Header image

Noi trăim ca şi cum Hristos n-ar fi înviat din morţi…

Este oare necesar să explicăm că Paştele este mult mai mult decât una dintre sărbători, mult mai mult decât o comemorare anuală a unui eveniment trecut? Oricine a luat parte, chiar şi o singură dată, la acea noapte care este „mai luminoasă decât ziua”, care a gustat din acea unică bucurie, cunoaşte acest lucru. Dar ce este această bucurie? De ce putem cânta aşa cum o facem în timpul Liturghiei pascale: „Astăzi toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de sub pământ”? Cu ce înţeles prăznuim, aşa cum o afirmăm că o facem: „moartea morţii, zdrobirea iadului, începutul unei noi şi nesfârşite vieţi…”?

Răspunsul la toate aceste întrebări este: noua viaţă, care cu aproape două mii de ani în urmă a răsărit din mormânt, ne-a fost dăruită nouă, tuturor celor care credem în Hristos. Şi ne-a fost dată în ziua Botezului nostru, în care aşa cum Sfântul Apostol Pavel spune: „ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii”(Romani, VI, 4). Astfel, de Paşte prăznuim învierea lui Hristos ca pe ceva ce s-a petrecut şi încă se mai petrece cu noi. Pentru că fiecare am căpătat darul acestei vieţi noi, puterea de a o primi înăuntrul nostru şi de a trăi după rânduielile ei. Este un dar care schimbă total atitudinea noastră faţă de orice în această lume, inclusiv faţă de moarte. Prin acest dar putem să afirmăm cu bucurie: „Moartea nu mai există!” O, dar moartea este încă acolo, să fim siguri, încă o înfruntăm, iar într-o zi va veni să ne ia. Căci în aceasta stă întreaga noastră credinţă: prin propria Sa moarte, Hristos a schimbat natura intimă a morţii, a transformat-o într-o punte — o „trecere”, un „Paşte” — către împărăţia lui Dumnezeu, schimbând tragedia tragediilor într-o biruinţă capitală. „Cu moartea pe moarte călcând”, ne-a făcut părtaşi la învierea Sa. Acesta este motivul pentru care, la sfârşitul Utreniei Paştelui spunem: „Hristos a înviat şi viaţa stăpâneşte! Hristos a înviat şi nici un mort nu rămâne în mormânt!”

Aceasta este credinţa Bisericii mărturisită şi vădită de nenumăraţii săi sfinţi. Oare nu ni se confirmă zilnic că această credinţă o avem foarte rar, că tot timpul risipim şi înşelăm „viaţa cea nouă” pe care am primit-o ca pe un dar, şi că de fapt noi trăim ca şi cum Hristos n-ar fi înviat din morţi, ca şi cum acest unic eveniment nu ar avea nici un sens pentru noi? Toate acestea se petrec din cauza slăbiciunii noastre, din cauza imposibilităţii noastre de a trăi statornic în „credinţă, nădejde şi dragoste”, la acel nivel către care Hristos ne-a ridicat când a spus: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Să”. Pur şi simplu uităm toate acestea — atât de ocupaţi, atât de adânciţi suntem în problemele noastre cotidiene —, şi pentru că uităm, cădem. Iar din cauza acestei uitări totale, din cauza acestei căderi şi a acestui păcat, viaţa noastră devine din nou cea „veche” — neînsemnată, mohorâtă şi în cele din urmă zadarnică — o peregrinare lipsită de sens care este calea către un sfârşit fără sens. Reuşim să uităm chiar şi moartea, iar atunci, pe neaşteptate, în mijlocul vieţii noastre „fericite” se apropie: înfricoşătoare, implacabilă, absurdă.

Acesta este singurul păcat adevărat, păcatul păcatelor, nesfârşita li isteţe şi tragedie a creştinătăţii noastre. Dacă pricepem aceasta, atunci putem înţelege ce este Paştele, de ce este nevoie de Post şi ce implică acesta. Pentru că abia atunci înţelegem că tradiţiile liturgice ale Bisericii, toate perioadele şi slujbele sale, există, întâi de toate, cu scopul de a ne ajuta să recăpătăm vederea şi gustul acestei vieţi noi pe care noi atât de uşor o risipim şi o înşelăm, pentru a face pocăinţă şi a ne întoarce la ea.

Din Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1995

Rastignirea-si-Invierea-Trapeza-veche-Essex

Contact Form Powered By : XYZScripts.com