisericile, cu excepția uneia, cea a cimitirului nr. 2 din Odesa.

            La 20 ianuarie 1918 în URSS a fost declarată separarea Bisericii de Stat și drept urmare s-au intensificat acțiunile politico-ideologice, economice ale autoritățile sovietice, care au tins să lichideze în totalitate dimensiunea spirituală a cetățenilor sovietici. Articolul 124 din Constituția sovietică (1936) garanta dualismul religios-politic „libertatea conștiinței și exercitarea cultelor religioase și în același timp libertatea propagandei antireligioase”. În percepția regimului comunist, obștile monahale constituiau focare de spiritualitate și de rezistență a limbii și a conștiinței naționale românești împotriva politicii de deznaționalizare și rusificare. În acest context, mănăstirile din Basarabia anexată de URSS au fost supuse unei ample campanii de intimidare, deznaționalizare, de distrugere a obștei monahale etc. Din perspectiva liderilor comuniști „orice refacere completă a societății impunea eradicarea religiei și distrugerea bisericilor”. Biserica dispunea de bogate resurse economice, avea un puternic prestigiu social și era, evident, un concurent important al statului sovietic, aceasta dorind să schimbe credința religioasă în una de partid. Era bine cunoscut sloganul comunist al perioadei respective: „Pentru a fi un bun comunist, trebuie să fii un bun ateist”. Liderul Uniunii Sovietice, Nikita Hrușciov, a declarat că poporul sovietic va intra în comunism „fără popi și bețivani”. Iar pentru a realiza acest obiectiv se organizau întruniri regizate ale „poporului truditor” la care se declara lichidarea lăcașelor sfinte. Instituțiile de cult, clerul, simbolurile creștine au fost profanate și marginalizate. Drept urmare, în Moldova sovietică s-a declansat o propagandă acerbă de compromitere a vieții religioase.

            La 28 iunie 1940, atunci când URSS a anexat Basarabia, în regiune funcționau 1090 de biserici cu un număr total de 1042 de preoți, 1099 de cântăreți și 28 de mănăstiri ortodoxe. Drept urmare a intervenției sovietice s-a intensificat propaganda anticreștină, bisericile au fost transformate în dormitoare pentru trupele sovietice, magazii, săli de spectacole sau închise. Pentru a demonstra rolul nefast al religiei asupra „construcției socialismului” a fost înființat așa-numitul Muzeu Atireligios de la Chișinău, amplasat în fosta capelă a Liceului de Fete Regina Maria. Crucile de pe lăcașurile sfinte era distruse și înlocuite cu drapele roșii. Un asemenea drapel a fost arborat și la statuia lui Ștefan cel Mare, în mâna în care domnul Țării Moldovei ținea crucea. Preoții erau umiliți prin faptul că erau îmbrăcați în haine de mireni, tunși scurt și bărbieriți. Au fost deportați în Siberia și asasinați 52 de preoți și 45 de cântăreți bisericești. Au fost organizate detașamente de agitatori antireligioase (безбожники), care organizau diverse acțiuni de propagandă contra religiei și Bisericii în comunități. Asupra Bisericii Ortodoxe au fost efectuate presiuni economice, având, dincolo de aparențe un singur scop: lichidarea lăcașelor de cult. De exemplu, dacă un kilowat de curent electric costa pentru particulari 13 copeici, biserica era taxată cu cinci ruble. În 1940, mănăstirea Saharna, de exemplu este transformată în… sediul administraţiei colhozului, fiind deposedată abuziv de o bună parte din terenurile agricole stăpânite. În octombrie 1940, pădurile mănăstirilor au fost naționalizate[1]. Mănăstirea Frumoasa a fost transformată în casă de odihnă, Suruceni și Hârjauca – în spitale, Hârbovăț, Căpriana – în orfelinat. La retragerea sovieticilor în 1941, mănăstirile au fost jefuite și profanate. Renumita icoană făcătoare de minuni de la mănăstirea Hârbovăț Icoana Maicii Domnului a fost arsă în Catedrala Chișinăului.

