Nae Ionescu – Pentru reintrarea în Ortodoxie

Zis-a oarecare dintre farisei Domnului Iisus Hristos: „Spune Apostolilor Tăi să tacă!”. Iar Domnul Hristos, răspunzândule, au zis lor: „Adevăr zic vouă, că, de vor tăcea aceştia, pietrele vor striga”. ( Luca XIX, 39-40)

… Fără vrerea lui, numai prin faptul că nu a încetat un singur moment să apere punctul de vedere dreptcredincios, ziarul nostru devine centrul către care se îndreaptă plângerile – şi nădejdile – tuturor ortodocşilor pe cari îi are această ţară. (Şi are mulţi!) Tot felul de întâmpinări prezentate personal, prin telegrame, prin memorii sau pantahuze se adună din toate părţile ţării, mărturisind – împotriva tuturor scepticilor – cât de vie este în popor credinţa. Întâmplările acestea le-am prevăzut… De aceea, tuturor celor cari în scris sau prin viu grai ne întreabă ce mai e de făcut le răspundem că de acum campania aceasta trebuie strămutată de pe tărâmul împotrivirii teoretice pe cel practic, ai organizării unei rezistenţe a dreptcredincioşilor… Două sunt, de fapt, chestiunile în dezbatere, şi anume:

1) Există, pentru un ortodox, putinţa să se împotrivească unei hotărâri a Sinodului? 2) Există, pentru laici, putinţa de a fi, la un moment dat, în mai mare măsură deţinători ai adevărului decât ierarhia ecleziastică? Într-un caz ca şi în celălalt, răspunsul este: DA. Şi iată şi motivele: La chestiunea I. Aşezarea Bisericii creştine nu se sprijină pe un corp de prescripţiuni normative arbitrare şi contractuale, cum e uneori cazul legilor juridice. Ca atare, orice dispoziţie de caracter ecleziastic nu îşi are izvorul nici în util, nici în bine, ci în adevăr. Trăsătura caracteristică şi esenţială a aşezării Bisericii noastre este, prin urmare, Adevărul. De unde urmează că nu urmăm o indicaţie a Bisericii pentru că e a Bisericii, ci pentru că ea exprimă adevărul. (Orice credinţă sau afirmaţie de altă natură este catolică.) Evident, nu o vorba act de beteagul adevăr ştiinţific, la dispoziţia raţiunii omeneşti (asta ar fi protestantism de cea mai săracă speţă), ci de adevărul religios, depozitat oarecum astăzi în dogme, canoane şi Predanie. Din acest postulat fundamental decurge încheierea că există o măsură obiectivă a adevărului. Şi că sinoadele nu pot hotărî cu de la ele iniţiativă, ci numai în conformitate cu dogma, canoanele şi Predania. Iar dacă nu o fac, greşesc (cum am dovedit-o, de pildă, pentru Sinodul nostru, în chestia calendarului). De altfel, sinodul local ai unei autocefalii nici nu are darul hotărârii fără greşeală. Afirmaţiile unui sobor arhieresc nu pot purta pentru norod semnul adevărului decât atunci când uneşte în aceeaşi mărturisire pe toţi episcopii dreptcredincioşi, din toată lumea şi din toate vremurile… Are drept un credincios, deci, să se împotrivească unei hotărâri a Sinodului? Desigur că DA, de îndată ce hotărârea unui sobor ortodox nu este un act de autoritate, ci mărturisire a adevărului, şi de îndată ce oricare creştin are măsura adevărului în dogme, canoane şi Predanie. Din aceste consideraţiuni decurge cu evidenţă şi răspunsul. La chestiunea a II-a. Din moment ce adevărul pravoslavnic este obiectiv, de îndată ce există un precis cadru indicatoriu pentru orice nouă situaţie bisericească – cadru format din dogme, canoane şi Predanie – trebuie să admitem că mai degrabă e deţinător al adevărului un laic care respectă acest cadru, decât un episcop sau o adunare de arhierei, cari nu îl respectă. Istoria e, de altfel, aci pentru a ne confirma. Şi încă, într-un caz care ne e cu deosebire aproape. Când românii din Ardeal au făcut, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, unirea cu Roma, au acceptat această unire 83% din preoţi, dar numai 12% din turma credincioşilor. Şi atunci, întreb pe Prea Cinstiţii apărători ai ierarhiei ecleziastice: cine au fost în acele împrejurări tragice păstrătorii Drepteicredinţe? Preoţii, cari împreună cu mitropolitul lor au trecut în proporţie de 83 % sub stăpânirea Romei, trădând pentru interese lumeşti dreapta credinţă strămoşească, sau poporenii, dintre cari 88 % au rămas credincioşi legii şi au trecut în Ţara Românească pentru a-şi aduce de acolo vlădică nou, pentru legea cea veche?…

