Header image

Minunea cea mai mare

19:30, sâmbătă, 29 august, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , ,

Era pe la începutul primăverii, când mugurii copacilor plesneau unii după alţii în cununiţe de flori roz-albe.

Vrăbiile şi mierlele îşi slobozeau cântecele prin văzduh, iar oamenii trăgeau cu putere în piept miresmele lui april.

Primăvara cea zglobie bătea şi la ferestrele spitalului. Înauntru însă erau oameni bolnavi, cu privirile umbrite de un val de tristeţe.

Într-un salon mai mic, o fetiţă stătea întinsă în pat, urmărind cu privirea picuratul unei perfuzii. O linişte tristă şi duioasă se aşternuse în jurul ei. Fetiţa n-avea mai mult de 10 ani şi era bolnavă grav. Pentru boala ei nu exista vindecare decât de la Dumnezeu. Cu tot ajutorul doctorilor şi al medicamentelor viaţa i se mai putea prelungi cu cel mult doi ani. Aşa aflase mama mai demult…, numai că aceşti ani trecuseră, iar de acum fetiţa trăia printr-o minune.

„Dar cât va mai ţine minunea aceasta?” se întreba, adesea, înfricoşată, biata mamă.

Fetiţa stătea rezemată de o pernă mare, ţinând în mâini o cărticică de rugăciuni. Numele ei era Sofia-Alexandra. Purta în înfăţişare urmele bolii: mâinile şi picioruşele erau nişte oase subţiri îmbrăcate în piele transparentă, căpuşorul părea prea mare faţă de restul trupului, obrajii când se luminau de o paloare de ceară, când se întunecau de umbre pământii. Avea ochii verzi şi-ndureraţi. Sub genele negre licăreau două oceane adânci de suferinţă. Oceane care însă niciodată nu şi-au tulburat limpezimea. Suferea, plângea, dar ochii ei rămâneau la fel de senini.

Sofia-Alexandra înţelegea tot ce se întâmpla cu ea. Urmărea zi de zi analizele şi pe nesimţite chipul ei devenea tot mai matur. Buclele negre şi scurte ce-i înconjurau fruntea o făceau să semene mai mult cu un băieţel îngândurat decât cu o fetiţă. Când zâmbea însă, avea un aer poznaş şi un zâmbet nevinovat îi înflorea chipul. Abia atunci îţi aminteai că totuşi în faţa ta era un copil de 10 ani.

Sofia-Alexandra era vegheată zi şi noapte de către mama ei, o femeie slăbuţă şi uscată de griji. Iar de pe perete, din icoane, le priveau ocrotitor pe amândouă Maica Domnului şi Sfântul Ioan Rusul. Fetiţa şi mama se închinau adesea. Aceasta le rămăsese singura nădejde şi mângâiere.

Când nu se ruga, femeia cea slăbuţă deretica prin cameră. De fapt, îşi căuta de lucru, ca să mai alunge gândurile negre. Avea cearcane adânci în jurul ochilor. Câte nopţi nedormite, câte lacrimi şi griji i-au întunecat sufletul, numai ea, sărmana, şi Dumnezeu ştiau! De 4 ani de zile de când Sofia-Alexandra se îmbolnăvise, întreaga lume murise pentru ea. Inima mamei nu mai bătea decât pentru fetiţă: bătea când puternic, ca un clopot speriat, când abia auzit, ca un susur de lacrimi. De ani întregi supraveghea perfuzii, aştepta vizita doctorilor, urmărea rezultatele analizelor… Femeia obosise, era istovită de atâta aşteptare. Minunea pe care atât de mult o dorea întârzia să apară. Nădejdi nenumărate îi mistuiseră sufletul zadarnic. Parcă Dumnezeu o uitase, parcă Dumnezeu nu mai avea timp şi pentru Sofia-Alexandra…

Fetiţa însă aştepta neclintit o minune. În sufletul ei puterea credinţei şi a nădejdii erau întregi. Avea o credinţă curată şi simplă, ca sufletul ei de copil. Nu se forţa să creadă, nu se lupta cu îndoiala, ci cu seninătate primea fiecare bucurie şi durere pe care i-o trimitea Dumnezeu. Se ruga mult. De cum îşi îndrepta gândul spre Dumnezeu, părea că intră într-o altă lume şi durerea i se împuţina. Uneori mergea purtată în braţele mamei ei la o biserică şi atunci se lipea strâns de o icoană sau de racla cu Sfinte Moaşte şi rămânea aşa multă vreme, până când obosea. Deşi avea doar 10 anişori, Sofia Alexandra primise de la Dumnezeu darul acesta de a simţi că numai alături de El îşi afla odihna. De aceea fetiţa nu dorea decât să fie cu Dumnezeu, căci atunci îşi uita suferinţa şi parcă nu o mai durea nimic. Erau zile când Sofia-Alexandra citea şi de 10 ori, cu credinţă, Paraclisul Sfântului Ioan Rusul. Nădăjduia că până la urmă, Dumnezeu va face şi cu ea o minune…