            În 1944, după retragerea autorităților românești din Basarabia s-au refugiat și o parte din membrii obștii monahale, preoți, diaconi, cântăreți, în mod special persoane cu studii superioare și înalte funcții ierarhice. În județul Bălți, cel mai populat, în 1946, sovieticii au întocmit o listă pentru repatrierea a 218 preoți, 8 diaconi și 66 de dascăli refugiați peste Prut.

            În august 1944, în RSSM funcționau 25 de mănăstiri. În timpul acțiunilor militare din acel an, mănăstirile au fost devastate și jefuite de militari. De exemplu, la mănăstirea Noul Neamț sovieticii au sustras „pentru necesitățile frontului”, covoarele din cele două biserici, o cruce mare de aur, 120 mii lei, scaune, mese, paturi, canapele, două camioane, două tractoare, patru tone de orz și grâu. După ofensiva jandarmilor români asupra partizanilor și parașutiștilor sovietici de la mănăstirile Căpriana și Condrița, unii dintre parașutiști „au înnoptat la Mănăstirea Hâncu”, iar din averea mănăstirească nu a rămas nimic. În vara anului 1944, mănăstirea de monahii Cușălăuca a fost deposedată de 376 de copaci seminceri, tăiați de militarii sovietici.

            După cel de-al Doilea Război Mondial numărul lăcașelor monahale s-a redus substanțial. În 1945, în noua republică sovietică erau înregistrate 25 de mănăstiri și schituri (16 – de monahi și 9 – de monahii). În 1948, în RSSM funcționau doar 22 de mănăstiri; în 1949 – 20 (13 de călugări și 8 de călugărițe), iar în 1956 – 15, dintre care 7 de călugări și 8 de călugărițe.

            De menționat faptul că la 1 aprilie 1949 în Uniunea Sovietică funcționau 80 de mănăstiri (36 de călugări și 44 de călugărițe), cele mai multe lăcașuri monahale funcționau în RSS Ucraina (49), apoi RSSM (21), urmate de RSS Belarusă (3), RSSF Rusă (3), RSS Lituania (2), RSS Letonia (1), RSS Estonia (1).

            În Moldova sovietică toate mănăstirile aveau nevoie de reparații capitale, deoarece nu au fost întreținute pe parcursul mai multor ani și suferiseră în urma conflagrației mondiale. Chiar și așezămintele monahale cu o situație economică bună nu aveau posibilități să efectueze reparații de amploare, dat fiind faptul că în condițiile războiului materialele și utilajele de construcții erau deficitare.

            Drept urmare a presiunilor acerbe din partea autorităților centrale și locale și numărul viețuitorilor din lăcașele monahale s-a redus substanțial. Dacă în 1947, numărul monahilor și monahiilor constituia 1642; în 1950 – 1746; în 1952 – 1569; atunci în 1956 mai existau 311 călugări și 1059 de călugărițe. Numărul maicilor era de trei ori mai mare decât cel al monahilor. Majoritatea călugărițelor erau în etate. Astfel, în anul 1952, 51 de persoane aveau până la 18 ani, 526 – de la 19 până la 40 de ani, 399 – de la 41 până la 55 de ani, 593 erau trecuți de 55 de ani. Drept urmare a politicii sovietice de intimidare a modului de viață religios treptat s-a redus și numărul viețuitorilor monahali nou-veniți. Astfel, în prima jumătate a anului 1957, în mănăstiri au intrat doar 14 persoane, inclusiv 9 tineri (4 tineri și 5 fete) cu vârsta cuprinsă între 18 și 26 de ani. Sub aspect etnic majoritatea erau moldoveni, mai puțini ruși, ucraineni, bulgari, găgăuzi. Majoritatea persoanelor din comunitățile monahale proveneau din țărani. În anul 1948, doar un singur monah avea studii superioare laice, unul – teologice medii; 7 – medii laice; 1400 – studii primare, iar 233 erau analfabete. Potrivit împuternicitului sovietic P.N. Romenski: „Persoanele care se călugăresc în ultimii ani, sunt în exclusivitate țărani și țărănce din părțile locului, moldovenii provenind în majoritatea lor din familii de nevoiași, înapoiate cultural și religios până la fanatism. Printre ele se numără nu numai bătrâni și oameni de vârstă medie, ci și tineri și copii, care se duc la mănăstire sub influența părinților sau, de multe ori, la îndemnul rudelor apropiate (frați, surori etc.), care s-au făcut călugări și călugărițe mai înainte”. După scriitorul Vladimir Beșleagă tendințele de completare a comunităților monahale erau generate nu doar de sentimentul religios, ci și de precaritatea condițiilor economice „și chiar de mizeria din structurile de jos ale societății. Tineri, oameni vârstnici, dar și elemente persecutate politic de autoritățile sovietice vedeau în mănăstiri un fel de liman salvator”.

