Miracolul soţilor Loretz: „Avortezi sau mori!” – Bebeluş născut perfect sănătos în urma unei sarcini ectopice, după ce mama sa a trecut prin 8 cezariene - Portalul "Moldova Ortodoxă" | Portalul "Moldova Ortodoxă"
Header image

Miracolul soţilor Loretz: „Avortezi sau mori!” – Bebeluş născut perfect sănătos în urma unei sarcini ectopice, după ce mama sa a trecut prin 8 cezariene

10:00, miercuri, 2 septembrie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , , , , ,

Pentru Rebecca Loretz şi soţul ei, Michael, faptul de a sfida sfaturile medicilor în demersul lor de a-şi crea familia numeroasă mult visată, deja era o obişnuinţă. Dar de data asta, lucrurile nu aveau sa fie la fel de simple.

După naşterea prin cezariană a celui de-al doilea copil al cuplului, doctorii i-au sfătuit insistent pe cei doi soţi să nu mai facă alţi copii, datorită riscului crescut de ruptură a uterului. Cu toate acestea, cuplul a ales să se documenteze temeinic asupra subiectului, citind toate informaţiile relevante din literatura de specialitate. Astfel, ei au aflat că, într-o ţară dezvoltată, riscul de ruptură uterină rezultat în urma cezarienelor consecutive este situat sub 1%. Au hotărât că sunt dispuşi să-şi asume acest risc, astfel încât cei doi au reuşit să aducă pe lume alţi şase copii, toţi născuţi prin cezariană.

Însă, după naşterea celui de-al optulea copil al lor, cei doi soţi şi-au dat seama că nu mai sunt chiar atât de tineri şi că, de la o sarcină la alta, Rebeccăi începuse să-i fie din ce în ce mai greu în perioada sarcinii. După ce s-au sfătuit şi cu duhovnicul lor, cei doi au hotărât să amâne aducerea pe lume a altor copii în viitorul apropiat.

Cu toate acestea, eforturile lor de a folosi Metoda Naturală de Planificare Familială (care, pe lângă abstinenţă, este considerată de către Biserica Catolică drept unica metodă acceptabilă, din punct de vedere moral, în vederea creşterii intervalului de timp dintre naşteri) nu au dat rezultatele aşteptate. Ca urmare, în luna mai a anului 2013, le este adus la cunoştinţă faptul că urmează să-l aducă pe lume pe cel de-al nouălea copil al lor.

“A fost o adevărată surpriză pentru noi”, a declarat Michael reporterului LifeSiteNews. “A fost o surpriză foarte plăcută pentru noi, gândindu-ne că şi această sarcină va decurge aproximativ asemenea celorlate opt.”

Dar n-a fost să fie aşa. În urma unei ecografii efectuate în primul trimestru de sarcină, a rezultat diagnosticul de “sarcină ectopică” – embrionul se fixase exact pe ţesutul ce făcea parte din cicatricea rezultată în urma multiplelor operaţii de cezariană ale Rebeccăi. Celor doi li s-a spus că ducerea la termen a unei astfel de sarcini poate avea consecinţe dezastruoase.

“Doctorii ne-au spus că acest copil nu avea nici o şansă, că localizarea era ectopică şi că trebuia neapărat să fie avortat”, povesteşte Michael.

Specialiştii pro-viaţă preocupaţi de etica situaţiei impuse de sarcina ectopică au dezbătut vreme îndelungată asupra subiectului. Astfel, aceştia au concluzionat că, pe baza aşa-numitului “principiu al efectului dublu” şi cu scopul de a salva viaţa mamei, îndepărtarea chirurgicală a acelei părţi din corpul femeii în care s-a fixat embrionul (de regulă, trompele uterine) poate fi justificabilă din punct de vedere moral. Cu toate că aplicarea unei astfel de metode va conduce în mod cert la moartea copilului, specialiştii susţin că aceasta este legitimă din punct de vedere moral, în condiţiile în care mobilul[1] acestei acţiuni nu constă în moartea copilului. Cu toate acestea, avortarea copilului prin intermediul ingerării de către mamă a Metotrexatului[2], nu este permisă.

Cu sprijinul duhovnicului lor, Michael şi Rebecca refuză să dea curs sfatului medicilor, care îi îndemnau să accepte administrarea de Metotrexat, hotărâţi fiind să lupte până la capăt pentru viaţa copilului lor. Aceştia le-au comunicat medicilor ca, în cazul apariţiei unor complicaţii, aceştia să facă eforturi pentru salvarea atât a mamei, cât şi a copilului, iar numai în cel mai rău caz, să aleagă salvarea ori numai a mamei, ori numai a copilului.

