Header image

Martorilor lui Iehova – MĂRTURII BIBLICE despre cinstirea icoanelor

18:07, luni, 23 septembrie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , ,

Citatele „Martorilor lui Iehova”:

„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită” (I Ioan, 4, 12).

„Cu cine veţi asemăna voi pe Cel Preaputernic şi unde veţi găsi altul asemenea Lui?” (Isaia, 40, 18).

„Cu cine Mă veţi pune alături şi Mă veţi face egal, cu cine Mă veţi asemăna, ca să fim deopotrivă?” (Isaia, 46, 5).

„Fiind deci neamul lui Dumnezeu, nu trebuie să socotim că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de meşteşugul şi de iscusinţa omului” (Fapte, 17, 29).

„De aceea, iubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli” (I Corinteni, 10, 14).

„Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi adevăr” (Ioan , 4, 24).

„Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti…” (Ieşirea, 20, 4-5).

„Ţineţi dar bine minte că în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip. Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care să înfăţişeze bărbat sau femeie” (Deuteronom, 4, 15-16).

În Sfânta Scriptură nu sunt contradicţii, dar să comparăm textul din Ieşirea, 20, 4-5 cu textul din III Regi, 6, 29: „Pe toţi pereţii templului de jur împrejur, pe dinăuntru şi pe dinafară, a făcut chipuri săpate de heruvimi (care sunt în cer – n. n.), de copaci, de finici şi de flori îmbobocite (care sunt pe pământ – n. n.)” (III Regi, 6, 29).

După cum vedem, în templul din Ierusalim, zidit din voia lui Dumnezeu, au fost înfăţişate „din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos…”, şi aici nu este nici o contradicţie, pentru că e mare diferenţa dintre idol şi chipul sfânt, creat din voia lui Dumnezeu. De fapt, porunca despre chipurile cioplite trebuie citată începând nu cu versetul 4, ci cu al 3-lea: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Ieşirea, 20, 3).

Se ştie că Domnul Dumnezeu a recunoscut templul din Ierusalim. Când s-a sfinţit templul, „atunci n-au putut preoţii să intre în templul Domnului din pricina slavei lui Dumnezeu care umpluse templul. Şi toţi fiii lui Israel, văzând cum s-a coborât focul şi slava Domnului peste templu, au căzut cu faţa la pământ pe pardoseală, s-au închinat şi au slăvit pe Domnul: „Că este bun, că în veac este mila Lui!” (II Paralipomena, 7, 2-3).

Domnul Iisus Hristos a zis despre templul din Ierusalim: „…De ce era să mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu? (Luca, 2, 49).

Proorocul David cinstea biserica: „Iar eu, întru mulţimea milei Tale, voi intra în casa Ta, închina-mă-voi spre sfânt locaşul Tău, întru frica Ta” (Ps. 5, 7).

Din Sf. Scriptură vedem, că chipurile sfinte au fost înfăţişate nu numai „pe toţi pereţii templului de jur împrejur…” (III Regi, 6, 29), dar şi în mijlocul templului în chipul unor mari statui: „Şi a aşezat el heruvimi la mijloc în partea de la fund a templului. Aripile heruvimilor erau însă întinse; şi atingea aripa unuia un perete şi aripa celuilalt heruvim atingea pe celălalt perete. Iar celelalte aripi ale lor se atingeau în mijlocul templului aripă de aripă. Şi a îmbrăcat el heruvimii cu aur” (III Regi, 6, 27-28).

Chipuri erau şi pe chivotul Legii: „Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului” (Ieşirea, 25, 18).

Mai mult decât atât, „Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi ţie şi îţi voi grăi de toate, câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel” (Ieşirea, 25, 22).

Se ştie, că meşterul, care a făcut chipurile sfinte, avea Duhul lui Dumnezeu pentru săvârşirea lucrului: „Iată, Eu am rânduit anume pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Or, din seminţia lui Iuda. Şi l-a, umplut de duh dumnezeiesc, de înţelepciune, de pricepere, de ştiinţă şi de iscusinţă la tot lucrul” (Ieşirea, 31, 2-3).