Unde e dezlegarea?

D-l profesor Iorga s-a declarat nemulţumit cu declaraţiile guvernului în chestiunea prăznuirii Sf[intelor] Paşti: „Cu hotărârea d-voastră nu se închide conflictul”. Nu se închide, e adevărat; dar să nu exagerăm. Este adevărat că d-l Iorga a întins guvernului un colac de salvare: convocarea Consiliului Superior Bisericesc. Dar asta nu era decât un mijloc de a deplasa chestiunea din Cameră şi numai pentru moment. Pentru că de fapt, fixarea datei Sf[intelor] Paşi e o chestiune de competenţa strictă a Sinodului. Părerea că o asemenea operaţie nu implică nimic dogmatic este fundamental falsă… Prin urmare, numai Sinodul are căderea să se pronunţe în această chestiune, şi – pentru că e vorba de dogmă – pronunţarea trebuie să se facă, chiar după indicaţiile constituţiei noastre, în plină ecumenicitate. Iată de ce e justificat punctul de vedere al guvernului, care a declarat joi că Sfântul Sinod are singur dreptul a decide în această chestiune, şi de ce nu ne putem alătura propunerii d-lui prof[esor] Iorga. Fapt e, totuşi, că în ţară este frământare şi că guvernul, care nu se poate refuza realităţilor, trebuie să se intereseze de această problemă. Ceea ce însemnează că – din acest punct de vedere – intervenţia d-lui dr. Lupu în Parlament e şi ea perfect îndreptăţită. Aceasta a recunoscut-o, de altfel, şi guvernul d-lui Maniu. Numai că guvernul stă în dilemă: cere revenirea la cinci mai, pentru a se potoli lumea – încalcă atribuţiile şi autoritatea Sinodului; vrea să respecte această autoritate – lasă frâu liber tulburărilor din ţară. De aici şi declaraţia d-lui ministru preşedinte: „Aş dori să dispară conflictul dintre credincioşi şi autoritatea sinodală fără prejudiţiul autorităţii bisericeşti şi fără jignirea credinţei nimănui”. ,,Aş dori” – desigur. Nu e om de bună credinţă să nu dorească. Dar se poate? Soluţia guvernului nu e clară şi nici nu putea fi. Vorbind de cinci-maişti, declaraţia ministerială spune: „Se vor lua toate măsurile necesare, pentru ca serbarea Sfintelor Paşti dorită de credincioşii Sfintei Biserici Ortodoxe să nu fie tulburată”. Ce însemnează asta, „să nu fie tulburată”? Pentru ca serbarea să nu fie tulburată, ea trebuie să aibă loc. Pentru ca să aibă loc, e nevoie ca preoţii să consimtă a prăznui Paştele la 5 mai… Declaraţia ministerială conţine o indicaţie pentru Sinod: „… arhiereii din Basarabia vor fi în drept să caute (…) şi să găsească modalităţile prin care şi cei nemulţumiţi cu data de 31 martie să-şi primească mângâierea sufletească la data dorită de ei”. Adică, mai precis: arhiereii din Basarabia să îngăduie prăznuirea Paştilor la 5 mai. Să ne fie îngăduit a respinge categoric această soluţie. Căci prin ea guvernul încetează de a mai fi consecvent. Acelaşi guvern care nu se poate amesteca, pentru că nu vrea să ştirbească autoritatea sinodală, recomandă arhiereilor basarabeni să calce ei această autoritate, păsuind împotriva hotărârii de la 8 februarie – prăznuirea de la 5 mai. A, nu! Cine judecă strâns îşi dă seama că asta însemnează disoluţia Bisericei şi trebuie să protesteze. În zadar se străduieşte d-1 Maniu să găsească o soluţie acceptabilă. O asemenea soluţie nu există, pentru că datele de la care se pleacă sunt false.

