Header image

Nodul

19:25, joi, 31 octombrie, 2013 | Cuvinte-cheie: , ,

Ai dreptate preacucernice părinte Octavian în ultima postare de pe blog. Cine a cunoscut vieţile sfinţilor ştie că sfinţenia nu este un vis.Pînă la urmă omul acesta neputincios, făcut din lut şi din Duh, ajunge într-o bună zi să înţeleagă că Duhul, harul este ce este.

El este realitatea, iar toate celelalte, vorba apostolului Luca, o lume ghicită-n oglindă, părelnică.Cum să-l redobîndim ,însă, cum să ne spriginim de ea.? Pescarii ceea simpli, ţăranii ceea simpli care i-au cunoascut taina nu mai sînt, iar scriirele, învăţăturile lor lăsate în cuvînt din păcate,fără ei, puţin cu ce ne ajută.
Aşa că uneori dau într-o parte uriaşele vrafuri de cărţi, toţi filozofii lumii, rugăciunile sterile şi grabnice, căderile şi urcuşurile mele amăgitoare, las oraşul cu miile de candelabre aprinse şî stinse în pripă, cu necontenita zvîrcolire de patimi şi pornesc , cu cîte un poet subsuoară sau un sfînt,spre vechile mănăstiri ale Moldovei.
Frumoasa.Hîrbovăţ.Căpriana.Curchi.Ţigăneşti.Salba de aur a Moldovei.Floarea duhului nostru de eri.Şi bietele noastre aşezăminte monahale de azi.Una şi aceeaşi realitate.Un singur zid. O ruină şi o mărire.O rugăciune şi un blestem.Nu ştiu dacă există pe lume o antinomie mai prăpăstioasă decît ele. Şi nu ştiu dacă ne-am bătut joc de ceva mai cumplit decît de ele. Le-am topit clopotele.Le-am ars icoanele.Le-am izgonit măicuţele.Pînă la urmă am făcut nişte case de nebuni din ele.
Şi iată că tocmai din nebunia aceasta a noastră, din pîntecele nopţii acestea, de pe marginea prăpăstioasă a exodului sau dintr-un turn de tărie, cine să creadă şi să-nţeleagă vreodată, se naşte,încet, încet, sus de tot sau negrăit de jos, cu voia Domnului,o sămînţă de foc. O lumînare. Şi o chilie.Şi un călugăr.Sau poate mai mulţi.”Am fraţi în sud, am mulţi şi în sutane, mă ajută poetul, în mănăstiri în care laur creşte./ Ştiu , ei zugrăvesc madone omeneşte, visez adesea despre tineri Tiţiani prin care Domnul în văpăi goneşte.”
Uneori mi se pare că această sămînţă e foarte departe, undeva la vechii pescari,cu plasele goale, pe o mare învolburată.Alteori foarte aproape, la noii călugări,pe val rătăcit de civilizaţie, cu maşini, internet şi telefoane mobile . Alerg spre ea .De unde mă frige? Din faţă? Din spare? O prind şi o scap. De unde mă cheamă? Din minte? Sau poate din inimă?
Sînt un pescar şi eu, fără de scule.Sau poate o lumînare, pe care o scap şi iarăşi o prind. Mă rog şi aştept să ardă pînă la capăt.Pînă la taină.Pînă la rană. Pînă la nodul de care să pot să mă leg şi să scap.Pînă la poetul care plînge:”Dar cînd am gîndurile-n sinea mea plecate, e sumbru Domnul meu, o împletitură de rădăcini fără de zgomot bînd./Atîta ştiu, că dintr-a lui căldură eu mă înalţ, căci ramurile-mi toate dorm în adînc şi semn fac dor în vînt.” Pînă la Sfîntul care tace în strană,cu taina în oase.Şi pînă la mine.Pînă la visul care sînt.

Sursa: http://braduion.blogspot.com/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com