Header image

Mitropolitul Antim Nica – un om de o deosebită finețe sufletească

13:58, luni, 24 februarie, 2014 | Cuvinte-cheie: ,

„… Era un om de o deosebită finețe sufletească…

cu maniere de lord englez…

Un om cu echilibru deosebit, nu-și ieșea niciodată din fire,

nu rostea niciodată un cuvânt lipsit de măsură.
Era totdeauna foarte elegant…

Era un aristocrat al spiritului,

aristocrație care vine dintr-o liniște interioară”.

Mitropolitul Antonie Plămădeală

S-a născut pe 24 februarie 1908 în com. Bogzeşti, jud. Orhei (astăzi raionul Teleneşti), la botez primind numele de Alexandru, într-o familie de răzeşi cu 12 copii.

Tatăl său, Ananie (care provenea dintr-o familie de vechi slujitori bisericeşti), era dascăl la biserica din sat, şcolit în partea de sud a Basarabiei, la Nicolaev. A profesat şi ca învăţător în ţinutul Dubăsarilor, pentru ca apoi, în 1915, să fie hirotonit diacon. Bunelul diaconului Ananie, Pr. Ioan, a fost hirotonit la începutul sec. XIX de către Meletie al Huşilor, iar mai apoi a primit duhovnicia de la Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. Fiul părintelui Ioan, Vasile, a fost cântăreţ bisericesc, iar Ananie îşi urmează tatăl în aceeaşi slujire. Mama lui Alexandru Nica, Anastasia, se trăgea dintr-o veche familie armenească.

A urmat cursurile Seminarului Teologic şi apoi Facultatea de Teologie din Chişinău, pe care o absolveşte în 1931, cu distincţia Magna cum laude, teza de licenţă intitulată „Biserica din Bogzeşti”, fiind coordonată de prof. Petre Constantinescu – Iaşi. A urmat şi cursurile Facultăţii de Drept şi Litere din Iaşi, iar în 1932 a absolvit Seminarul pedagogic universitar din acelaşi oraş.

Încă din acei ani tânărul studios era considerat de mulţi o speranţă a Bisericii din Basarabia, un produs al locului, cu trăire şi simţire curat românească. Este trimis pentru studii de doctorat, mai întâi la centrele universitare din Paris şi Strasbourg, între 1932-1934, mai apoi în Anglia şi la Academia Misionară Americană „Near East of Theology” din Beirut, între 1934-1935.

În 1940 obţine titlul de doctor cu teza „Misionarismul creştin între mahomedani în Orientul Apropiat”.

Ascensiunea în funcţiile superioare ale bisericii este rapidă. Pe 24 iunie 1935 este tuns în monahism, sub numele de Antim, devenind ierodiacon pe 15 august. Pe 11 aprilie 1936 devine ieromonah, pe 21 mai 1939 protosinghel, iar pe 8 noiembrie arhimandrit. Funcţiile îndeplinite în această perioadă sunt următoarele: între septembrie 1935 şi octombrie 1936 a fost misionar eparhial la Chişinău. Din octombrie 1936 până în decembrie 1937 a fost prefect de studii la internatul Facultăţii de Teologie din Cernăuţi. A fost exarh al mănăstirilor în Episcopia Hotinului din decembrie 1937 până în ianuarie 1940.

Refugiat la Bucureşti după ocuparea Basarabiei, este preot la mănăstirea Antim şi la catedrala patriarhală, în iulie-noiembrie 1940. În noiembrie 1940 devine pentru un an asistent la Facultatea de Teologie din Iaşi. În noiembrie 1941 se transferă la facultatea din Bucureşti, însă nu va ajunge niciodată în noul post. Între 15 septembrie 1941 şi 15 august 1943 este detaşat din oficiu de Patriarhia Română, în interes de serviciu, la Misiunea Bisericii Ortodoxe Române din Transnistria, unde va sluji în calitate de vicar al celor doi conducători succesivi: Iuliu Scriban şi Visarion Puiu. În această perioadă a deschis un seminar la Odesa și a sfințit 70 de biserici numai în Transnistria.

