Header image

Mărturii despre duhovnicul meu – părintele Sofian Boghiu (I)

10:23, marți, 15 martie, 2016 | Cuvinte-cheie: , , , , ,

Am primit cu mult drag invitația părintelui Mihail Bortă, Redactor-șef al Portalului Moldova Ortodoxă, www.ortodox.md de a așeza pe hârtie amintirile despre vrednicul de pomenire și bunul meu părinte duhovnic Arhimandritul Sofian Boghiu.

Astăzi înțeleg prea bine, că părintele Sofian a fost cel care mi-a schimbat destinul și întreaga mea ființă…

Am avut fericirea să ascult mai mulți ani la rând predicile sale în care sfinția sa propăvăduia Cuvântul Evangheliei, în acea perioadă descoperindu-l a fi un rafinat teolog și un duhovnic care îi primea pe toți în scaunul spovedaniei, indiferent de rang și stare socială.

L-am cunoscut pe Părintele Sofian în anul 1996, pe când cercetam documente de arhivă legate de mănăstirea Dobrușa în vederea elaborării unei broșuri legate de istoria acestei vetre monahale basarabene.

Cercetând mai multe materiale arhivistice am aflat de așa personalități care s-au nevoit la Dobrușa cum ar fi părinții: Ioasaf Ganea, Felix Dubneac, Sofian Boghiu și alții. Tot atunci cineva mi-a comunicat că unul din ei Arhimandritul Sofian Boghiu este în viață și se nevoiește în inima Bucureștilor la mănăstirea Antim.

Am fost aprins de dorința de a-l cunoaște pe Duhovnicul Bucureștilor așa cum era numit de ani buni de numeroșii săi fii duhovnicești.

De la prima întâlnire cu dragul meu Părinte Sofian, am înțeles că după ani buni de căutare mi-am găsit călăuzitorul duhovnicesc pe care mi l-am dorit atât de mult și pe care cu siguranță nu l-am meritat…

Începând cu anul 1996, am petrecut luni întregi alături de sfinția sa, în calitate de fiu duhovnicesc, ucenic și însoțitor în călătoriile sale pe care le săvârșea nu atât de des, ci doar atunci când simțea o chemare lăuntrică.

Îl însoțeam adeseori pe Părintele când mergea la mănăstirea Căldărușani, străveche vatră monahală pe care a îndrăgit-o în anii tinereții sale, pe când împreună cu alți frați călugări de la mănăstirea sa de metanie Dobrușa a luat drumul pribegiei, iar Căldărușanii le-a devenit o a doua patrie.

2

L-am însoțit pe Părintele Sofian și în câteva din călătoriile sale în Basarabia sa dragă, Basarabie pe care a părăsit-o de tânăr în vara anului 1940, în vremuri de restriște când hoardele de la răsărit au invadat-o peste noapte. Basarabie, despre care când povestea, închidea ochii și parcă intra într-o altă dimensiune.

Într-o mărturie înregistrată și dată publicității în anul 1996, părintele Sofian mărturisea:

Eu sunt născut în Basarabia, pe malul Prutului, într-o fostă comună numită Cuconeștii Vechi. Acum, satul nostru nu mai este… a fost înghițit de apele Prutului. S-a făcut mai jos o hidrocentrală pe Prut și au fost dislocate vreo zece comune de pe ambele maluri ale Prutului, între care și comuna noastră… am fost acum doi ani acolo, pe malul Prutului și era un noian de ape, ca un fel de mare – eu am fost în Țara Sfântă și am fost pe la marea Marea Ghenizaretului (Marea Galileii), în partea de Nord a Palestinei – și parcă eram în fața Mării Ghenizaretului, vedeai cu ochii numai apă, dar se vedeau și celelalte maluri… așa încât tot ce-a fost legat de copilăria mea, biserică, școală, în afară de casa părintească, rudenii, prieteni, totul s-a șters, înghițit de aceste adâncuri.

Această mărturisire am trăit-o pe viu alături de Părintele în prima călătorie în care l-am însoțit la baștina sa în nordul Basarabiei, pe malulurile pitorești ale Prutului, unde odată ajunși am constatat că din fosta comună în urma construcției hidrocentralei de la Costești-Stânca, nu au mai rămas decât două case, ruinele bisericii și a cimitirului, piatra de la Fântâna lui Diomid și memorialul sovietic de la marginea satului.

Acolo pe o stâncă la marginea comunei, loc din care se deschidea o priveliște nespus de frumoasă spre Prut, Părintele rămânea ore în șir nemișcat privind spre orizont și, probabil amintinu-și despre copilăria pe care a petrecut-o în aceste ținuturi dragi sufletului său.

De neuitat au fost și pelerinajele alături de Părintele la mănăstirile din Nordul Basarabiei: Rudi, Călărășeuca, Cușilăuca și mănăstirea sa de obârșie Dobrușa.

În septembrie 2002, când Părintele a plecat la cele veșnice, am fost de față când și-a dat sufletul…

În dimineaţa zilei de 14 septembrie 2002, ziua Înălţării Sfintei Cruci, stareţul Mănăstirii Antim, părintele Arhimandrit Sofian Boghiu, a fost chemat la Domnul. „Părintele Sofian a plecat la Cer” – scria pe atunci Mitropolitul Olteniei, Teofan. „Împărăţia cea de sus se îmbogăţeşte cu un pământean. La marea sărbătoare a Crucii, Părintele a fost pomenit de două ori – la ectenia celor vii și, câteva minute mai tarziu, la ectenia morțească. A plecat din viața pământească chiar în timpul Sfintei Liturghii.