            Factorul politic, sprijinit de cel al structurilor securității, a izbutit în scurt timp să marginalizeze și să supună controlului structurile instituționale ale Bisericii Ortodoxe din RSSM. Mai mult, ierarhii Bisericii Ortodoxe din Moldova sovietică au fost transformați în parte în instrumente utile de compromitere și de închidere a lăcașelor monahale. După reinstalarea sovieticilor în regiune a fost desființată administrația bisericii românești. Mitropolia Basarabiei a fost înlocuită cu Episcopia Chișinăului și Moldovei, supusă administrativ Sinodului de la Moscova. Ca și în perioada țaristă această structură a fost păstorită doar de arhierei ruși și ucraineni: episcopul Ieronim Zaharov (1944–1947); episcopul Benedict Poleakov (1947–1948); arhiepiscopul Nektarie Grigoriev (1948–1963). Aceștia erau monitorizați de împuternicitul Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al Uniunii Sovietice, un organ represiv al vieții spirituale, instituit la 7 octombrie 1943 prin hotărârea CC al PC al URSS. Șeful Consiliului pentru treburile bisericii ortodoxe ruse unionale era G.G. Karpov, șef de secție al NKGB al URSS. Pentru RSSM împuternicit a fost numit P.N. Romenski, care activa pe lângă conducerea Comisariatului Poporului, transformat ulterior în Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenească. Inițial împuterniciții pregătea trimestrial dări de seamă referitoare la activitatea clerului și informau Moscova despre misiunea lor ateistă. După 1953 aceste rapoarte erau elaborate de două ori pe an, iar din 1959 – anual. Scopul acestei instituții era monitorizarea activității instituțiilor ecleziastice, a vieții și comportamentului mirenilor și slujitorilor religiei în vederea subminării religiei. După instalarea în funcție, P.N. Romenski a inițiat o serie de acțiuni pentru închiderea lăcașelor sfinte. Aceeași politică a promovat-o și următorul împuternicit, A.I. Oleinik, care punea accent pe conlucrarea cu conducerea eparhială pentru a lichida mai ușor lăcașurile sfinte. A.I. Oleinik afirma următoarele: „Atenția noastră era concentrată în direcția elaborării acțiunilor pentru ca închiderea mănăstirilor, încetarea slujbelor religioase în biserici, lichidarea comunității religioase să fie efectuată cu mâinile conducerii eparhiale. Practica a demonstrat că o astfel de atitudine față de obținerea celor dorite are rezultate pozitive”. Anumiți slujitori ai bisericii, dând dovadă de exces de zel, îl felicita regulat prin telegrame pe împuternicitul Consiliului. În activitatea sa împuternicitul a fost sprijinit de o rețea de agenți infiltrați în structurile administrative ale Bisericii Ortodoxe. Capul bisericii din Moldova, arhiepiscopul Nektarie avea numele conspirativ „Kazanțev”, iar asistentul acestuia era „Iuriev”, și el agent KGB. În contextul în care se lua decizia de a închide o mănăstire, arhiepiscopul Nektarie îi îndepărta din complexul monahal pe cei mai activi călugări pentru a evita astfel posibilitatea unei rezistențe din interior, creând astfel impresia că are loc o acțiune spontană, inițiată chiar de obștea monahală. Potrivit unei note informative a CSS al RSS Moldovenești din 8 ianuarie 1960, rețeaua de agenții ai Bisericii Ortodoxe era constituită din 16 persoane, inclusiv cu funcții administrative în mănăstiri, cu nume conspirative „Înălțatul”, „Albu”, „Nikitin”, „Florea”, „Grigoriev”, „Scurtu” etc. Predicile preoților erau supravegheate, la fel și corespondența lor privată. Erau strict interzise efectuarea serviciilor divine de către preoții, călugării neînregistrați, oficierea procesiunilor cu crucea la inițiativa acestora. „Enunțurile” dubioase erau trecute la dosar.

