Header image

Minunea. Чудо (Стояние Зои) – film artistic

19:51, luni, 5 septembrie, 2016 | Cuvinte-cheie: , , , ,

Minunea Чудо (Стояние Зои) 2009.
Regizor: Alexandr Proshkin
Gen: Drama
Distributie: Konstantin Khabensky, Serghei Makovetky, Polina Kutepova

În 1956, întreaga societate din regiunea Samara a Rusiei era zguduită de un fenomen „paranormal” petrecut în văzul lumii şi imposibil de camuflat, ce sfida din temelii concepţiile materialismului ştiinţific: a fost supranumit de popor „Înţepenirea Zoiei”. Greciansk, un orăşel metalurgic de lângă Kuibîşev. În timpul unei petreceri, o tânără, neavând partener de dans, ia o icoană a Sfântului Nicolae şi începe să danseze cu ea; în văzul tuturor, înţepeneşte cu icoana în braţe, rămânând aşa preţ de 128 de zile… Medici, activişti de partid, ziarişti, psihiatri şi preoţi s-au perindat prin faţa fetei încremenite, dar nimeni nu a reuşit să o scoată din inexplicabila catatonie, nici să îi extragă icoana din braţe. În plină campanie „antiobscuantistă”, orăşelul unde nu se întâmpla nimic se acoperi de o faimă nefastă: tânăra înţepenită nu putea fi clintită din loc. Întâmplarea contrazicea toate legile fizicii şi medicinei; neverosimilă pentru orice om cu o „educaţie modernă”, dar greu de acceptat şi de cei credincioşi, era o palmă grea dată propagandei antibisericeşti şi insensibilităţii religioase, pătrunse dramatic şi în provincie. După luni bune, fata fu în sfârşit „dezvrăjită” de un adolescent neprihănit, singurul în stare să îi ia icoana din mână; revenită trupeşte la viaţă, ea nu va mai vorbi şi nu îşi va mai recăpăta niciodată conştienţa; va fi anchetată „pentru conspiraţie antisovietică” şi internată într-un spital de psihiatrie.

Cenzura sovietică a făcut tot posibilul să muşamalizeze faptul ieşit din comun, iar presa l-a aruncat în zona mistificării, astfel că până la căderea comunismului minunea a cunoscut doar o răspândire locală şi, evident, mai multe versiuni; abia după anii ’90 a apărut în lumina tiparului, când a fost preluată şi de publicaţiile ortodoxe din România.

Pe cât de simplu, pe atât de tulburător, acest miracol modern al Sfântului Nicolae nu părea deloc să invite la o tratare cinematografică. Nimic spectacular, nici o conjuncţie de lumi paralele, ci un simplu NU, mai tare decât istoria, adresat unei întregi epoci şi mentalităţi de lemnul prăfuit al unei icoane. Cu atât mai mare mi-a fost mirarea când am aflat de temerara aventură a aducerii acestei întâmplări pe ecran.

Iniţiativa îi aparţine scenaristului Iuri Arabov, un rafinat filozof al istoriei, colaborator recunoscut al lui Aleksandr Sokurov, care, potrivit propriei declaraţii, şi-a propus să continue cu acest film direcţia de redescoperire a „Rusiei profunde”, începută în drama Iuriev den (2008). Colaborarea cu Aleksandr Proşkin, regizor de succes în Rusia, impus în filme poliţiste, istorice şi memorialistice (serialul Doktor Jivago, Vara rece a lui â53, Mihailo Lomonosov), a adus, însă, poveştii scrise de Iuri Arabov o mai pronunţată notă de realism şi o mutare a accentului dinspre investigaţia spirituală spre cea sociologică şi istorică. A rezultat nu un film cu o problematică propriu-zis religioasă în sensul mistic al termenului, ci o frescă istorică pornită de la un eveniment real, obiectivă sub raport dramaturgic, despre receptarea comunitară, într-o epocă ostilă credinţei, a unui fapt religios ieşit din comun şi despre suferinţele şi malformaţiile diferitelor nişe sociale, determinate de ostracizarea Bisericii.