Pot fi oare cinstite chipurile create după voia lui Dumnezeu? În cartea Ieşirea citim: „În vremea aceea, Moise păştea oile lui Ietro, preotul din Madian, socrul său. Şi depărtându-se odată cu turma în pustie, a ajuns la muntele lui Dumnezeu, la Horeb; Iar acolo i S-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia. Atunci Moise şi-a zis: „Mă duc să văd această arătare minunată: că rugul nu se mistuieşte”. Iar dacă a văzut Domnul că se apropie să privească, a strigat la el Domnul din rug şi a zis: „Moise! Moise!”. Şi el a răspuns: „Iată-mă, Doamne!”. Şi Domnul a zis: „Nu te apropia aici! Ci scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt!” (Ieşirea, 3, 1-5).

De ce pământul a devenit sfânt, încât a fost nevoie ca Moise să-şi scoată încălţămintea? Ce, s-a schimbat compoziţia chimică a acelui pământ? Doar Dumnezeu e pretutindeni: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” (Ps. 138, 7-10). Deci, de ce pământul a devenit sfânt? Acea materie, prin care Domnul îşi descoperă prezenţa Sa, devine sfântă şi sfinţită. Faţă de ea trebuie manifestată o atitudine de respect, de cinstire, de veneraţie: „…nu te apropia aici! ci scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale”, – cauza (?): „locul pe care calci este pământ sfânt!”.

Şi aici trebuie de menţionat că în Biblie nu se indică nici un caz, când Dumnezeu S-ar fi arătat oamenilor ca duh absolut. Domnul Se arăta în chip de nor, sau în chipul unui stâlp de foc: „…Şi s-a ridicat stâlpul cel de nor dinaintea lor şi a stat în urma lor. Astfel a trecut el şi a stat între tabăra Egiptenilor şi tabăra fiilor lui Israel, şi era negură şi întuneric pentru unii, iar pentru ceilalţi lumină, noaptea, şi toată noaptea nu s-au apropiat unii de alţii” (Ieşirea, 14, 20).

„…Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul” (III Regi, 19, 12).

„…Şi Duhul ca un porumbel coborându-Se peste El” (Marcu, 1, 10).

Harul lui Dumnezeu în multe chipuri lucrează prin intermediul acelor sau alte tipuri de materie şi de fiecare dată atitudinea faţă de ea (de materia sfinţită) trebuie să fie corespunzătoare.  Atunci când„…Uza şi-a întins mâinile sale spre chivotul Domnului ca să-l sprijine, şi s-a apucat de el, căci boii erau gata să-l răstoarne. Domnul însă s-a mâniat pe Uza şi l-a lovit Dumnezeu chiar acolo pentru îndrăzneala lui şi a murit el acolo lângă chivotul Domnului” (II Regi, 6, 6-7).

Împăratul „…Belşaţar când era în toiul ospăţului, la băutul vinului, a poruncit să aducă vasele de aur şi de argint, pe care Nabucodonosor, tatăl său, le luase din templul din Ierusalim, ca regele să bea vin din ele, împreună cu dregătorii săi, femeile sale şi concubinele sale… Chiar în noaptea aceea a fost omorât Belşaţar, împăratul Caldeilor” (Daniel, 5, 2, 30).

Din punctul de vedere al logicii iconoclaste formale, „vasele – rămân vase”. Dar Biblia învaţă, că aceste vase – sunt „vasele sfinte ale lui Dumnezeu în locaşul zidit numelui Domnului” (I Paralipomena, 22, 19).

În Vechiul Testament harul lui Dumnezeu lucra şi prin moaştele (osemintele) oamenilor sfinţi: „…Dar iată, odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau…, au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Când acela, s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a sculat pe picioarele sale” (IV Regi, 13, 21). Ce l-a înviat pe acel om: oasele sau harul lui Dumnezeu? Desigur, harul, dar ca să vedem, că harul se sălăşluieşte în moaştele sfinţilor, se spune „…Când acela, s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a sculat pe picioarele sale”.

În Noul Testament harul a lucrat şi mai mult: „…Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan, 1, 17).

Despre Hristos avem mărturii, că „…Şi-L rugau ca numai să se atingă de poala hainei Lui; şi câţi se atingeau se vindecau” (Matei, 14, 36).