Însă spitalul nu avea nici un fel de plan de rezervă în cazul în care s-ar fi confruntat cu un refuz al vreunei paciente de a i se administra Metotrexat întrucât, până la acel moment, niciodată nu se întâmplase să existe un cuplu care să refuze varianta avortului. Doctorii au internat-o pe Rebecca şi au început să o ţină sub atentă supraveghere, punând, în acelaşi timp, o uriaşă presiune asupra cuplului pentru a-i convinge pe cei doi soţi să accepte avortarea copilului.

Cu Dumnezeu înainte!

Timp de mai multe zile de la internare, prin salonul Rebeccăi aveau să se perinde, atât individual, cât şi în grup, tot felul de doctori şi asistente medicale, aflaţi cu toţii într-o continuă încercare de a o convinge pe Rebecca să înghită medicamentul care ar fi urmat să curme viaţa copilului din pântecul ei.

Michael îşi aminteşte că: “La un moment dat, unul dintre doctor mi-a zis, ‘Sunt zero la sută şanse ca această sarcină să se finalizeze cu aducerea pe lume a unui copil şi, în acelaşi timp, există foarte multe şanse ca Rebecca să moară. Asta vrei? Prin refuzul tău de a ne asculta sfatul, refuzi să accepţi realitatea.”

Michael povesteşte că, într-un final, după ce întregul personal medical s-a convins de faptul că hotărârea lui şi a Rebeccăi de a păstra copilul era de neclintit, aceştia au început să îi sprijine cu adevărat, unii dintre ei chiar rugându-se pentru viaţa Rebeccăi şi a copilului.

Rebecca şi Michael au întrezărit o mică rază de speranţă în timpul unei ecografii efectuate ulterior, în momentul în care ecograful a scos la iveală informaţii conform cărora sarcina fusese incorect diagnosticată iniţial. Embrionul era, într-adevăr, poziţionat ectopic, dar nu se fixase pe ţesutul înglobat în cicatricea vechilor cezariene, ci era plasat în regiunea cervixului Rebeccăi.

“Asta-i de bine?”, îl întrebă Michael, plin de speranţă, pe medicul care efectuase sonografia. Nu poate uita durerosul răspuns: “Nu. De fapt, este şi mai grav.”

Abia cea de-a treia ecorafie, efectuată în ultimul trimestru de sarcină, le-a oferit motive întemeiate pentru a spera. Această a treia investigaţie a evidenţiat poziţionarea copilului în interiorul uterului, în partea inferioară a acestuia, iar nu în cervix, aşa cum crezuseră în urma investigaţiei anterioare. Acest lucru făcuse ca pericolul să mai scadă întrucâtva, dar nu atât de mult încât să nu mai existe nici un motiv de îngrijorare.

Cei doi soţi, Michael şi Rebecca, recunosc faptul că perioada dezvoltării acestei sarcini a fost, pentru amândoi, o perioadă înspăimântătoare. Pentru Rebecca, singurul lucru care a ajutat-o să răzbească a fost faptul că ştia că în acele momente oameni din toate colţurile lumii se rugau pentru ea.

Rebecca îşi aminteşte că: “A trebuit să stau cinci săptămâni în spital, înainte s-o nasc, pentru că medicii se temeau că situaţia va scăpa de sub control. Când m-am internat, ţin minte că mă rugăm încontinuu la Dumnezeu: ‘Te rog, Doamne, te rog, Dumnezeul meu, dă-mi să nasc cu bine acest copil’. Apoi, spre sfârşitul celor cinci săptămâni, mi-am spus aşa: ‘Doamne, facă-se voia Ta! Eu vreau să am acest copil, dar fie cum vrei Tu!’ ”

În sfârşit, pe 1 noiembrie 2013, după mai multe sperieturi datorate unor hemoragii, cinci săptămâni de spitalizare şi o intervenţie chirurgicală de patru ore în timpul căreia medicii se aşteptau la tot ce putea fi mai rău, a venit pe lume, perfect sănătoasă, micuţa Filomena, copilul-miracol al celor doi.

În timp ce o aduceau pe lume pe Filomena, medicii au fost nevoiţi să îndepărteze complet uterul Rebeccăi, întrucât placenta se dezvoltase prin peretele uterin. Chiar dacă Michael şi Rebecca nu vor mai putea face copii pe viitor, iată că, în ciuda tuturor impedimentelor, aceştia, împreună cu minunea de copil pentru care au luptat, pentru care au suferit şi pentru care s-au rugat atât de mult, au reuşit să transforme imposibilul în posibil.

Rebecca era acum în afara oricărui pericol, şi la fel era şi Filomena.