            În lipsa unei școli teologice în RSSM, dosarele pentru studii se depuneau la Seminarul Teologic din Odesa. De exemplu, în anii 1955–1956 au prezentat dosarele, respectiv 8 și 43 de persoane. Cei neînmatriculați erau strict supravegheați și prelucrați ideologic de organizațiile de partid și cele comsomoliste.

            În urma creării mecanismelor opresive de lichidare a vieții religioase în RSSM s-au dat indicații categorice privind compromiterea și ulterior lichidarea așezămintelor monahale. În acest scop, autoritățile sovietice au aplicat mai multe metode radicale și tertipuri: de la înlăturarea fizică și intimidări psihologice până la marginalizarea economică și socială a comunităților monahale.

            În profilul comunismului de război s-a aplicat formula Cine nu-i cu noi, este împotriva noastră. Utilizându-se respectivul principiu s-a inițiat o amplă campanie de „lichidare” a elementelor declarate de autoritățile de ocupație sovietice drept antisovietice, inclusiv din rândurile comunităților monahale. Astfel, într-un document din iunie 1946 printre elementele antisovietice din timpului celui de-al Doilea Război Mondial erau menționați călugării, calificați drept „colaboratori ai regimului de ocupație”, fiind învinuiți că denunțau grupurile de așa-ziși partizani sovietici, precum și de alte acte „antisovietice”. Ca urmare au fost arestați 28 de viețuitori ai mănăstirilor.

            În mecanismul complex de lichidare a lăcașelor monahale au fost antrenați masiv și permanent colaboratorii organele NKVD. Astfel, în operația de închidere a mănăstirii Hârbovăț „un mare rol a revenit agenturii și persoanelor de încredere, care ocupau posturi de conducere în administrațiile eparhiale, în mănăstiri sau locuiau în satele din vecinătatea lor”. Pentru închiderea discretă a mănăstirii evitându-se manifestările de protest public securitatea sovietică a studiat situația la zi a mănăstirii, a monahilor, localităților învecinate. Pentru a pregăti terenul lichidării complexului mai întâi s-a răspândit zvonul despre închiderea mănăstirii: „La indicațiile noastre agentura și persoanele de încredere dintre călugări și credincioși răspândeau mai întâi zvonul despre o eventuală închidere a mănăstirii. Zvonul era susținut și de agentul nostru… care era starețul mănăstirii. În urma acestui fapt, printre călugări apărea un grup care cerea împărțirea avutului mănăstiresc. Folosindu-se de aceste împrejurări, agenții noștri…, au convins cam 52 de persoane din 94 de monahi, să părăsească mănăstirea… Agentul…, la indicația noastră, nu s-a împotrivit plecării călugărilor, dimpotrivă, i-a asigurat cu tot necesarul – produse alimentare, haine și bani. După ce călugării au părăsit mănăstirea, agentul…, în persoana starețului mănăstirii Chițcani, fără să-l pună la curent pe episcop, a plecat, la indicația noastră, la mănăstirea Hârbovăț și a organizat transportarea călugărilor care și-au exprimat dorința să plece la mănăstirea Chițcani. În momentul în care la mănăstire mai rămăseseră doar câțiva călugări, agentul… s-a adresat oficial împuternicitului pentru Biserica Ortodoxă Rusă cu rugămintea de a lua sub pază avutul mănăstirii și, totodată, l-a rugat pe starețul mănăstirii vecine să vină după călugării rămași. Agentul nostru…, care ocupa un post de conducere în eparhie, a contribuit activ la închiderea mănăstirii. La indicația lui, în timpul pregătirii de închidere a mănăstirii, au fost transferate în alte lăcașe persoanele capabile să exercite o influență negativă asupra închiderii mănăstirii”[2].

