Header image

Marea boală duhovnicească, care se numește egoism

16:21, marți, 19 aprilie, 2016 | Cuvinte-cheie: , ,

Astăzi vom vorbi despre marea boală duhovnicească, care se numește egoism.

Egoismul este o patimă irațională care biciuiește în adevăratul sens al cuvântului neamul omenesc. Toți oamenii suferim de această mare boală. Pe omul egoist, egoismul îl face de rușine și îl teatralizează.

Suntem chemați de Dumnezeu să ne nevoim, să ne luptăm împotriva acestui egoism, pentru a ne slobozi de el.

Omul vechi este starea pătimașă a sufletului, adică de fapt egoismul. Toate patimile, toate păcatele, toate căderile, au egoismul ca început, ca punct de pornire. Mare rău. Nu-l lasă pe om liniștit, ci îl tiranizează zi și noapte. Toți oamenii, în general, suferă de acest rău și mai mult decât toți eu, păcătosul.

La început, când eram lângă sfântul meu Stareț, când am mers pentru prima oară în acel loc lipsit de mângâiere din pustie, acolo lângă acel om, am cunoscut și am văzut în faptă egoismul meu.

Când eram în lume, oamenii credeau despre mine că eram un copil sfințit. Eu mă împotriveam acestor laude, însă ele încet-încet au început să-mi facă rău. Iar acest rău l-am văzut în faptă, atunci când am pus început, după Dumnezeu, să mă vindec de toate patimile mele.

Când am merg la Starețul Iosif, îndată, din prima zi, a început supravegherea, a început vindecarea mea. Mă trata cu asprime, mă mustra mereu, mă certa și asta mă obosea destul de mult, pentru că eram slab sufletește.

Este adevărat că atunci când mă mustra, adică atunci când punea medicamentul pe rană, mă durea. Egoismul se răscolea înlăuntrul meu și-mi spunea de ce Starețul folosea numai cu mine o astfel de pedagogie aspră. De ce să mă mustre? De ce asta? De ce cealaltă? Eu, cu rugăciunile Starețului, mă împotriveam, nu eram de acord, mă războiam cu el. De multe ori, după o pedagogie aspră, mergeam în chiliuța mea, luam icoana lui Hristos răstignit și plângeam deasupra ei, spunând:

Preadulcele meu Iisus, Tu fiind Dumnezeu fără de păcat, ai răbdat atâtea și atâtea rele, atâtea clevetiri, atâtea ocări și luări în râs din partea unei mulțimi atât de mare de oameni care Te urau și aveau atâta răutate împotriva Ta, dar pe toate acestea le-ai răbdat cu atâta îngăduință pentru dragostea și mântuirea mea. Iar eu, un om păcătos, un pătimaș și vrednic de milă, mă împotrivesc și spun: de ce Starețul îmi pune un medicament atât de amar pentru mântuirea mea? Însă eu primesc cele vrednice de cele pe care le- am săvârșit. Prin urmare nu am nici o îndreptățire, ci trebuie numai să fac răbdare și să ridic crucea pe care mi-a dăruit-o bunătatea Ta pentru mântuirea mea”.

Acestea le spuneam lui Hristos și cu adevărat primeam multă ușurare. Odată după un astfel de plâns, am simțit o putere in inimă, încât doream să rabd până la sfârșit, până ce mă voi fi răstignitsufletește, care să primesc după aceea învierea sufletului meu.

Multe pilde ale sfinților bărbați ne dau mult curaj ca să ridicăm și noi această cruce, această greutate în înfruntarea înfricoșătorului egoism. Egoismul este o patimă înfricoșătoare, grea, care încurcă foarte greu inima noastră. De aceea marele Părinte al pustiei, Pimen, spune că cel care vrea să-și dezrădăcineze patimile, suferă și varsă sânge. Și într-adevăr, acesta este adevărul.

