Header image

Mustrările de conștiință nu ne deschid porțile Raiului

18:30, sâmbătă, 8 iulie, 2017 | Cuvinte-cheie: , , ,

Când ne gândim la pocăinţă, vedem mereu imaginea obscură sau cenuşie a durerii, a unei inimi strânse, a lacrimilor, a unei tânguiri fără capăt pentru trecutul nostru, atât de întunecat şi de nevrednic. Nevrednic de Dumnezeu, de noi, de viața care ne-a fost dată. Aceasta este doar o parte a pocăinţei, mai bine zis trebuie să fie doar o clipă a ei. Pocăinţa trebuie să crească în bucurie şi lucrare. Fără acestea, pocăinţa este neroditoare, fără acestea, ceea ce putea deveni pocăinţă se transformă în re­gret, regret steril care de cele mai multe ori omoară forţa de viaţă, în loc să o trezească, să o înnoiască.

Când, ca rezultat al unei cugetări profunde asupra noastră, asupra Evangheliei şi asupra căilor lui Dumnezeu, ne punem în faţa păcatului nostru, înaintea infidelităţii faţă de cea mai înaltă vocaţie a noastră, atunci desigur în inima noastră se înfige o durere acută, o ruşine adâncă pentru faptul că suntem atât de departe de ceea ce am fi putut fi, că semănăm atât de puţin cu ceea ce a pus la cale Domnul, făurindu-ne. Însă aceasta trebuie să fie doar un impuls pentru a începe să trăim o viață nouă. Când se întâmplă aceasta, nu trebuie nici să cădem în disperare, nici să ne oprim aici.

Mustrările de conștiință nu sunt încă pocăință; poți să-ți reproșezi toată viața faptele urâte și cuvântul răutăcios, gândurile și simțirile întunecate, și să nu te mai îndrepți. Mustrările de conștiință pot face din viața noastră un iad adevărat, însă mustrările acestea nu ne deschid porțile Împărăției Cerurilor; la ele trebuie să se adauge încă ceva: ceea ce alcătuiește inima pocăinței, și anume întoarcerea către Dumnezeu cu nădejde, cu încredere că lui Dumnezeu îi vor ajunge și dragostea ca să ne ierte, și puterea ca să ne schimbe.

Mitropolit Antonie de Suroj, Bucuria pocăinței, Editura Marineasa, 2005, pp. 23-24

Contact Form Powered By : XYZScripts.com