‘Rămasă fără cuvinte’ în urma declaraţiei făcute de Papa Francisc privind procedura operaţiei de cezariană

Michael şi Rebecca, fiind catolici şi având, amândoi, o credinţă foarte puternică, consideră că supravieţuirea fiicei lor se datorează exclusiv mijlocirii Sfintei Filomena – o tânără fată ucisă pentru credinţa ei în Hristos, în timpul domniei Imperiului Roman, la începutul anilor 300. Cuplul s-a rugat acestei sfinte pe toată perioadă sarcinii, promiţându-i că, dacă bebeluşul va fi fetiţă, îi vor pune numele sfintei – promisiune pe care aceştia au îndeplinit-o cu mare bucurie.

Cuplul afirmă că, în căsnicia lor, s-au străduit în permanenţă să urmeze voia lui Dumnezeu în ceea ce priveşte familia lor, fiind tot timpul generoşi – adeseori fiind nevoiţi ca, din acest motiv, să înfrunte aspre critici din partea prietenilor şi chiar a familiei.

Michael afirmă că, în acelaşi timp, au fost atenţi să nu acţioneze în mod nesăbuit. S-au rugat pe parcursul fiecărei sarcini, s-au sfătuit cu duhovnicul lor şi au studiat în permanenţă literatura medicală de specialitate pentru a vedea care sunt riscurile, deseori descoperind că acestea nu erau nici pe departe atât de ridicate pe cât le spuseseră medicii care i-au ţinut sub observaţie.

Tocmai de aceea cei doi afirmă că au fost îngroziţi când, în data de 19 ianuarie a acestui ani, în timpul unui zbor pe ruta Filipine – Vatican, PapaFrancisc a dojenit aspru o femeie din avion pentru faptul că aceasta trecuse prin opt operaţii de cezariană – cu una mai puţin decât Rebecca.

Papa le-a spus reporterilor din avion că a “mustrat-o” pe femeie spunându-i, “Vrei să laşi şapte copii orfani de mamă? Asta înseamnă să-l ispiteşti pe Dumnezeu!” Ulterior, în cadrul interviului din avion, Papa Francisc a revenit la subiectul femeii cu opt cezariene, adăugând că “Asta este o lipsă de responsabilitate. Acea femeie se poate apăra spunând că are încredere în Dumnezeu. Dar Dumnezeu i-a oferit diferite metode prin care poate fi responsabilă.”

Rebecca îşi aminteşte reacţia pe care a avut-o la auzul afirmaţiilor Papei Francisc: “Am rămas fără cuvinte! Mi-am spus: ‘Nu, nu se poate să fie aşa. Trebuie să fi fost citat în mod greşit.’ ”

Aceeaşi reacţie au avut-o şi unele dintre prietenele Rebeccăi, la rândul lor mame cu familii numeroase. “Toate am rămas blocate, pentru că şi aceste femei cu care discutam se confruntaseră, la rândul lor, cu diferite dificultăţi în timpul sarcinilor. Şi ele, ca şi noi, sunt împotriva avortului.”

Când a devenit clar pentru toată lumea că Papa Franscisc nu fusese citat în mod eronat, Michael povesteşte că s-a simţit ca şi cum ar fi fost lovit în stomac. Povesteşte în continuare că “nu suntem nişte sfinţi, aşa că, în mod firesc, prima întrebare care mi-a venit în minte a fost aceasta: ‘cum mă afectează pe mine, în mod direct, consecinţa unei astfel de afirmaţii?’ Instantaneu m-am întrebat ‘Oare cum voi putea, de acum înainte, să apăr, să argumentez şi să justific existenţa propriei mele familii în faţa celor care deja consideră că am ales greşit în viaţă [hotărând să aducem pe lume 9 copii, prin cezariană] şi care consideră că aceste hotărâri sunt o dovadă a tiraniei pe care o impun asupra celorlalţi?’”

Toţi părinţii care au familii numeroase sunt obişnuiţi cu replicile pline de sarcasm ale celor din jur, cu privire la mărimea familiior lor. Michael spune că, în cazul lui, astfel de reacţii au fost mult exacerbate datorită riscului la care soţia lui s-a expus în perioada sarcinii: “Oamenii nici nu pot concepe faptul că la mijloc ar putea fi vorba de o iubire complice, roditoare. Nu se gândesc decât la faptul că, iată, încă un individ tradiţionalist îşi forţează familia să-i accepte filosofia de viaţă.”

“Prima problemă pe care mi-am pus-o, în urma acestor discuţii, a fost următoarea: cum mă va putea apăra Biserica de acuzaţiile care mi se aduc de către ceilalţi cu privire la decizia de a-mi lăsa copiii să trăiască, în condiţiile în care înşişi conducătorii Bisericii din care fac parte (şi care, până acum, obişnuia să ne ofere un fundament filosofic sănătos pentru felul în care ne trăim viaţa) par a fi adoptat poziţia majorităţii acuzatoare?”, întreabă Michael.

