Header image

„Nimic nu e pe lume mai bun şi mai frumos, decât o viaţă trăită în Hristos…“

16:14, miercuri, 9 iulie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , ,

Cu ochi blânzi şi sinceri, îmi vorbeşte cu accent ardelenesc: „Sunt rasoforă, adică jumătate de maică. Nu m-am dus mai departe, că e de-ajuns atât. Pot face fapte bune şi aşa“. Un om, un suflet, o inimă, care L-a căutat o viaţă întreagă pe Dumnezeu. Şi L-a aflat. Aceasta este rasofora Elisabeta Socaciu de la Mănăstirea Clocociov, Olt.

La ora amiezii, curtea vetrei monahale oltene răsună de cântecul greierilor ascunşi în iarbă. Maicile, asemenea furnicilor, n-au vreme de cântat, dau zor cu munca. Dintre toate, se remarcă o maică vârstnică, micuţă, plăpândă şi blajină. Deşi are aproape 80 de ani, nu poate sta locului. Rasofora Elisabeta Socaciu caută să fie de folos în treburile gospodăriei sau în biserică atât cât o ţin puterile. Vorbeşte şi munceşte cu bucurie autentică, de-a dreptul molipsitoare. Emoţionează când mărturiseşte poetic despre credinţă, cu o trăire curată, de copil: „Nimic nu e pe lume mai bun şi mai frumos/ Decât o viaţă întreagă trăită cu Hristos. / În paşnica cetate a unei mănăstiri, / Jertfindu-ţi viaţa întreagă supremei iubiri. / În liniştea adâncă a codrilor de brazi, / Lăsând viaţa celor ce se înalţă şi cad. / Retras din valul lumii, lipsiţi de-ai ei plăceri, / Cu gândul înspre ţara cereştii primăveri. / Nimic nici nu se poate în lume mai frumos / Decât să fii mireasa Stăpânului Hristos. / Şi haina cea de nuntă din crini să ţi-o urzeşti, / Chemându-L prin aceasta, spunând că Îl Iubeşti, / Cu singura dorinţă în inimă şi-n gând: / Să vină ceasul morţii, să vină orişicând.“

„Oricât ar fi de grea haina călugăriei, o îmbrac şi eu“

Ana Otilia Socaciu – numele din lume al rasoforei Elisabeta – a deschis ochii într-o familie cu şase copii, din Ardeal. Avea trei ani când mama a murit, de tânără, la puţin peste 30 de ani. A fost crescută de tatăl văduv şi de sora mai mare cu 9 ani, Cristina. La 12 ani, Ana Otilia a mers să locuiască la o mătuşă, soră de-a tatălui. Acolo a găsit cărţi, diverse broşuri, unele cu caracter religios. Atunci a învăţat poezia redată mai sus, pe care şi-o aminteşte şi astăzi, coerent, ca pe o rugăciune. Acest crez i s-a lipit de inimă instantaneu, fără să-i pătrundă, în primă fază, înţelesul, pentru că, spune rasofora Elisabeta, „eu nu am văzut măicuţe, n-am ştiut de ele până la vârsta de 19 ani“. A simţit chemarea monahală după ce a auzit o predică a unui părinte călugăr de la Mănăstirea Nicula despre viaţa Cuviosului Ioan Colibaşul.

