Header image

Mitropolitul Antonie de Suroj – la începutul Postului Mare

17:27, duminică, 2 martie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , ,

În această săptămână ne apropiem de începutul Postului Mare, şi întreaga noastră călătorie acum este spre Patimile Mântuitorului, Răstignirea Sa, dar şi Învierea, victoria Sa. Adesea – dacă nu chiar întotdeauna, ne gândim la victoria lui Hristos doar din perspectiva Învierii. Şi totuşi, victoria lui Dumnezeu nu a fost câştigată doar prin Înviere; ea a fost câştigată prin Patimile Sale pe cruce; ea a fost câştigată prin moartea Sa pe Cruce. Cred că acest lucru este foarte important pentru ca noi, să ne dăm seama de locul Învierii ca o revelaţie a victoriei divine finale ce a fost câştigată prin viaţa şi moartea jertfitoare a lui Hristos.

Aş vrea să citesc, pentru început, un fragment din Evanghelia după Marcu, capitolul 10:

Şi erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi şi cei ce mergeau după El se temeau. Şi luând la Sine, iarăşi, pe cei doisprezece, a început să le spună ce aveau să I se întâmple: Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza. Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. (Marcu 10, 32-40).

 Ceva timp în urmă, vorbind despre chemarea noastră de Creştini care trăim în lumea aceasta plină de întuneric, lume atât de înfricoşătoare, atât de distorsionată în toate relaţiile sale umane – ceea ce, de asemenea, se datorează felului în care noi înşişi tratăm întregul cosmos – mi s-a dat un răspuns care m-a preocupat foarte mult. Mi s-a spus că istoria aceasta, pe care v-am citit-o acum, s-a întâmplat oamenilor înainte de Înviere. Acum noi trăim în lumea în care a înviat Hristos; în lumea pe care Dumnezeu a cucerit-o, în lumea victoriei; noi aparţinem Aceluia Care a cucerit.

Atunci, care este locul nostru pe Cruce? Acest răspuns nu doar m-a preocupat din punctul de vedere intelectual – nu ar fi nimic rău în aceasta – ci m-a rănit foarte adânc, pentru că anume acest fragment din Evanghelie mă răneşte, pentru că – oare nu vi se pare şi vouă că o asemenea tratare a lucrurilor e pătrunsă de atâta indiferenţă? Mântuitorul Hristos, fiind urât, respins de mai marii preoţilor, de farisei, de cărturari, de o mulţime de oameni, a plecat din Ierusalim pentru puţină vreme, şi acum, când s-a apropiat Paştele, El îşi cheamă ucenicii înapoi, să se întoarcă la Ierusalim, acolo unde se adunaseră atâta lume pornită împotriva Lui, acolo unde, plini de ură pentru El, erau prezenţi oamenii care aveau puterea de a-L omorî. Şi ei L-au urmat, în frică, temându-se pentru Cel pe care îl iubeau ca pe un prieten, ca pe învăţătorul lor, speranţa lor, dar şi temându-se pentru sine – având teamă firească pentru vieţile lor, pentru că dacă L-ar biciui pe El, atunci i-ar distruge şi pe ei, precum este spus în Scriptură, că odată ce este lovit păstorul, turma se împrăştie. Şi ei se aşteptau la ceva mai mult decât a fi împrăştiaţi. Urmau să împărtăşească cu El grozăvia înfrângerii, izgonirea şi moartea fizică. Hristos le-a vorbit despre Patimile Sale. El nu le-a spus: „Nu vă temeţi, Eu am cucerit, şi voi învinge şi la urmă, definitiv, pentru totdeauna”.

El a început să le spună despre Patimile Sale, despre ceea ce se va întâmpla cu El şi ceea ce ar putea arunca o umbră a îngrozirii şi asupra lor. Amintiţi-vă că după Răstignirea şi moartea Sa pe Cruce, toţi ucenicii au fugit şi s-au ascuns în casa lui Ioan Marcu. El le vorbea despre Patimile Sale, cuvânt după cuvânt, le spunea lucruri unul mai îngrozitor decât altul, şi el a spulberat această îngrozire cu o singură propoziţie scurtă: „Iar a treia zi Fiul Omului va învia”. Şi ce au auzit ucenicii? Acest lucru mi se pare nespus de dureros, pentru că aceasta nu se referă doar la cei doisprezece sau la cei doi care au vorbit cu Hristos. De asemenea, dacă nu totdeauna, aceste cuvinte ne vizează şi pe fiecare dintre noi. Mesajul suferinţei, Patimilor, chinurilor, părăsirii, morţii despre care eu au auzit şi au uitat. Ei au uitat, pentru că ultimul cuvânt a fost unul despre victorie, şi ei au înţeles că dacă El este biruitor, atunci ei sunt în siguranţă.