            În ampla campanie de lichidare a așezămintelor monahale, făcând exces de zel, s-au încadrat și activiștii comuniști. Elocvent în acest sens este cazul de la mănăstirea Suruceni, din 10 iulie 1955. În această zi „la mănăstire au apărut directorul fabricii de vin din Ialoveni A. Gh. Karataev, membru de partid, președintele colhozului Voroșilov din Chiperceni, Vidiș, membru de partid, împreună cu încă trei bărbați și două femei, în stare de ebrietate. Ei au început a se purta ca niște huligani, fugărind călugării, strigând la aceștia că de ce mai trăiesc la mănăstire și nu se împrăștie de acolo. S-a evidențiat prin purtarea sa mai ales Vidiș, care alerga cu cuțitul în mână. El a vrut să taie barba unui călugăr bătrân, iar pe starețul mănăstirii Gargalâc a încercat să-l lovească cu cuțitul, chiar în biserică, unde a dat buzna în timpul slujbei. Călugării au venit în ajutor starețului, luându-i lui Vidiș cuțitul și dându-l afară din biserică. Slujba s-a întrerupt, credincioșii s-au împrăștiat. După aceasta Vidiș și ceilalți scandalagii beți n-au încetat acțiunile lor huliganice, au continuat să alerge prin curtea mănăstirii strigând: «măcar un călugăr să omor»”. În altercații violente a fost implicată și o monahie de la mănăstirea Tabăra. Au fost și situații tragice, cum ar fi cazul de la mănăstirea Hirova, unde la 31 martie 1949, la ora 02:00, a fost împușcată monahia Colța Fevronia.

            Mănăstirile, considerate temple ale purificării divine, au fost supuse la diverse acțiuni de intimidare psihologică și de compromitere a modului de viață monahal. Împuternicitul P.N. Romenski, afirma, în 1956, că toate mănăstirile reprezintă fără nicio excepție centre de comportament amoral și dezmăț sexual.

            O altă formă de constrângere a așezămintelor monahale a fost cea economică. Conform unei clasificări a autorităților sovietice, mănăstirile din republică erau de trei categorii: mănăstirii cu potențial economic înalt, mediu și precar. Se considera că mănăstirile de categoria a treia nu aveau perspective de existență, de aceea urmau să fie lichidate sau comasate. Prima mănăstire desființată pe acest motiv a fost cea de maici de la Frumoasa (6 iunie 1946). Drept argument de închidere a mănăstirii Vărzărești, în anul 1949, s-a invocat faptul că „din punct de vedere material, mănăstirea este insuficient asigurată și nu dispune de condițiile necesare pentru a exista în continuare”. Aceleași „argumente” erau invocate și în cazul mănăstirii Țipova (Horodiște).