Cuvântul preotului i-a mişcat pe credincioşii prezenţi, mai cu seamă pe tânăra Ana, care l-a întrebat pe călugăr dacă ar putea să-şi închine viaţa întreagă lui Hristos, asemenea Cuviosului Ioan Colibaşul. Cum mănăstiri de maici nu erau în Ardeal la acea vreme, părintele de la Nicula i-a spus că ştie un duhovnic bun, de prin părţile Bacăului, pe părintele Visarion Coman. „Era în anul 1957. În 29 august, am plecat spre Schitul «Înălţarea Domnului», de pe lângă Zemeş, judeţul Bacău. Mai eram cu o colegă, Ana Socaciu. Aveam o poză cu părintele la mine. Mă tot uitam cum era îmbrăcat, în haine lungi, negre, şi mă tot gândeam din ce erau făcute hainele, din plumb? «Cum oi putea eu să port aşa ceva? Oricât ar fi de grea haina călugăriei, o îmbrac şi eu», îmi tot spuneam în gând. Părintele avea atunci 37 de ani. Era duhovnic la maici, la schitul de pe muntele Strigoi. Ne-am întâlnit la marginea pădurii. Avea o barbă lungă. I-am sărutat mâna. Când l-am văzut, l-am socotit ca un sfânt. Şi aşa a fost. Ne-a întrebat de unde suntem, cum ne cheamă şi ne-a primit“, îşi aminteşte rasofora Elisabeta.

„18 ani am aşteptat să intru iar în mănăstire“

Bucuria trăirii pe calea lui Hristos a fost umbrită, la scurt timp, de sentinţa Decretului 410/1959, în urma căruia, după cum se ştie, călugării sub 55 de ani au fost forţaţi să părăsească mănăstirile, multe aşezăminte monahale fiind închise. Printre cei prigoniţi era şi rasofora Elisabeta, care împărtăşeşte din trăirile de atunci: „N-am cuvinte să spun ce am simţit când ne-au dat afară din mănăstire. Ne-au dat câte un bileţel. Pe al meu scria: «Socaciu Ana Otilia pleacă de bunăvoie din mănăstire». Ne-au dat şi nişte bani, dar cui îi păsa de bani?“ Împreună cu o altă maică, Tatiana, s-au retras la o familie credincioasă, aflată la vreo 5 km de mănăstire.

Cu răbdare, cu rugăciune, au trecut peste greutatea momentului. Şi-au păstrat pravila călugărească, deşi au intrat, fără voie, în rânduiala lumească. Şi-au câştigat existenţa din munca mâinilor într-o fabrică de postav din Buhuşi. „Am fost în fabrică cu maica Iulia, cu maica Paraschiva. Duminicile nu lucram, iar în zile de sărbătoare, directorul spunea: «Socaciu, matale du-te la biserică şi te roagă şi pentru noi». Făceam tot posibilul să ţinem legătura cu părintele şi să mergem să-l vedem. Mergeam noaptea, prin pădure. Într-o sticlă de jumătate de litru băgam gaz şi mult, mult fuior, dădeam foc şi ne lumina drumul. 18 ani am aşteptat să intru iar în mănăstire“, mai spune rasofora cea blândă. De altfel, părintelui Visarion Coman, duhovnicul Clocociovului, îi datorează maica puterea de a ţine aprinsă lumina drumului său prin această viaţă. Îi mulţumeşte şi acum, recunoscătoare, chiar dacă Preacuviosul a plecat în lumea celor drepţi.

Ajunsă la măsura anilor dalbi, rasofora Elisabeta priveşte în urmă cu seninătate, la fel cum îşi trăieşte prezentul şi cum se pregăteşte pentru viitor, pentru veşnicie. Nu vorbeşte despre nevoinţele vieţii călugăreşti, de ispitele de tot felul, admite doar: „Sunt mulţumită de viaţa mea“, ca o reverenţă adusă Proniei cereşti.

Asemenea unei bunici ocrotitoare, rasofora Elisabeta Socaciu nu m-a lăsat să plec până nu mi-a luat capul în mâinile ei micuţe şi cu delicateţe m-a sfătuit: „Vă doresc să vă dea Dumnezeu multă sănătate şi apropiere de Dumnezeu. Să căutaţi o biserică mai aproape, să mergeţi măcar la ora 10:00 şi să luaţi o sfinţenie – anafură şi agheasmă“.

sursa Ziarul Lumina

Contact Form Powered By : XYZScripts.com