Filmul Chudo / Minunea, realizat în 2009 de cuplul Aleksandr Proşkin-Iuri Arabov despre evenimentul din Greciansk/Kuibîşev, nu urmăreşte destinul duhovnicesc al fetei necredincioase înţepenite ori a familiei şi apropiaţilor ei, care ies repede din cadrul poveştii, ci reacţia faţă de minune a reprezentanţilor diferitelor grupurilor sociale implicate în poveste: un poet, jurnalist la ediţia locală a ziarului de partid „Voljskaia Pravda”, obligat să investigheze cazul şi să-i dovedească „benignitatea religioasă”, un zelos secretar de partid cu propaganda, obsedat de pregătirea ideologică a terenului pentru Cel de-al XX-lea Congres al PCUS (al „dezgheţului hrusciovian”) şi preotul ultimei biserici funcţionale din oraş, hăituit de propagandist, care vrea cu orice preţ să transforme biserica în sală de cinema, şi neputincios în a-şi ajuta puţinii confraţi care abia îşi mai amintesc dacă au fost botezaţi.

În acest context, apropierea de fata înţepenită este un şoc aproape metanoic şi un examen de conştiinţă pentru fiecare. Jurnalistul ateu şi afemeiat îşi mărturiseşte păcatele în faţa soţiei şi renunţă la serviciul ce îl obligă să se prostitueze moral; înveteratul propagandist, dimpotrivă, în momentul când fata revine (fiziologic, nu şi psihic) la viaţă, face tot posibilul să anihileze dovada vie a imposturii sale, recurgând, inutil şi ridicol, la violenţe de anchetator KGB-ist. Foştii tovarăşi de petrecere, potenţiali violatori ai fetei anchetate la circa de miliţie, fug de ea îngroziţi, în momentul în care o recunosc. Chiar şi proaspăt alesul preşedinte Hrusciov (un ateu înveterat), descins în obscura localitate pe post de binefăcător, se retrage rapid la confruntarea cu realitatea care îl depăşeşte. Preocupat de iminenţa desfiinţării parohiei, dar şi de clătinarea în credinţă a fiului său, batjocorit la şcoală ca „fiu de popă”, preotul acceptă să nege minunea, fără a o fi văzut; dar, şocat de realitatea acesteia, fuge îngrozit, înţelegându-şi trădarea. Destinul său duhovnicesc va fi recuperat, se pare, tocmai de fiul şovăitor, când acesta o va izbăvi pe fata înţepenită.

O regie atentă la detalii, inclusiv la cele scenografice şi de costume (impecabile, ca tot ce înseamnă atmosferă), şi inventivă la nivelul apostrofului vizual („acordeonul dezmăţului”; peştişorul roşu în acvariu, suprapus peste cadrele de partid de la televizor; ochiul de sticlă, căzut al propagandistului pălmuit, înlocuit apoi de o banderolă neagră banditească, revelatorie pentru condiţia sa morală), un joc actoricesc precis şi nuanţat, susţinut de nume de prim-plan ale ecranului rus de azi (Konstantin Habenski, Serghei Makoveţki, Polina Kutepova) şi o suită de replici memorabile („Comsomoliştii învie?”, „Ce este adevărul?”; „Dacă nu vrei să urci pe cruce vei asista cum altul este răstignit pe ea”) conturează un film rotund, bine orchestrat, accesibil şi serios, a cărui receptare este aşteptată în special din partea publicului interesat de istorie şi de creştinism.

În secvenţa finală, o discretă reverenţă tarkovskiană: în timp ce este tunsă chilug, eroina principală întoarce lent, cu un zâmbet uşor (primul ei zâmbet), privirea pierdută spre porumbeii cenuşii de pe pervazul murdar al spitalului de nebuni; în timp ce cadrul se adânceşte, panoramând lateral spre stânga o lizieră desfrunzită, profilată peste sumbrul combinat siderurgic, o temă muzicală nou introdusă aminteşte leitmotivul lui Eduard Artemiev din finalul Călăuzei. Desigur, este o distanţă imensă dintre tânăra arogantă cu aer de comsomolistă şi suava fetiţă mută a Călăuzei, cele două sunt chiar diametral opuse; dar mutismul impus, ca odinioară proorocilor increduli, o saltă pe necredincioasa imprudentă din dimensiunea materialismului său într-un spaţiu al tăcerii, spre a o aduce, spre finalul filmului, la poarta de intrare în teritoriul metanoic al Călăuzei. „Văzduhul” în care se vor fi petrecut aceste transformări lăuntrice nu face parte din film; el este doar coda invocată de cadrul final, de deschidere spre o dimensiune mai înaltă pe care, potrivit canonului de tăcere al Sfântului Nicolae, regia nu a îndrăznit să o dezvolte.

Contact Form Powered By : XYZScripts.com