            Spre deosebire de gospodăriile colective, complexurilor monahale nu li se acordau scutiri. Mănăstirile au fost supuse la impozite și alte livrări obligatorii de produse animaliere. Din cauza recoltei proaste, în anul 1947, 12 mănăstiri din cele 22 nu au îndeplinit planul la livrările de cereale. În anul 1952, impozitele și dările mănăstirilor către stat s-au dublat față de anul 1950. Prin ruinarea economică se miza astfel pe lichidarea „decentă” a lăcașelor monahale. Restricțiile economice ale mănăstirilor s-au intensificat la sfârșitul anilor 1950. Impozitele noi constituiau acum trei sferturi sau mai mult din volumul total al producției obținute. Grigore Căpățină, egumenul mănăstirii Suruceni, a raportat că din cauza impozitului mare – 5000 litri de lapte – a vândut două bovine.

            În procesul de colectivizare s-a mizat și pe naționalizarea averilor mănăstirești. La 3 aprilie 1946, mănăstirile aveau în proprietate 1317 ha de pământ, inclusiv 791 ha de pământ arabil, 117 ha de livezi și 109 ha de viță-de-vie. Peste doi ani, la 16 martie 1948, mănăstirile aveau în proprietate doar 1030 ha, inclusiv 506 ha de pământ arabil, 81 ha de livezi și 67 ha de viță-de-vie. În medie o mănăstire deținea 46,5 ha de pământ. Noile gospodării colective obțineau și ele, cu forța, terenurile și construcțiile lăcașelor monahale. Mănăstirile au fost impuse la impozite exorbitante. În contextul colectivizării se efectuau diverse încercări de deposedare a lăcașului de pământ, iar membrii obștii monahale erau impuși să lucreze în gospodăriile colective, având o remunerare modică. Astfel, la sfârșitul anului 1944, egumenul mănăstirii Noul Neamț din Chițcani, Axentie Munteanu, a depus o plângere privind ocuparea pământului și acapararea averii mănăstirești de către sovhozul nou-înființat din localitate. În 1946, mănăstirea Hâncu a fost spoliată de roadă de autoritățile locale: „și a dat Dumnezeu roadă deplină în livezile cu fructe, se putea lua 150 000 (una sută cincizeci mii) rub., dar sovietul sătesc Ciuciuleni – a înșelat pe egumenul Pavel Friptu și a pus mâna pe toată această roadă… a luat de la mănăstire toată recolta de struguri și pe cea din livezile de fructe”.

            În a doua jumătate a anilor 1940, potrivit estimărilor autorităţilor sovietice, mănăstirea Saharna era inclusă în categoria lăcaşurilor dezvoltate sub aspect socioeconomic. Statul sovietic a continuat însă deposedarea de proprietăți a lăcaşului, una dintre primele acţiuni fiind sechestrarea morii. Apoi lăcaşul monahal a fost impus la impozite exorbitante. În 1946, comunitatea monahală a solicitat micşorarea impozitelor, cererea fiind însă respinsă categoric de împuternicitul sovietic care aprecia impozitarea drept „corectă”.

            O parte din mănăstirile de maici (Frumoasa, Hirova, Răciula, Tabăra, Vărzărești) au fost obligate să furnizeze produse industriale pentru o remunerarea modestă.

            Colhozul Calea spre comunism a deposedat mănăstirea Vărzărești de terenurile de stuf. Mănăstirea Pripiceni a fost lipsită de moară, la Tabăra au fost ocupate o parte din chilii, provocând dezordine pe teritoriul lăcașului. Erau cerute impozite suplimentare, iar sătenii – trimiși să se alimenteze la trapeza mănăstirii. Mănăstirea Hârbovăț nu a fost remunerată pentru 140 kg de miere de albine livrate statului prin contractare. Prioritar se acaparau viile și livezile de la care se obțineau recolte bogate de fructe și struguri.