Se apropiau Sfintele Paşti, iar Sofiei-Alexandra îi plăcea nespus de mult Slujba Învierii. Îşi amintea din anii trecuţi de mulţimea aceea nesfârşită de lumânări aprinse, de emoţia de a cânta cu toată biserica „Hristos a înviat!”, de glasul bucuros al clopotelor care sunau necontenit…

În noaptea de Înviere, ca niciodată altcândva, oamenii păreau mai buni şi fericiţi, iar chipurile lor străluceau de o lumina senină, nepământească.

Fetiţa şi-a amintit toate acestea şi străbătută de un gând, a strigat cu glas răsfăţat:

-Mamă, mi-e somn! Vino, te rog, să stai lângă mine…

Uneori, când se simţea mai rău, dormea în braţele mamei, căci mama era ocrotitoare, ca o icoană. Lângă ea nu-i era teamă de nimic, nu-i era teamă c-ar putea muri în somn.

De data aceasta însă, Sofia avea alte gânduri…

Fetiţa şi-a îmbrăţişat mama şi jucându-se cu degetele în părul ei, a întrebat-o cu glas rugător:

– Mamă, nu-i aşa că mergem la biserică de Înviere? Mergem să cântăm şi noi cu oamenii „Hristos a înviat!”, nu-i aşa, mămico?

Femeia a ezitat să-i răspundă. Îi era greu să-i tot repete Alexandrei câte nu avea voie să facă: să nu obosească, să nu răcească, să nu se lovească din neatenţie… Erau altele şi mai dureroase decât acestea: să nu se joace cu copiii, să nu meargă la şcoală…

Într-un târziu, totuşi, i-a spus:

– Dacă ne dă voie domnul doctor, Alexandra, numai dacă ne dă voie domnul doctor…

N-a fost lucru greu să-l înduplece pe medic să-i dea voie o zi acasă.

În noaptea de Înviere, în mijlocul mulţimii de oameni din biserică a intrat şi o femeie slăbuţă, purtând în braţe un copil care părea să fie foarte bolnav. Erau Sofia-Alexandra cu mama ei. Fetiţa cuprinse cu o mână gâtul mamei în timp ce cu cealaltă ţinea o lumânare aprinsă. Flăcăruia palidă lumina doi ochi de copil împăienjeniţi de lacrimi.

Dar în aceste lacrimi strălucea o bucurie tainică, bucuria Învierii Mântuitorului lumii. De pe pereţi, sfinţii zâmbeau în straie de aur, iar îngerii îşi scuturau aripile prea încărcate de lumină deasupra oamenilor.

Biserica întreagă răsuna de cântarea Paştilor:

„Hristos a înviat din morţi,

Cu moartea pe moarte călcând…”

Porţile cerului păreau deschise. Cântecul oamenilor se împletea cu cel al îngerilor şi arhanghelilor. Era cea mai frumoasă noapte din an. Sofia-Alexandra avea sufletul plin. Îi era atât de bine acolo, în biserică, printre oameni şi Sfinţi, printre candele şi icoane! Parcă nu o mai durea nimic. Dacă ar fi putut, ar fi oprit timpul în loc, ca să rămână acolo pentru totdeauna. Dar nu se putea…

Mama fetiţei însă nu-şi putea învinge suferinţa. Îi era nespus de greu. Cât şi-ar fi dorit să sufere ea în locul Alexandrei, să fie ea cea bolnavă, să moară ea! Dar Dumnezeu nu-i împlinea această dorinţă, nu-i asculta o astfel de rugăciune.

Femeia a cuprins cu privirea icoana Maicii Domnului şi cu zdrobire de inimă s-a rugat:

“Maica Domnului, te rog ascultă-mă… Tu, care ştii ce-i suferinţa, Tu, care ai suferit atât de mult când Fiul tău a fost răstignit, Tu singură ştii ce e în sufletul meu… Maica Domnului, te rog, să nu moară Alexandra, ai milă de ea! Tu singură înţelegi durerea mea… Fă o minune cu Alexandra! Te rog, fă o minune!”

Lacrimi amare i-au spălat chipul. A mai găsit însă tăria să adauge:

“Doamne, facă-se voia Ta, facă-se voia Ta cu Alexadra şi cu mine!”