Când cineva ne mustră, ne jignește, îndată înlăuntrul nostru se produce o respingere, o greutate lăuntrică, o întristare, o înăbușire, o presiune care ne împinge să ne împotrivim, să răspundem, să ne mâniem pe acel om care ne-a făcut aceasta. În acea vreme este trebuință de o strângere, trebuie să înghițim adânc în sufletul nostru otrava acestui egoism. Să înăbușim fiara care vrea să iasă afară și să ne învinovățească. Și dacă, de fiecare dată, în astfel de cazuri, înfruntăm răul în acest chip, înăbușind fiara când vrea să iasă afară, odată cu trecerea vremii, va pieri înlăuntrul nostru. Atunci când cineva va închide o fiară într-un loc închis și nu este hrănită, în mod firesc, după un interval de timp va muri. La fel și cu această fiară, egoismul, dacă nu o vom hrăni prin cedări, încet-încet, cu Harul lui Dumnezeu, va dispărea.

O fecioară a mers la Avva Pamvo și i-a spus:

– Avva, eu postesc mult și mănânc la șapte zile. Fac și alte nevoințe. Am învățat pe dinafară Vechiul și Noul Testament. Ce mai trebuie să fac ca să ajung la desăvârșire?

Atunci înțeleptul bătrân i-a spus:

– Fiica mea, atunci când cineva te ocărăște, te ia în râs, simți înlăuntrul tău că te laudă?

– Nu.

– Dar când te laudă cineva, simți că te ocărăște?

– Nu, Avva.

– Mergi, fiica mea, căci nimic nu ai făcut până acum.

Avva Pimen mai avea șase frați. Cel mai mare era Avva Anuv. Și au plecat toți frații să locuiască într-o chilie, într-un templu idolesc, lângă care era o statuie a unui zeu. Într-o zi Avva Anuv a mers și a început să arunce cu pietre în statuie și s-o ocărască. A doua zi a mers și a început să rostească înaintea ei multe cuvinte de laudă.

Când l-au văzut pe Avva făcând acestea, frații lui l-au întrebat:

 – Cu acestea pe care le faci, ce vrei să ne înveți?

– Iată, când m-ați văzut aruncând cu pietre asupra idolului și ocărându-l, mi-a spus ceva?

– Nu.

– Dar a doua zi când l-am lăudat, ați auzit să-mi spună ceva?

– Nu, Avva.

– Dacă vreți ca să rămânem toți împreună și să trăim în dragoste, așa trebuie să facem. Să-l răbdăm unul pe celălalt.

Egoismul este o moștenire pe care am primit-o de la strămoșii noștri, Adam și Eva. Ei au fost biruiți de către diavolul, lucifer. Acesta este începutul egoismului.

Lucifer era mai-marele primei cete de Îngeri. Era cel mai aproape de slava lui Dumnezeu. Se desfăta de întâiul Har. Primea vestirile, descoperirile înaintea celorlalte nouă cete. Cu toate că avea această slavă și Har, a cugetat cu vicleșug împotriva lui Dumnezeu. Spunea în sinea sa: „De ce Dumnezeu să fie atât de sus? De ce să aibă această slavă? De ce să ne închinăm Lui? De ce toate să se supună Lui? Oare eu nu pot deveni dumnezeu? Mă voi sui și eu la înălțime și voi sta lângă El. Voi deveni și eu asemenea Lui și toate se vor închina mie. Și voi avea și eu aceeași slavă”.

Când a cugetat acestea și le-a crezut, îndată Dumnezeu l-a aruncat de la Fața Sa, l-a aruncat jos. Și toată ceata sa s-a pierdut în abis. La fel este și cu orice om mândru și egoist, este aruncat de la Fața lui Dumnezeu.

Arhim. Efrem Filotheitul – Mănăstirea Sf. Antonie cel Mare, Tucson, Arizona

Sursa: www.marturieathonita.ro

2363ea_origin

Contact Form Powered By : XYZScripts.com