            La 26 noiembrie 1958, a fost adoptată o hotărâre a Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești „Cu privire la impozitarea veniturilor mănăstirilor”, conform căreia impozitul pentru un ar de pământ arabil în raioanele Otaci, Rezina, Florești constituia 16 ruble, pentru Răciula – 20 ruble; impozitul se majora în direcția raioanelor de sud, ajungând la 50 ruble pentru un ar în raionul Bender[3]. La 23 ianuarie 1959, Biroul CC al PCM a propus reducerea la minimum a suprafețelor loturilor de pământ ale mănăstirilor active, prin stabilirea unei norme de 0,1 ha pentru un călugăr. Urmau să fie confiscate terenurile care aveau cele mai mari venituri (livezi, vii etc.). Mănăstirile urmau să achite arenda către stat pentru toate edificiile de locuit, construcțiile auxiliare gospodărești și altele aflate în folosința lor.

            S-au aplicat și acțiuni moderate, „mai umane” de lichidare a mănăstirilor. La 31 mai 1947, în conformitate cu Hotărârea Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești „Despre activitățile de protecție și restaurare a monumentelor de arhitectură din RSS Moldovenească”, o parte din complexurile mănăstirești (Butuceni, Călărăsăuca, Căpriana, Hârjauca, Japca, Rudi, Saharna, Suruceni, Țipova) au fost luat sub ocrotirea statului, acțiune, care, de fapt, nu constituiau altceva decât o formă de ingerință în treburile interne ale sfintelor lăcașe de către autoritățile sovietice. Astfel, în 1952, potrivit declarației împuternicitului, cauza închiderii mănăstirea de călugări din Hârjauca era descreșterea numărului de monahi și necesitatea ocrotirii clădirii ca monument de arhitectură.

            În fiecare mănăstire existau călugări care se opuneau cu vehemenții închiderii sfintelor lăcașe. Politica statului sovietic de a lichida prin forme violente lăcașurile monahale au generat acțiuni de protest ale credincioșilor. Într-o scrisoare adresată ierarhului de la Moscova se menționa: „Prea Înaltului Patriarh al Moscovei și a toată Rusia Alexei. Pre Înalți… Ați lăsat turma lui Hristos și o răpesc lupii cei mari. Și nu purtați griji de ea. Nădejde nu-i nimic în dumneavoastră… Sunteți patriarhi numai de formă… Va zice Mântuitorul: voi, slugi rele și leneșe… Ce puteri are bietul norod, dacă voi nu dați niciun sprijin. Cât norod pătimaș, neavând nici un sprijin de la voi… În satul Iurceni și Bolțun raionul Nisporeni s-a făcut închiderea sfintelor două biserici prin un preot de la sfânta mănăstire Hârbovăț. La Bolțun au luat sfântul antimis și l-au dus la Episcop”. Unul dintre cele mai răsunătoare cazuri de refractare a fost cel de la mănăstirea Răciula, „fenomen de-a dreptul unic pe parcursul ultimelor decenii”. Aici sovieticii au întâmpinat rezistența fizică a credincioșilor care în perioada 23 iunie – 2 iulie 1959, au stat continuu de gardă în jurul mănăstirii pentru a nu lichida complexul monastic. Pentru o stopa tensiunile din localitate s-a apelat la armată. Potrivit unor martori: „Au participat mulți din sat la apărarea, a venit un detașament de milițieni. Pe un sătean l-au împușcat în fața bisericii, iar pe tata, Ilarion Mocreac, l-au rănit la picior. Au fost arestate 6-7 persoane, pe tata după ce l-au arestat l-au adus de la Chișinău și l-au judecat peste 6 luni. I-au dat 15 ani. Ne-a spus că a fost bătut până la judecată pentru că opunea rezistență; el vroia să explice că puterea sovietică nu făcea corect că închide bisericile. Tata a scris câteva scrisori și la ONU. I-a venit răspuns, dar șeful închisorii nu i l-a arătat spunând că nu are rost să scrie. A stat la închisoare 15 ani”. Împuternicitul A. Oleinik considera că tensiunile de la mănăstire au survenit din cauza unor erori de tactică și de strategie: „Atât noi, cât și organele locale de partid, nu am luat în calcul particularitățile mănăstirii și ale bisericii din cadrul ei. De asemenea, nu s-a ținut cont de faptul că satul Răciula este populat de 800 de persoane adulte, iar în mănăstire se nevoiesc 236 de maici; că biserica este frecventată de o bună parte din locuitorii satelor Frumoasa, Vărzărești și alte localități din vecinătate. De asemenea, nu s-a ținut cont nici de faptul că însăși biserica se află în centrul satului, fiind înconjurată de 85 de case ale localnicilor”.