De asemenea şi ştergarele şi şorţurile apostolului Pavel vindecau bolile şi depărtau duhurile  rele:„Şi Dumnezeu făcea, prin mâinile lui Pavel, minuni nemaiîntâlnite. Încât şi peste cei ce erau bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel, şi bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei” (Fapte, 19, 11-12).

Chiar şi umbra apostolului Petru izvora har: „Încât scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei” (Fapte, 5, 15).

Cine a creat prima icoană? Prima „icoană” a fost Adam, primul om creat de Dumnezeu. Adam este icoana (chipul) Domnului Dumnezeu. Doar în Biblie se spune: „Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră…” (Facerea, 1, 26).

Cuvântul „chip” în limba greacă „εικών” (icoană) – înseamnă chip, care indică prototipul, originalul (În Septuaginta cuvântul „εικών” se întâlneşte de 24 de ori). Acest principiu se referă la toate întrebările legate de manifestarea şi descoperirea Sfinţeniei Dumnezeieşti.

Însuşi Hristos a fost icoana (chipul) lui Dumnezeu Tatăl. El a mărturisit despre Sine: „…Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl…” (Ioan, 14, 9).

Apostolul Pavel spune despre Hristos, „…Care este chipul lui Dumnezeu” (II Corinteni, 4, 4).

„Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (Coloseni, 1, 15).

Templul, cortul (schinia), chivotul Legii, vasele, jertfelnicul, etc. – toate acestea Domnul a poruncit lui Moise să le facă după chipul ceresc, pe care i l-a arătat pe muntele Sinai: „Cortul şi toate vasele şi obiectele lui să le faci după modelul ce-ţi voi arăta Eu; aşa să le faci!” (Ieşirea, 25, 9).

Cu alte cuvinte, fiecare parte din templu era chipul („εικών”), care indica, îndrepta spre prototip, spre original. Despre jertfelnicul ceresc, precum şi despre slujirea îngerească, însoţită de rugăciunile sfinţilor mucenici, putem citi în Noul Testament: „Şi a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor” (Apocalipsa 8, 3-4).

Prin ce se deosebeşte idolul de icoană? Apostolul Pavel spune, că „…idolul nu este nimic în lume…” (I Corinteni, 8, 4). De exemplul, este idolul lui Zeus, dar în natură oare există o asemenea personalitate spirituală? Desigur, că nu. Idolul nu este nimic, pentru că nu are nici o realitate. Iar chipul întotdeauna presupune prototipul.

În Vechiul Testament chipul lui Dumnezeu n-a fost redat, pentru că în Vechiul Testament Domnul s-a arătat numai în chip de Înger. Şi iudeii, ştiind aceasta, „…pe toţi pereţii templului de jur împrejur, pe dinăuntru şi pe dinafară, a făcut chipuri săpate de heruvimi…” (III Regi, 6, 29). Hristos este „… este chipul lui Dumnezeu” (II Corinteni, 4, 4).

În Vechiul Testament nu erau zugrăvite chipurile sfinţilor, pentru că sfânt pe om îl poate face numai Hristos, şi fără El şi fără Biserica Lui cei din vechime nu aveau nădejde nu numai la sfinţenie, dar şi la mântuire. Despre drepţii Vechiului Testament se spune: „Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea” (Evrei, 11, 39). Hristos Însuşi i-a făcut sfinţi, răscumpărându-i pe Cruce şi apoi – i-a scos din iad, „…S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare. Care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu aştepta…” (I Petru, 3, 19).

În hotărârea dogmatică a Sinodului VII Ecumenic (Niceea, 787) se spune, că noi ne „închinăm” icoanelor prin „închinare (cinstire) venerabilă” (în limba greacă ne exprimăm prin termenul „τιμιτικί προσκήνισις” („timitiki proskinisis”), iar nu cu „închinare” adevărată (în limba greacă – „λατρεία”(„latria”), care se cuvine numai lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, noi nu ne închinăm icoanelor, ca şi lui Dumnezeu, adică cu închinare adevărată, ci numai le cinstim, le venerăm. Aceeaşi cinstire o avem şi faţă de Preasfânta Fecioară Maria, faţă de îngeri şi sfinţi. Aceasta înseamnă – a ne închina cu „cinstire venerabilă”.

Protodiacon Ioan MUNTEANU

Sursa: www.csf.md

Contact Form Powered By : XYZScripts.com