În noaptea aceea de Înviere, Sofia-Alexandra s-a împărtăşit.

A doua zi s-a întors la spital. Aici era multă linişte şi o lumină blajină de primavară scălda coridoarele pustii. În saloane nu mai rămăseseră decât cei grav bolnavi, iar medici, vreo câţiva.

După ce i s-a făcut tratamentul, Sofia-Alexandra a adormit obosită. Mama i-a vegheat răsuflarea dulce de copil adormit. Stătea pe marginea patului privind-o cu gingăşie. De multă vreme fetiţa nu mai avusese obrajii aşa de frumoşi! Erau catifelaţi şi roz, ca florile de măr. Alexandra a zâmbit de câteva ori prin somn. Când s-a trezit, a chemat-o mai aproape şi i-a zis:

– Mamă, trebuie să-ţi spun ceva. Te rog să stai lângă mine şi să nu plângi!

Era ceva schimbat în înfăţişarea ei. Avea un zâmbet frumos şi plin de taină. Fetiţa a luat mâna mamei în mânuţele sale, a mângâiat-o şi i-a zis:

– Mami, eu am vorbit astăzi cu Dumnezeu! Să nu plângi, dar Dumnezeu mi-a spus că o să mă ia la El. Să nu plângi atunci, mami…, pentru mine este mai bine aşa…

Femeia a ascultat-o în tăcere , dar nu i-a dat prea multă atenţie. Câte nu pot trece prin mintea unui copil de 10 ani! Cuvintele fetiţei avea să şi le amintească şi să le înţeleagă abia mai târziu.

A doua zi Sofia-Alexandra s-a simţit mai bine. N-a mai avut febră, nici dureri, nici convulsii. Mama a citit cu voce tare Paraclisul Maicii Domnului, iar fetiţa, pe cel al Sfântului Ioan Rusul.

Era o zi luminoasă de aprilie. Pe geamul deschis adia mireasma copacilor înfloriţi şi se auzea zumzet de albine.

Dar Sofia-Alexandra nu mai vedea aceste lucruri. Sufleţelul ei păşea încet-încet spre un alt tărâm. Fetiţa a înţeles ce se întâmpla cu ea şi o teamă uşoară a înfiorat-o.

– Mamă, mamă, vino! a strigat ea. Vino mai repede! Mamă, ia-mă în braţe!

La început mama nu a priceput ce se întâmplă şi a mai zăbovit. Însă fetiţa a strigat-o din nou, aproape plângând. Femeia a venit repede, a luat-o în braţe şi a strâns-o la piept. Sofia-Alexandra a suspinat adânc, şi-a încleştat mânuţele cuprinzându-şi mama şi, peste câteva clipe, i s-a stins ultima răsuflare. A murit în braţele mamei…

Zilele ce au urmat au trecut ca un vis. Femeia devenise o umbră, încovoiată de povara durerii. A suferit nespus de mult, cum numai o inimă de mamă poate suferi…

Mai târziu a găsit în cărticica de rugăciuni a Sofiei-Alexandra un bileţel cu litere stângace, migălite de mânuţa ei de copil. Pe bilet erau scrise aceste cuvinte:“Mamă, te plâng nopţi de nopţi. Îţi va fi dor de mine, ştiu. Dar pentru mine e mai bine aşa, e mai bine să mă duc la Dumnezeu
Sofia-Alexandra s-a sfârşit răpusă de boală. Era un copil nevinovat şi bun şi totuşi Dumnezeu nu a vindecat-o. A îngăduit să se chinuie ani de zile cu o boală grea şi în cele din urmă, a şi murit.

Dumnezeu, care ştim că este bun şi milostiv, n-a făcut cu ea- s-ar părea- nici o minune. Şi oare n-ar fi putut?!

Ar fi putut, căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Însă cu Sofia-Alexandra El a lucrat o altă minune, nemăsurat mai mare decât vindecarea, poate cea mai mare minune.Şi minunea tocmai aceasta este, că Dumnezeu i-a dat putere unui copil să poarte întreaga durere a bolii cu credinţa neclintită. I s-a dat putere Sofiei-Alexandra să învingă suferinţa şi moartea ca şi El, pătimind Răstignire şi trecând prin moarte şi îngropare.

Ştiu că sus în ceruri este un loc aparte, unde sunt adunate laolaltă toate sufletele de crin. Dacă Dumnezeu va avea milă şi vom ajunge şi noi acolo, ne vom întâlni negreşit cu Sofia-Alexandra…

Extras din Monahia Parascheva Avadanei, Suflet de crin. Povestiri, Editura: Sophia 2005

sad1

Contact Form Powered By : XYZScripts.com