Iacov şi Ioan, atât de perceptivi, atât de profunzi, după cum putem vedea în Epistolele lor, la un moment dat au uitat toate cuvintele despre Patimi, şi au venit la Hristos, gândindu-se nu la Învierea Sa, nici măcar bucurându-se că moartea nu L-a cuprins, că iadul nu-I va fi casă de veci departe de Dumnezeu – nu, ei s-au bucurat că dacă El va birui, ei nu doar vor fi în siguranţă, ci vor împărţi victoria cu El. Atunci când Te vei întoarce în împărăţia Ta, după ce i-a învins pe toţi duşmanii şi Tu însuţi Ai scăpat cu viaţă, putem şi noi să stăm dea dreapta Ta şi dea stânga Ta, în Slava Ta? Într-un mod foarte dureros, aceasta corespunde cu ceea ce am auzit şi v-am spus şi vouă, că timpul patimilor a trecut, şi că acum noi trăim în împărăţia Învierii. Oare nu aşa s-au simţit şi Apostolii, că moartea va dura doar o clipă, iar victoria va fi veşnică? Oare nu sună aceasta – şi iarăşi, atât de dureros, atât de dureros – ca şi cum ei ar spune implicit: „Doamne, Tu câştigă victoria, prin suferinţele Tale, prin moartea Ta, şi lasă-ne pe noi să culegem roadele biruinţei tale, în slavă.”

 Cred că dacă vom privi lucrurile astfel, nu putem să nu simţim această durere profundă, să nu ne îngrozim uneori de ceea ce auzim. Dar atunci când ne gândim la noi înşine, aşa cum suntem în viaţa de zi cu zi, oare nu suntem noi în aceeaşi stare de spirit, cum au fost Iacov şi Ioan în clipa ceea? Dumnezeu atât a iubit lumea, încât L-a dat pe Fiul Său Întâi Născut să se nască în ea, să trăiască în ea, să moară – nu doar în ea, ci şi pentru ea. Şi lumea oare s-a schimbat? Oare nu trăim noi în aceeaşi lume distorsionată, în lumea tragică a semiîntunericului? A murit ura? A dispărut îndepărtarea noastră de Dumnezeu şi unul faţă de altul? A umplut dragostea pământul? Putem vedea dragostea înmulţindu-se? Putem vedea că dragostea învinge?

Vedem momente în istorie – şi vedem clipe în propria noastră viaţă – când dragostea se aprinde ca o torţă, ca o făclie, ca o lumânare, ca o scânteie, luminează aprins şi înseninează cu lumină o parte mică sau mare a vieţii. Dar cât de des – eram cât pe ce să spun, cât de îndelungat – în inimile noastre stăpâneşte semiîntunericul, un semiîntuneric în care lumina luptă cu întunericul! Şi în această luptă – noi oare întotdeauna alegem lumina? Sau alegem întunericul? Nu cu sânge rece, nu ca şi într-un act de apostazie, de lepădare a lui Dumnezeu, ca un act al urii faţă de darul lui Dumnezeu, ca o întoarcere benevolă cu spatele către El; dar, totuşi, oare nu simţim noi că întunericul din noi – indignarea pentru că am fost ofensaţi, ura, invidia, gelozia, răceala inimi – toate acestea ne duc la un fel de discriminare înspăimântătoare şi monstruoasă ce ne permite să-i alegem pe unii oameni pe care să-i iubim şi pe alţii, pe care să-i respingem – nu activ, nu ca şi cum am lupta cu ei, pentru că şi aceasta este o relaţie – dar pur şi simplu să-i ştergem cu totul din viaţa noastră? Ei nu există în viaţa mea! Eu nu sunt! Nu ne interesează dacă ei există pentru Dumnezeu sau nu – pentru mine ei sunt ca şi morţi. Ei nu sunt.

Va urma…
Revista Sourozh, nr. 106
a Eparhiei de Sourozh a Bisericii Ortodoxe Ruse

Sursa http://preotconstantincojocaru.blogspot.com

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com