            La 23 ianuarie 1959, Biroul CC al PCM printr-o hotărâre a decis: „Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești va propune Consiliului de Miniștri al URSS reducerea numărului de mănăstiri din RSS Moldovenească și închiderea ulterioară a tuturor mănăstirilor (s.n.)”. Ca urmare, la 5 iunie 1959, Consiliul de Miniștri al RSSM a luat decizia de a se „închide treptat nouă mănăstiri de pe teritoriul republicii, pe parcursul anilor 1959–1960”[4]. În lumina indicațiilor stabilite de autoritățile sovietice centrale, doar în anii 1959–1960 au fost închise nouă mănăstiri și 173 de biserici. În 1960, în RSSM funcționau doar cinci mănăstiri: 3 de călugări (Căpriana, Chițcani și Hârbovăț) și 2 de călugărițe (Călărășăuca și Japca). În 1961 au fost desființate mănăstirile Călărășăuca și Hârbovăț, cu un număr total de 179 de persoane, iar în 1962 – Căpriana și Chițcani (Noul Neamț), cu un număr total de 171 de suflete. Lichidarea complexului monahal Hârbovăț, la 10 mai 1961, a fost motivat ca fiind executat „în conformitate cu necesitățile de reducere a numărului de mănăstiri în republică”, fiind transformată în orfelinat. Anumite lăcașuri monahale au devenit cămine sociale (Hâncu), spitale pentru copii cu handicap (Saharna), spitale (Căpriana, Cușălăuca, Noul Neamț), școli pentru copii cu handicap (Călărășăuca), cluburi (Tabăra), aziluri de alienați mintal (Curchi) etc.

            În urma „campaniilor active în favoarea ateismului” în anii 1960, în Uniunea Sovietică numărul lăcașelor de cult s-a redus de la 20 de mii la 7 mii, iar a mănăstirilor de la 87 la 17 și a seminarelor de la 8 la 3. În RSSM a fost interzisă tragerea clopotelor, au fost scoase din localități peste 30 000 de răstigniri și cruci, erau interzise pelerinajele la mănăstiri și locuri sfinte. La 1 ianuarie 1962, 98 de biserici au fost transformate în cluburi, săli de sport, biblioteci; 67 au fost demolate. Peste un an, în Eparhia Chișinăului și a Moldovei funcționau doar 256 de biserici și o singură mănăstire.

            Singurul complex monastic funcționabil era cel de la Japca, luat ulterior în administrarea directă a Patriarhiei Moscovei.

            Drept urmare a politicii sovietice de marginalizare și de presiune ideologică, economică etc. asupra vieții religioase, în general, și a vieții monahale, în special, în spațiul Pruto-Nistrean au fost lichidate lăcașurile și obștile monahale, constituite într-un amplu process socioistoric, cu excepția mănăstirii Japca. Mecanismul acerb de lichidare a așezămintelor monahale s-a înscris în strategia autorităților sovietice de lichidare a oricăror forme de manifestare și rezistență spirituală. Aceste acțiuni radicale ale statului sovietic au avut efecutul unui bumerang asupra sentimentului religios. De aceea, nu este deloc întâmplător faptul că descompunerea Uniunii Sovietice a fost indisolubil legată de ampla mișcare religioasă din spațiul actual al Republicii Moldova, urmată de redeschiderea tuturor mănăstirilor desființate de sovietici.



 

 Ion Xenofontov, Doctor în istorie

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com