Header image

Maria Egipteanca sau Iubirea care sminteşte

15:58, duminică, 2 aprilie, 2017 | Cuvinte-cheie: , , ,

Oricine cunoaşte viaţa sfintei maicii nostre Maria Egipteanca, nicidecum nu se îndoieşte că ea stă sub semnul iubirii. Mai întâi, căutarea iubirii a condus-o pe căi greşite, iar atunci când a întâlnit Adevărul, iubirea ei s-a înflăcărat nespus de mult, manifestându-se în moduri neînţelese. Oricum, înţelegem cel puţin, că este vorba de aceea iubire, care se arată deodată, în acelaşi om, atât în aspectul ei cu totul degradant (căci iubirea căuta ea si în păcat, dar o căuta greşit), cât şi în piscul ei înalt.

Adesea, când ne întâlnim cu o astfel de iubire, care trece din adâncul iadului în firescul şi apoi în suprafirescul manifestării ei, ori suntem cuprinşi de uimire înţelegătoare, ca marele Zosima, cel care a întâlnit-o, ori ne smintim rău de tot. De altfel, chiar Maria Egipteanca era conştientă de gradul smintitor al acestei iubiri, pentru omul obişnuit, încât fugea şi se ascundea de orice faţă umană. Cu adevărat, bine spunea Sfântul Pavel: „omul duhovnicesc pe toate le înţelege, pe el însă nu-l înţelege nimeni” (I Co. 2, 15).

Limita între uimire şi sminteală în întâlnirea cu deplinătatea iubirii este foarte fină. Ea ţine de un simplu gând, de o mică atitudine sau dimpotrivă, poartă în spate stări din cele mai complexe. Cine face diferenţa? Adevărul. Dacă vrem să îl primim sau nu la pachet cu iubirea, de care-i nedespărţit. Adică, iubirea fără adevăr sau adevărul fără iubire creează în om cel mai potrivit cadru să se smintească. Când însă, iubirea şi adevărul se întâlnesc în om, ele copleşesc profund sufletul, îl schimbă, îl refac, îl înalţă, îl trec din iad în rai. Dar, adesea, starea lui sminteşte pe oricine trăieşte în afara iubirii, a adevărului, sau a amândurora.

Cei mai mulţi dintre noi, preferăm ori adevărul, ori iubirea şi fugim de unirea dintre ele. Preferăm iubirea fără adevăr pentru că e poezie, e romantism, e visare, e orice din ce ni se pare nouă a fi. De asemenea, preferăm adevărul fără iubire pentru că ne ajută să rămânem „nemuritori şi reci”, să nu abdicăm de la principii, să fim imbatabili în argumente, nestrămutaţi în hotărâri şi foarte fermi în convingeri. Fiecare dintre cele două, atât de mult s-au rafinat în neputerea lor încât dau impresia că exprimă foarte profund viaţa, şi de aceea, sunt râvnite din răsputeri. Însă, unii deja ne-am convins, alţii au tot timpul, oricare dintre situaţii nu aduce decât un surogat de viaţă, o viaţă investită cu multe, foarte multe impresii, şi nimic mai mult. Mai devreme sau mai târziu obosesc groaznic şi neliniştesc amarnic sufletul. Cu toate acestea, preferăm doar una din ele, fie că fugim de întâlnirea lor, fie că oferă posibilitatea întreţinerii în propria plăcere, de factură romantică sau justiţiară.

Dar, singura formulă totală după care omul poate funcţiona la parametri maximi este iubire în adevăr şi adevărul în iubire. Repetăm, o astfel de formulă sminteşte până la îndrăcire. A smintit pe Lucifer cu toată ceata lui şi s-au transformat în demoni. A smintit pe farisei şi iudei şi l-au răstignit pe Hristos. A smintit pe tirani şi i-au martirizat pe creştini. I-au smintit pe comunişti şi avem noi mucenici. Si în continuare sminteşte şi va sminti, mai ales pe toţi cei care nu şi-au asumat total actul credinţei din adevăr şi iubire, motiv pentru care stau şi comentează prin colţurile bisericilor sau în afara lor, faţă de orice păcătos care se pocăieşte.

Da, actul sincer de întâlnire cu iubirea în adevăr are de partea lui adevărata pocăinţă. Răsucirea totală a vieţii, pe temeliile sănătoase ale fiinţei, spre ciuda groaznică a celor care trăind în falsitate (uneori la adăpostul credinţei), dar intuind, cu partea ascunsă din ei, sănătatea iubirii şi a adevărului, nu au curajul să le primească, şi de acea se smintesc, tocmai de ceea ce ar putea să-i vindece.

Negreşit, Iubirea în tot Adevărul ei este smintitoare: pentru leneşi, pentru ipocriţi, pentru visători, pentru moralişti, pentru justiţiari, pentru formalişti, pentru invidioşi etc, pentru toţi cei care falsificându-şi sinele sau chipul lui Dumnezeu din ei, trăiesc în afara lor, cu un fel de dublură de viaţă pe care o construiesc cu mult sârg, din păcate împotriva lor. Şi întrucât nu vor a renunţa la falsitate, devin cei mai mari răzbunători ai normalităţii. Cu orice prilej şi sub orice formă, uneltesc împotriva ei, chiar de-ar fi să-şi piardă propria viaţă. Culmea, unii ca aceştia chiar consideră că sunt în slujba binelui, după cum ne-a spus-o Însuşi Hristos: „dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu (In. 16, 2). Chiar, de ce a ucis Cain pe Abel?

Este adevărat, cu greu ne aşezăm în structura iubirii şi a adevărului, dinlăuntrul nostru. E nevoie de seriozitate, atenţie şi asumare continuă, pe măsura falsităţii întreţinute în noi. Ne-o arată viaţa Sfintei Maria Egipteanca, care, nu mai puţin de şaptesprezece ani, a luptat cu răul pe care singură şi l-a făcut. Şi chiar dacă ea este o excepţie a Bisericii, nu putem să nu râvnim la înălţimea şi frumuseţea iubirii la care a ajuns, cu dorul ei şi mila Domnului.

Cel puţin, suntem încredinţaţi, că reperul vieţii ei ne ajută să nu ne mai smintim de nimic, ci să ne uimim de toţi şi de toate, având drept reper paradoxul următor: cu cât iubirea-i mai autentică cu atât sminteala-i mai mare!

Gheorghe Butuc

Sursa: http://www.ortodoxiatinerilor.ro/ 

Contact Form Powered By : XYZScripts.com