Prolog de polemică

Un distins nătărău, redactor la o gazetă de seară, enervat peste măsură de constatarea că nu-i ia nimeni în serios apologiile la adresa episcopilor Bisericei româneşti, se năpusteşte cu o ploaie de înjurături asupra „Ioneştilor, Popeştilor, Stroeştilor”, posesorii prezumtivi ai unor adevăruri, ezoterice pentru domnia-sa, şi face apel la toată suflarea românească să se întoarcă „cu faţa spre Sfântul] Sinod”, d-sa însuşi făcând în prealabil această stânga-mprejur… Există însă altceva: există un mănunchi de adevăruri mărturisite de Sfinţii Apostoli, de Părinţii Apostolici, de Părinţii şi unii Scriitori Bisericeşti şi de mulţimea episcopilor şi patriarhilor Bisericii – adevăruri nealterate şt nealterabile în veac şi care se pot deosebi uşor de „celelalte” (de ale unui Sinod al [ziarului] „Patria de o pildă), cu ajutorul dreptarului: să fi fost mărturisite de toţi, pretutindeni, în toate vremurile. Aceste adevăruri sunt demult cristalizate în: decizii dogmatice, în canoane, în epistole, în tratate, în monografii, etc., etc. Şi cine le mărturiseşte (chiar de ar fi el mic şi sărac) rămâne în Biserică. Iar cine se abate de la ele, fie el preot, episcop, Sinod, sau „înger din cer”, anatema este. Recunoaştem că, pentru a putea înţelege aceste lucruri, este nevoie de bun simţ şi cultură teologică. Altfel vorbim de adevărul lui Stan, Bran ori Ivan. Şi nu suntem în stare să atacăm problema pusă în discuţie. Noi, cei cari am scris în chestiunea „Pascaliei româneşti”, hotărâserăm să răspundem numai acelora cari vor încerca să combată punctul de vedere mărturisit de noi ca fiind al Bisericii Ortodoxe, atacând problema. Un astfel de atac însă nu s-a produs. Cavalerii 31martişti s-au mulţumit să calomnieze în chip ordinar, să înjure de mumă şi să-şi dovedească unii reaua credinţă, alţii, ignoranţa…

Spre pacea religioasă

Ultimele ştiri în legătură cu agitaţia pe tema datei Paştilor indică, dacă nu o destindere, cel puţin o lămurire în mintea celor ce sunt chemaţi a lua o hotărâre… Fapt e că rolul P.S. episcop de Râmnic a fost, atunci când greşeala se făcuse deja, să repare ce se mai putea repara. O dată această situaţie recunoscută, lotul 31-martiştilor categorici suferă o gravă scădere de forţe, iar ortodocşii, o creştere de prestigiu şi o mai largă libertate de acţiune. Ceea ce face ca o clarificare a stării de lucruri să fie mai degrabă posibilă. De altfel, ultimele zile au adus două fapte caracteristice de cea mai mare însemnătate: audienţa d-lui profesor Iorga la Î.P.S. Miron Cristea şi consfătuirea de la Patriarhie între părintele patriarh şi mitropolitul Bălan. Cu acestea, dezbaterea problemei se îndreaptă în adevăr către factorii competenţi în materie… E singura soluţie. Singura soluţie de fapt. Pentru că de drept nu mai e nici una. Noi am spus-o demult. Şi demult am cerut această intervenţie a Î.P.S. Miron. Ne-am mirat când am văzut prima hotărâre. Ne-a mirat pentru că ştiam părerea părintelui patriarh. Pe urmă, am înţeles. Vai, câte nu suntem noi în măsură să înţelegem! Nu ne-am alarmat pentru că ne dădeam seama de tulburarea care se va naşte şi pentru că ştiam că, în faţa unor necesităţi majore, cum sunt liniştea ţării, unitatea Bisericii şi solidaritatea naţională, nu există presiune destul de puternică. Şi nu mai există îndreptăţire. Aşa că cel care stăruie in ambiţie trebuie să cedeze sau să cadă. Prevederile noastre nu au dat greş de îndată ce – d-1 profesor Iorga a declarat-o – Î.P.S. Miron e convins că trebuie să intervină, şi încă grabnic. Asta era de urmărit, şi am obţinut-o. În ce ne priveşte, e o soluţie pe care am oferit-o guvernului mai demult. Atunci am avut satisfacţia să avem de partea noastră pe unul din cei mai luminaţi miniştri. Astăzi avem bucuria să vedem soluţia pe drumul realizării. Eu cunosc dosarul afacerii; şi ştiu că o intervenţie energică a părintelui patriarh nu se poate să nu aibă succesul dorit de toată lumea: pacea religioasă. De aceea, când constatăm că toate semnele indică o hotărâre a Î.P.S. Miron de a interveni direct şi activ, avem dreptul să credem că conflictul a intrat în faza dezlegării.

