Header image

Mitropolitul Antonie (Bloom) – Întâlnirea cu Dumnezeu

Întreaga viaţă spirituală a Mitropolitului Antonie, chiar întreaga sa slujire a evoluat dintr-o ÎNTÂLNIRE deosebită. Fiind încă adolescent el s-a aşezat la masă, având un gând nu tocmai pozitiv – de a citi Evanghelia după Marcu (şi de a termina pentru totdeauna cu ideea asta creştină – N.T.). El a ales anume această Evanghelie pentru că era cea mai scurtă din cele patru Evanghelii.

Citind primele capitole, a avut sentimentul că dincolo de masă Însuşi Hristos stă şi îl priveşte. El întotdeauna a accentuat că nu a fost vorba de o vedenie oarecare; el nu L-a văzut pe Hristos, însă el era ferm conştient de prezenţa vie a Mântuitorului. Această prezenţă a fost simţită atât de real, încât Mitropolitul Antonie a vorbit despre acea întâlnire toată viaţa sa lungă, cu o convingere totală, izvorâtă anume din această trăire. El a fost un vorbitor remarcabil, de o personalitate atrăgătoare, impunătoare şi carismatică, purtând în sine tot timpul această prezenţă vie. Atunci când cineva îl auzea vorbind, îndeosebi proclamând „Hristos a Înviat!”, cu siguranţă rămânea convins că Înalt Prea Sfinţitul Antonie proclama nu alt ceva decât trăirea personală, profundă şi vie, a acestei ÎNTÂLNIRI unice.

Am menţionat că slujirea Mitropolitului Antonie s-a bazat în totalitate pe acea întâlnire, dar de asemenea ţinea şi de multiple alte întâlniri de diferite nivele. El vorbea insistent despre importanţa întâlnirilor cu alte persoane, dar şi a întâlnirii cu noi înşine. El repeta de nenumărate ori necesitatea de a-şi cunoaşte profunzimea personală, astfel încât întâlnirile cu alţii să izvorască adânc din experienţa întâlnirii cu sine însuşi. Pentru el era de o importanţă fundamentală ca fiecare să privească Liturghia având conştiinţa deplină a propriei adâncimii, în virtutea cărei fiecare poate să se manifeste personal.

Când Mitropolitul Antonie vorbea despre Liturghie, el vorbea exact din perspectiva întâlnirii. Adesea compara Liturghia cu focul. Când îl pregătea pe viitorul slujitor pentru hirotonisire, el compara intrarea prin Uşile Împărăteşti cu trecerea prin foc; săvârşirea celor sfinte pentru Mitropolitul Antonie constituia însăşi înflăcărarea aprinsă. Totuşi, el sublinia deosebirea între realitatea acestui foc mistuitor şi a felului în care noi îl simţim. El spunea că adesea noi suntem păziţi de adevărata trăire înflăcărată, deoarece nu suntem pregătiţi pentru ea, şi o astfel de înflăcărare ne-ar distruge, ne-ar mistui.

Îmi amintesc cuvintele Înalt Prea Sfinţitului Antonie despre Moise care a stat în faţa rugului aprins. Moise a fost atras de fenomenul curios al focului care ardea rugul dar nu-l mistuia. El a văzut focul, şi din curiozitate s-a apropiat de rug. Atunci Dumnezeu i-a vorbit din rugul cel aprins, şi aceasta a schimbat întreaga viaţă lui Moise. Vorbind despre aceasta, Mitropolitul Antonie spunea că focul cu care ardea rugul şi Liturghia este una şi aceeaşi. Cu această ocazie el mi-a spus că există o singură cale prin care noi putem trăi Sfânta Liturghie toată viaţa noastră. A veni la Liturghie şi a primi Sfânta Împărtăşanie este începutul întâlnirii. Această întâlnire ne va marca toată viaţa – ea va rămână în noi. Poate, cineva, spre deosebire de Moise, nu vede nicio flacără, nu aude nicio voce. Însă flacăra, vocea şi posibilitatea transformării persistă şi vor persista tot timpul. Unica absenţă este cea a omului care are ochi, dar nu vede, are urechi, dar nu aude şi nu se pocăieşte.

Noi întotdeauna suntem prezenţi la aceeaşi Liturghie, dar felul în care noi o trăim este altul de fiecare dată. Din păcate, suntem nişte trivialităţi, distraşi uşor, uituci. Pentru a cunoaşte lucrurile, trebuie să revenim la ele de nenumărate ori. O, dacă am putea vedea clar, dacă am fi în stare să ne dăm seama, atunci am înţelege că din chiar prima dată când am venit la Sfânta Liturghie începe transformarea întregii noastre vieţi. Şi vorbesc nu doar de schimbarea vieţii ulterioare, ci şi de schimbarea retrospectivă. Chiar dacă în mod normal trecutul pare a fi scurs şi irecuperabil, acesta este prezent şi în Liturghia pe care o trăim noi, revenind la experienţele noastre pentru a ne vindeca rănile trecutului, pentru a ne transforma.

