Nimic fără Dumnezeu…

Când un oaspete înnoptează la un gospodar, întreabă ce fac copiii gazdei, vorbeşte cu argaţii, dar neîncetat se gândeşte la stăpânul casei. Despre gospodar cugetă, despre el întreabă, lui îi trimite salutări, lui îi face daruri, pe el îl salută, lui îi mulţumeşte, şi împreună cu toţi cântăreţii îi viersuieşte cântări şi osanale.

Toate acestea sunt cu totul fireşti, chiar şi pentru Europenii de dreapta ori de stânga, fără de minte. Da, sunt cu totul fireşti. Şi ce e firesc a fost ţinut de poporul Evreiesc câteva mii de ani, începând de la Noe, făuritorul de arcă, până la Apostolul Petru, cârpitorul de mreje. Acestea ne sunt mărturisite de Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, cu adevărat cea mai sfântă scriere existentă, ce nu-i de pe pământ, ci din cer.

Acestea ne sunt mărturisite de Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu despre întâiul popor ales, Israíl. Şi, cu adevărat, câtă vreme acel popor a ţinut legământul cu Dumnezeu, le-a privit pe toate în lumina lui Dumnezeu. Când se întâlnea şi se despărţea un om de altul, pomenea numele Domnului Dumnezeu. Când se cununa sau îngropa, când se căsătorea sau se mărita, pomenea numele Domnului Dumnezeu său. Când cosea, semăna, plivea, secera au treiera, toate le făcea cu pomenirea numelui Domnului Dumnezeului său. Când zidea şi clădea, când se lupta şi se războia, şi acestea le făcea în numele Domnului Dumnezeului său, grăind după pilda prorocului: “Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru.”. (Ps. 19:8)

Şi Domnul Dumnezeu era gospodarul acestei lumi, căruia i se cânta, despre care se vorbea, căruia i se închinau şi care era socotit cel mai însemnat binefăcător în vreme de pace şi cel mai mare aliat în război. Aşa era şi în vremea cea veche a Evreilor. Toţi Prorocii, toţi Drepţii, toţi Împăraţii drepţi şi înainte-văzătorii proroci ai lui Dumnezeu nu puteau rosti nici măcar o frază fără să pomenească numele Domnului Dumnezeu Savaot, atât în vreme de pace, cât şi în război.

Cu adevărat, aşa era în Vechiul Legământ, aşa şi în Noul Legământ. Apostolii Domului orice rosteau, o făceau în numele Domnului, şi orice lucrau, o făceau în numele Domnului. Toţi Îl simţeau pe Domnul drept Gospodar al întregii case a Cosmosului şi drept Voievod al tuturor puterilor luptătoare din amândouă lumile. Toate sunt de la Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Nimic fără Dumnezeu. Nici o floricică pe câmp. Nici o suflare a vreunei făpturi vii. Nici o întâmplare fără ca Dumnezeu să fie părtaş sau martor. Nimic fără Dumnezeu. Fără Dumnezeu, nici peste prag. Aşa simţeau, aşa propovăduiau, aşa învăţau şi vedeau Apostolii Domnului, aşa şi cele dintâi obşti Creştine. Tot ce se cugeta era făcut în numele Domului Iisus Hristos, tot ce se hotăra era făcut în numele Domnului Iisus Hristos, Cel omorât şi înviat. Tot ce se vorbea era făcut în numele lui Iisus Hristos, Împăratul şi Domnul, Învăţătorul şi Tămăduitorul. Numele lui era neîncetat în inima şi pe limba tuturor credincioşilor.

În numele lui Hristos s’a botezat Europa păgână, şi cu numele Lui a pecetluit şi a întărit o bună vreme gândurile, cuvintele şi lucrările sale. Dar, zbuciumată şi îndepărtată de la calea sa, s’a desprins treptat de Hristos, şi a urmat de-a lungul veacurilor, uşor, uşor, cugetele nebunilor şi-ale celor fără de minte – din acea zi blestemată în care fariseii şi arhiereii ei, în trufia lor nebună, s’au rupt de Sfânta Biserică a Răsăritului şi au pornit pe o cale mai apropiată şi mai cunoscută necuratului Jupiter şi sângerosului Nero, decât blândului Hristos, Fiul Fecioarei. Cu vremea, Apusul Creştin şi-a înţeles cumplita înşelare şi, de aceea, şi-a urât arhiereii şi i-a lepădat, iar în locul lor i-a chemat şi i-a recunoscut pe filosofi ca fiind descoperitorii şi tâlcuitorii adevărului.

O, fraţilor, ca şi cum adevărul ar putea fi aflat în pietrişul de pe ţărmul mării vieţii! Cu adevărat, nu se poate. Toate filosofările oamenilor sunt zadarnice şi primejdioase. Nu cunoaştem nici un filosof din Europa şi America să fi cunoscut adevărul şi să fi aflat calea. Nu ştim nici măcar unul, căci nici nu este vreunul. Toţi sunt păgâni. Toţi sunt mai aproape de stoici şi de epicurei, decât de Apostolii Ioan sau Pavel. Toţi sunt nebuni şi ademenitori, călăuze oarbe ale celor orbi. O, fraţii mei, iată că şi generaţia noastră a înnoptat la Gospodarul acestei lumi. Nu suntem pe moşia noastră, ci pe moşia Lui. Nu suntem în casa noastră, ci în casa Lui. Nu suntem ai noştri, ci ai Lui. Suntem călători şi oaspeţi. Mâine se vor anunţa pentru găzduire alţii la intrare, iar noi vom fi daţi afară.

Mint, fraţilor, cei ce zic că au credinţă şi preţuiesc credinţa, dar nici nu respiră, nici nu scriu, nici nu cugetă, nici nu vorbesc, nici nu lucrează, nici nu simt întru Dumnezeu. În această epocă Europeană a istoriei, Dumnezeu este la muzeu. Nu se găseşte în viaţă, nici în natură, nici în societate, nici la curţile ocârmuitorilor, nici în Biserici, nici în istorie, ci la muzeu, numai la muzeu. Dar Dumnezeu nu vrea să fie lăsat la muzeu, ca un exponat. De aceea, El loveşte. Nu loveşte des, ci rar. Dar şi când loveşte, atunci mii și mii de oameni cad în mormânt precum frunzele galbene pe pământ. Întru slava lui Dumnezeu. Amin.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin Fereastra temniței, cuvântul 53, Editura Predania, p.161)