Nu guvernul, ci patriarhul!

Ultima ştire care circulă este că părintele patriarh s-ar fi hotărât să intervină pe lângă guvern în sensul reconvocării Sinodului, pentru obţinerea unei hotărâri ortodoxe în chestia Pascaliei… Că o asemenea intervenţie nu e numai necesară, ci şi posibilă, se dovedeşte prin cazul împăratului Constantin cel Mare. Întrebarea e cine să intervină în cazul nostru în numele puterii lumeşti: guvernul sau Coroana? Părerea noastră este că, în asemenea împrejurări delicate, intervenţia guvernului – organ pur lumesc – nu ar fi tocmai potrivită. E vorba doară de un act de autoritate asupra puterii spirituale a Sinodului şi pentru aceasta este mai indicată Coroana, în virtutea dublului ei caracter lumesc şi mistic: „Prin graţia lui Dumnezeu şi prin voinţa naţională”. Nu? În speţă, situaţia este cu deosebire favorabilă unei asemenea intervenţii; prerogativele Coroanei sunt astăzi exercitate de regenţă; iar în consiliu funcţionează Î.P.S. Miron, patriarhul. El e persoana indicată a face cele de nevoie… Părintele patriarh e dator să facă aceşti paşi…

Metoda amânării

Încă nu a căzut nici o hotărâre nouă, care să aducă puţină pace în sufletele credincioşilor… Iată, suntem în duminica lăsatului de sec… Eu presupun însă că nu se va întâmpla nimic; nimic la 18 martie, nimic la 31 martie, nimic la 5 mai. Linişte va domni în ţară. Guvernul îşi va fi împlinit datoria – care, înainte de orice, e păstrarea liniştei. Ei, şi? Bucurie mare, nu? Voi observa mai întâi că nu guvernul va fi păstrat liniştea. Ci linişte va fi fost – de la sine. Dar liniştea morţii, căci de pe urma acestei dureroase întâmplări cel puţin două mari realităţi vot fi fost atinse de moarte: Biserica Românească şi sufletul românesc. Şi va fi ca un fel de fatalitate grea, care se va coborî asupra regimului sub guvernul care a fost cel mai puternic cerut de sufletul rasei noastre, dorită după o primăvară spirituală, sufletul nostru va fi primit cea mai grozavă lovitură… Să nu ne înşelăm singuri. Dacă un hop e de trecut şi dacă un hop va fi trecut, singurul care îl va trece va fi guvernul… Vedeţi, şi noi aşteptăm. Şi dorim să fie pace… Dacă astăzi s-ar reveni asupra datei de 31 martie, poate în bucuria reînfrăţirii şi a reintrării în Ortodoxie, am fi aplecaţi să uităm pe toţi vinovaţii acestei dureroase încordări. Aşa însă, în faţa dezastrului, care nu poate întârzia, nu va mai putea fi nimeni cruţat. Nimeni…

(Cuvântul, anul 1929)