De asemenea, Michael spune că s-a simţit “izolat şi abandonat de cel care ar fi trebuit să-i acorde cel mai mare sprijin.”

În ciuda faptului că, ulterior, Papa Francisc şi-a cerut scuze pentru “confuzia” cauzată de afirmaţiile pe care le-a făcut, cu toate acestea, Michael şi Rebecca afirmă că scuzele sale n-au fost nici pe departe satisfăcătoare, în condiţiile în care acesta nu numai că nu s-a detaşat de esenţa afirmaţiilor sale, dar nici nu şi-a justificat poziţia adoptată.

Michael susţine că nemulţumirea lor este legată atât de faptul că, prin declaraţiile sale, Papa Francisc practic a “interzis” oamenilor să creadă în faptul că un cuplu poate, prin rugăciune, să dobândească de la Dumnezeu îndrumare în situaţii dificile, cât şi de faptul că acesta nu a oferit nici un fel de îndrumări clare pentru oamenii aflaţi în asemenea de situaţii delicate. Astfel, Michael se întreabă: “Dacă opt operaţii de cezariană reprezintă un număr prea mare, atunci care este numărul acceptabil de operaţii de cezariană? Dacă această femeie a fost iresponsabilă, care este elementul care îi pune sub semnul lipsei de responsabilitate decizia de a da viaţă copiilor ei?”

Rebecca încearcă să fie conciliantă cu privire la afirmaţiile Papei Francisc. Aceasta declară că: “Pe de-o parte, încerc să-mi clarific şi să procesez afirmaţiile pe care le-a făcut. Pe de altă parte, mă gândesc că poate nu asta a vrut să spună, poate că va oferi explicaţii mai târziu, sau poate că îşi va cere scuze, la un moment dat, pentru aceste vorbe.”

Avorturi inutile?

Până la clarificările şi scuzele Papei Francisc, Michael şi Rebecca îşi vor educa cei nouă copii în acelaşi spirit în care cei doi îşi trăiesc viaţa în căsnicie – în spiritul responsabilităţii, al iubirii, al chemării către o viaţă trăită cu credinţă în Dumnezeu.

“Ne dorim ca şi copiii noştri să înţeleagă importanţa de a alege viaţa, importanţa de a fi cât mai deschişi în cadrul căsniciilor lor şi în relaţia lor cu Dumnezeu.”, spune Rebecca. “Ne educăm şi ne creştem copiii în spiritul a tot ceea ce înseamnă căsătoria şi scopul ei. Îi formăm în aşa fel încât să primească cu bucurie o nouă viaţă în viaţa lor, să o accepte ca pe o taină şi ca pe o sursă de fericire pentru ei.”

Cei doi se întreabă dacă nu cumva situaţia lor nu este una chiar atât de ieşită din comun, în condiţiile în care medicina îi consideră pe amândoi – mama şi copilul – ca fiind pacienţi care trebuie să fie îngrijiţi cu aceeaşi atenţie, chiar şi atunci când binele unuia dintre ei pare a însemna răul celuilalt.

În demersul lui de a asimila toate informaţiile oferite de literatura medicală de specialitate, Michael a fost uluit să constate că, începând cu anul 1967, dintr-un număr de aproximativ 60.000 de femei cu diagnostice similare celui al soţiei sale, un procent de 99.7% dintre acestea au sfârşit prin a face avort. Numărul femeilor care aleseseră să nu avorteze era “atât de mic, încât nu putea fi desprinsă o concluzie validă cu privire la respectivele cazuri.”

“În condiţiile în care Filomena s-a născut ca un copil perfect sănătos, iar soţia mea a supravieţuit naşterii în ciuda tuturor prognosticurilor dezastruoase primite din toate părţile, mă întreb câţi copii au fost avortaţi, până acum, în mod complet inutil.”

Ştiinţa nu va găsi niciodată un răspuns la această întrebare. Cu toate astea, situaţia lor a avut şi o consecinţă pozitivă – specialistul în ecografie care i-a ţinut sub observaţie pe perioada sarcinii, le-a spus că a prezentat cazul lor în cadrul unei conferinţe pe teme medicale, susţinând că “spitalele trebuie să ia în considerare adoptarea unei atitudini mai conservatoare în astfel de situaţii, a unei atitudini de atentă monitorizare, chiar şi în cazul diagnosticului de sarcină ectopică.”

Şi, bineînţeles, o altă consecinţă pozitivă a calvarului celor doi este mezina Filomena, care se bucură de viaţa alături de părinţii ei.

Toate știrile

Loretz_family_810_500_55_s_c1

Contact Form Powered By : XYZScripts.com