Sunt preot. Slujesc Liturghia destul de des. Eu ştiu că în Liturghie Însuşi Dumnezeu mi se dă mie, total, absolut, la preţ inimaginabil. Însă eu sunt superficial, îmi lipseşte generozitatea, sunt păcătos. Este o situaţie cu totul inegală. Dumnezeu îmi dă totul, iar eu dau atât de puţin. Aş putea să mă ruşinez atât de mult, încât să nu mai fiu capabil de a mai sluji, însă am un ajutor deosebit. Când slujesc, desfac pe Sfânta Masă o pânză sfinţită, numită Antimis. În el este cusută o părticică din sfintele moaşte ale unui mucenic. Nu ale oricărui sfânt, dar anume ale unui mucenic. Acest mucenic dă un răspuns uman ce reflectă dăruirea de Sine a lui Dumnezeu – şi răspunsul său este unul desăvârşit, un răspuns de dăruire totală. Mucenicul se oferă lui Dumnezeu în întregime, el I-a dat Creatorului tot ce are, însăşi viaţa sa.

Numai atunci când în viaţa noastră este prezentă această dăruire noi putem trăi întâlnirea adevărată cu Dumnezeu. Este cea mai extraordinară întâlnire. Şi dacă acest fel de dăruire de sine lipseşte, cum e în cazul meu, şi, îndrăznesc să zic, cazul majorităţii dintre noi, atunci întâlnirea este compromisă. Însă de partea lui Dumnezeu nu lipseşte nimic. E ca şi când un om total surd ar fi prezent la un concert de simfonie. Simfonia este reală, este superbă, însă omul surd nu aude nimic. Poate, din când  în când el simte o vibrare neobişnuită a unei note foarte joase. Mitropolitul Antonie insista asupra realităţii, ca şi în cazul simfoniei. El spunea, „Dacă suntem surzi şi nu o putem auzi, este din mila lui Dumnezeu”. Suntem păziţi de a auzi ceea ce nu suntem încă pregătiţi să auzim.

Dar cum putem învăţa să auzim această simfonie, să vedem acest foc arzător, să-l întâmpinăm pe Dumnezeu care ne-a transformat totalmente, într-un chip atât de tainic încât noi suntem prezenţi chiar în Viaţa Sa? Există şi o altfel de întâlnire, una care nu trebuie să lipsească niciodată; un alt mod de participare în taină – întâlnirea cu tradiţia. De fiecare dată când Biserica săvârşeşte Sfânta Liturghie, ea ne readuce din trecut în prezent ceva ce are o valoare extraordinară, ceva ce sfinţii din trecut au ştiut şi ne-au transmis şi nouă.

Îmi amintesc o întâmplare extraordinară, când Mitropolitul Antonie şi-a cerut scuze de la mine pentru că m-a dezamăgit într-un fel. El mi-a spus să nu contez niciodată pe el, dar pe celălalt episcop care a fost prezent la hirotonirea mea. Când i-am răspuns că la hirotonisirea mea nu a fost prezent alt episcop, Mitropolitul mi-a spus că a fost numaidecât, pentru că eu am fost hirotonisit la altarul care conţinea moaştele Sfântului Vlasie de Sebastia. De atunci am simţit prezenţa permanentă a Sfântului Vlasie în viaţa mea, pe care l-am întâlnit într-un fel sau altul de nenumărate ori. Unele din aceste întâlniri păreau mărunte şi neînsemnate, altele de-a dreptul miraculoase. Am început să privesc aceste întâlniri drept o prezenţă aproape neîntreruptă, nu doar cu Sfântul Vlasie, dar şi cu Mitropolitul Antonie. Fără îndoială, toţi avem nevoie de astfel de experienţe. Sunt trăirile întrupării vii a Predaniei Bisericeşti pe care o prezintă un sfânt.

De la unii sfinţi din trecut noi am moştenit rugăciunile de pregătire către Sfânta Împărtăşanie. Mitropolitul Antonie ţinea foarte mult la aceste rugăciuni. El insista iară şi iară asupra importanţei lor vitale, ca împărtăşire a experienţei sfinţilor. Îmi amintesc cum îmi spunea – şi mie personal, şi în cadrul multiplelor conferinţe pe care le-a ţinut – că citirea mecanică a acestor rugăciuni îl întrista profund. În opinia lui, timpul pe care ar putea să-l ocupe cititul mecanic al acestor rugăciuni, am putea să-l petrecem în gândire profundă, repetând de multe ori una şi aceeaşi propoziţie. Anume această opinie m-a atins adânc. Mitropolitul Antonie considera că este mai util (decât cititul mecanic, negândit – N.T.) să repetăm Rugăciunea Inimii în fiecare zi, pe parcursul întregii săptămâni înainte ca să luăm Trupul şi Sângele lui Hristos. Dacă citeţul în biserică citea rugăciunile în voce tare, Mitropolitul insista ca ele să fie citite astfel încât nimeni dintre credincioşi să nu fie distras de la rugăciunea internă pe care o săvârşea. Cititul cu voce tare nu trebuie să impună ascultarea, ci să ajute rugăciunea lăuntrică, numai aşa poate fi atinsă inima rugătorului, numai aşa el poate să realizeze o rugăciune înflăcărată. Ne dăm seama că ceea ce ne învaţă Mitropolitul Antonie este departe de preluarea mecanică a tradiţiei, ci mai curând constituie momentul în care predania ne aduce întâlnirea adevărată cu învăţătura strămoşească.

Fragment din articolul
„Atitudinea Mitropolitului Antonie de Suroj faţă de Serviciile Divine”
De Protoiereu Benedict Ramsden
Publicat iniţial în limba engleză
în revista SourozhNr. 107
Eparhiei de Suroj a Bisericii Ortodoxe Ruse

Tradus din engleză de Pr. Constantin Cojocaru

anthony-bloom

Contact Form Powered By : XYZScripts.com