Iată ce spunea un alt mare duhovnic, arhimandritul Ioanichie Bălan, în 1997, despre părintele Sofian: „O personalitate duhovnicească remarcabilă, unanim recunoscută, care face cinste monahismului românesc și Bisericii lui Hristos, în sânul căreia slujește. Prea Cuvioșia Sa este cunoscut și apreciat în chip deosebit prin trei calități sau daruri cu care l-a înzestrat Dumnezeu: pictor bisericesc consacrat, duhovnic și povățuitor de suflete iscusit, cântăreț de vocație. Sfinția Sa a fost ales din naștere pentru Biserică, pentru a mărturisi adevărul evanghelic prin cuvânt și culoare, prin fii duhovnicești și icoane. Să împodobești biserici cu icoane frumos gândite și realizate și să faci din sufletele credincioșilor biserici vii, icoane duhovnicești ale faptelor bune, ale dragostei și smereniei, în care să se imprime chipul blând și smerit al lui Hristos. Să restaurezi icoane vechi prețioase și să restaurezi suflete omenești pentru care S-a jertfit Domnul pe Cruce. Iată vocația și rostul Arhimandritului Sofian pe pământ… Am mai putea adăuga la portretul sau sufletesc blândețea rară care îl caracterizează, modestia, calmul, îndelunga răbdare și cultura teologică acumulată”.

Personalitate de o smerenie exemplară, Părintele Sofian nu a dorit să facă din duhovnicie o cale de afirmare, fapt pentru care nu a fost un scriitor consacrat al genului, ceea ce avem de la dânsul fiind mai ales interviuri, predici, conferinţe, cateheze.

În cele ce urmează, doresc să împărteșesc cu cei care vor citi aceste rânduri virtuțile cu care a operat dragul nostru Părinte Sofian în timpul vieții sale pământești. Virtuți care au fost adunate în lucrarea „Smerenia și dragostea, însusirile trăirii ortodoxe” editată de Fundatia Tradiția Românească și Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români, București, 2002, din care pe parcursul Postului Mare voi expune frățiilor voastre crâmpeie din această lucrare de suflet.

Învătături despre smerenie

Smerenia este foarte bună și foarte necesară și pentru societatea în care trăim, dar mai ales pentru fiecare persoană în parte ca să putem fi primiți în Împărătia lui Dumnezeu. Fără smerenie, spun Sfinții Părinți, nu se poate intra în Cer, în Împărăția vieții veșnice.

Smerenia autentică, spun Sfinții Părinți, este singura virtute care nu poate fi infectată sau umilită de diavol. De ce? Pentru că este plină de har dumnezeiesc.

Nimeni nu poate să spună prin cuvânt cum se naște în suflet această smerenie, dacă nu o află omul prin încercare, prin faptă. Ea trebuie trăită. Să te smerești cu adevărat, la momentul potrivit și, astfel, capeți această virtute. Numai din auzite sau din pagini de literatură bisericească nu poti dobândi smerenia. Citind numai, se scutură de pe noi ce am reușit să adunăm cu destulă trudă și rămânem tot goi, și tot săraci, și tot mândri, și tot neștiutori.

Când avva Agaton din Pateric era să se sfârșească, aflându-se pe patul de moarte, l-au întrebat pe el frații: ”Părinte, te temi și tu de judecata lui Dumnezeu?”; iar el a zis: ”Am făcut tot ce am putut ca să păzesc poruncile, dar om sunt și eu. De unde să știu dacă lucrul meu a plăcut lui Dumnezeu? Căci alta este judecata lui Dumnezeu și alta cea a oamenilor”. Iată cum Sfântul Agaton ne-a deschis ochii ca să pricepem câte ceva din taina smereniei.

Cu alt prilej, un frate a întrebat pe un bătrân: ”Ce este smerenia, părinte?” Și a zis bătrânul: ”Smerenia este un lucru mare și dumnezeiesc, iar la smerire se ajunge prin ostenelile trupești în cunoștință și prin a se socoti cineva mai prejos decât toți și a se ruga totdeauna lui Dumnezeu.” Cine împlinește aceste trei povețe dobândește această mare taină, taina smereniei, care este o virtute dumnezeiască și de neînțeles.

Smerenia strică toate cursele satanei. Smerenia împreună cu dragostea sunt puternice pentru că izvorăsc din însăși persoana Mântuitorului Hristos, Care ne îndeamnă: ”Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre”. Dumnezeu, pacea noastră, este însăși dragostea plină de smerenie, care ocrotește creatura Sa față de dușmanul diavol, dușman de moarte al omului – așa cum este numit de Însuși Mântuitorul -, diavolul fiind ucigaș de oameni dintru început. Fericit este, fraților, cel ce are smerenie; smerenia nu se mânie, nici nu poate să mânie pe cineva. Smerenia nu bârfește, nu osândește pe nimeni, nu disprețuiește. Omul smerit nici în gând nu disprețuiește pe colegul său. Și dacă-l vede pe acesta greșind, ori că are vreun defect sau mai multe, cuviincios, între patru ochi, îi atrage atenția cu grijă ca să nu-l jignească, să nu-l rușineze; în acest fel caută să-l îndrepte, să-l ajute cu adevărat. Aceasta este smerenia.

Untitled-1

Fotografie semnată pe verso de Părintele Sofian, anul 1999

Arhim. Nectarie (Gherman)

starețul mănăstirii „Sf. Cneaz Vladimir” din Horăști

Va urma…

Contact Form Powered By : XYZScripts.com