Revine pe 23 decembrie (după alte date 14 decembrie) 1943 în Transnistria, în calitate de şef al misiunii. În faţa înaintării sovietice, este obligat să se retragă pe 7 ianuarie 1944. Pe 14 ianuarie este numit episcop de Ismail, fiind hirotonit pe 23 ianuarie. Nici aici nu a putut rămâne prea mult, evenimentele din august 1944 pecetluind destinul Basarabiei. În perioada august-decembrie 1944 a fost arhiereu aflat la dispoziţia Patriarhiei Române, pentru ca apoi să fie trimis să ajute pe episcopul Cosma Petrovici la refacerea eparhiei Dunării de Jos, grav afectată de invazia sovietică. Din decembrie 1945 şi până în septembrie 1947 este director la Internatul Teologic din Bucureşti. A transformat biserica Radu-Vodă, care era capelă a internatului, în mănăstire, iar din 1945 este primul stareț al acestei mănăstiri.

În septembrie 1947, în urma punerii în retragere a episcopului Cosma Petrovici, revine la Galaţi în calitate de episcop locotenent, păstorind până în aprilie 1950. Din 1 mai 1950 devine vicar patriarhal.

A păstorit ca arhiepiscop al Dunării de Jos din 1973 până în anul 1994. A fost un ierarh cult, cu studii înalte la Chişinău, Iaşi, Paris, Strasbourg, Beirut, poliglot, preocupat de rânduiala slujirii corecte, un excelent om de administraţie. Biografia sa a fost publicată, in extenso, pe bază de documente, într-un volum special dedicat operei şi personalităţii sale. Volumul a apărut la Editura Eparhiei Dunări de Jos şi a fost lansat cu prilejul marcării centenarului de la naşterea Arhiepiscopului Antim.

Instalarea sa în tronul Dunării de Jos în 1973, a fost un mare eveniment local: pe de o parte reîntregirea eparhiei, iar pe de altă parte venirea la cârma acesteia a unui ierarh luminat şi harnic.
În anul 1975, la 16 octombrie, Adunarea Naţională Bisericească a hotărât, printre altele, ridicarea Episcopiei Dunării de Jos la rangul de Arhiepiscopie, cu titulatura „Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos”, cu reşedinţa pentru arhiepiscop în oraşul Galaţi, iar pentru episcop-vicar – la Constanţa. Patriarhul Justinian Marina caracteriza această ridicare în rang drept „un act de restaurare istorică”.

Ierarhul a călătorit mult prin diferite țări ale lumii în interes misionar, teologic și educațional. Era cunoscător al mai multor limbi străine. Pentru munca sa pilduitoare și activitatea rodnică pe plan bisericesc și social a fost menționat cu numeroase distincții bisericești și statale. A scris diferite cărți, studii și articole, printe care: La notion de verite religieuse d’apres M. Loisy, Chişinău, 1936, 20 p.; Ortodoxia în Siria şi la Locurile Sfinte, Chişinău, 1936, 16 p.; Misionarismul creştin între mahomedani în Orientul Apropiat (teză de doctorat), Bălţi, 1939, 173 p.; „Rugăciunea lui Iisus”, în BOR, an. LVII, 1939, nr. 9-10, p. 551 -568 (şi extras 20 p.); Misionari străini în România (1841-1941), în volumul „Prinos închinat Înalt Prea Sfinţitului Nicodim…”, Bucureşti, 1946, p. 67-73; „Ortodoxia în Extremul Orient”, în Ortodoxia, an. III, 1951, nr.1, p. 101-114; „Negrii ortodocşi din Africa şi lupta lor pentru autonomie bisericească”, în Ortodoxia, an. XIX, 1967, nr. 1, p. 3- 16; o serie de articole, recenzii şi note în „Misionarul” – Chişinău, reportaje, recenzii, pastorale, cuvântări în periodicele bisericeşti centrale şi în Glasul Bisericii. Ca arhiepiscop la Galaţi a iniţiat apariţia unor volume precum: De la Dunăre la Mare (două ediţii: 1977 şi 1979); Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos în trecut şi astăzi (1981); Monumente istorice şi izvoare creştine (1987).

În anul 1994, în zi de Paşti, bătrânul Arhiepiscop Antim îşi încheia viaţa sa pământească. Chiar şi prohodirea sa a fost un mare eveniment misionar, la care au participat, atunci, Patriarhul Teoctist (Arăpașu) şi alţi membri ai Sfântului Sinod. Trupul arhiepiscopului a fost aşezat sub pardoseala Catedralei din Galaţi, acolo unde ierarhul slujise Sfânta Liturghie, hirotonise preoţi şi diaconi şi dăduse, cu prisosinţă, cuvânt de învăţătură poporului.

Prot. Dr. Maxim Melinti

Contact Form Powered By : XYZScripts.com