Header image

Nouă ani de la mutarea la Domnul a Mitropolitului Antonie Plămădeală

9:05, vineri, 29 august, 2014 | Cuvinte-cheie: , ,

Antonie Plămădeală, un ctitor cu vocaţie brâncovenească

Se împlinesc astăzi, de sărbătoarea Tăierii cinstitului cap al Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, nouă ani de la trecerea la cele veşnice a vrednicului de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală al Ardealului. Slujirea chiriarhală a ierarhului cărturar de la Buzău (1980-1982) şi Sibiu (1982-2005) a stat sub semnul restaurării a două monumente brâncoveneşti de referinţă: Palatul episcopal al Eparhiei de la Curbura Carpaţilor şi Mănăstirea Sâmbăta de la poalele Munţilor Făgăraş.

Mitropolitul Antonie nu a ţinut un jurnal, nici nu şi-a scris memoriile. A „presărat“, însă, în diverse scrisori ce fac parte din fondul corespondenţă al arhivei personale pe care şi-a organizat-o în ctitoria sa de la Mănăstirea Sâmbăta, mărturii autobiografice menite să-l descopere, peste ani. A avut un cult personal pentru domnitorul martir Constantin Brâncoveanu, încă dinainte de canonizarea acestuia, cercetându-i viaţa şi continuându-i opera ctitoricească. În anul 1992, când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a statornicit trecerea în rândul sfinţilor mucenici a Voievodului Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii şi cu sfetnicul Ianache, Mitropolitul Antonie a avut o contribuţie deosebită.

„Buzăul are acum un palat brâncovenesc“

După zece ani de slujire ca episcop-vicar patriarhal la Bucureşti (1970-1980), a fost ales episcop al Buzăului şi instalat la 13 ianuarie 1980. A aflat Eparhia de la Curbura Carpaţilor, cea mai activă zonă seismică din ţară, greu încercată după cutremurul din 4 martie 1977. Prima misiune asumată în slujirea de chiriarh a fost restaurarea bisericilor, deschizând în cei doi ani mai bine de 200 de şantiere. Presa centrală a vremii relata, în anul 1982, episodul descoperirii unui monument brâncovenesc de către Episcopul Buzăului: „Aş dori să menţionez descoperirea, datorată dr. Antonie Plămădeală, în urmă cu un an, la Buzău, a unui palat brâncovenesc. Clădirea, masivă, cu bolţi robuste şi monumentale ce amintesc trapeza palatului de la Mogoşoaia, a folosit ca temelie unei clădiri din 1840. Aşezământul brâncovenesc de la Buzău este acum în curs de migăloasă şi competentă restaurare. Atunci când această restaurare, care este un remarcabil act de cultură, va fi încheiată, vom avea încă o dovadă a unui răstimp de mare propăşire românească“ (Dan Ciachir).

Anii au trecut şi presa mai amintea, sporadic, de acest eveniment. La 21 noiembrie 1987, aflat la Schitul Păltiniş din judeţul Sibiu, Mitropolitul Ardealului îi scria Marianei Brăescu o veritabilă dare de seamă a descoperirii şi restaurării Palatului eparhial din Buzău, în timpul slujirii sale ca episcop. Prilejul era un articol apărut sub semnătura acesteia în publicaţia „Contemporanul“, iar ierarhul încă nu o cunoscuse pe autoare, după cum mărturisea în încheiere: „Nici nu vă cunosc şi iată că mi-am însemnat pe adresa Dvs. câteva pagini de «Memorii», în fugă, între două «didahii» pe care le stilizez acum la Păltiniş, pentru publicare, după miezul nopţii. Sper că nu mi-o veţi lua în nume de rău. Am simţit nevoia să las scris ceva în legătură cu aceste lucruri. Dacă v-aş cunoaşte, probabil n-aş fi făcut-o. Aşa, parcă le-am trimis viitorului. Noroc de articolul Dvs. care m-a provocat“. Sunt mărturii inedite „trimise“ viitorului, şi se cuvine să le scoatem din colbul arhivelor, pentru comemorarea domnitorului martir şi a ierarhului ctitor: „Când am ajuns eu la Buzău, era o ruină după cutremur. Deşi trecuseră vreo cinci ani, nu se începuse, nici nu se gândise nimeni la restaurare. Era sprijinit din toate părţile de popi (de lemn) solizi, că altfel ar fi căzut. Am fost avertizat să nu îndrăznesc să locuiesc în el. Tremura din toate încheieturile şi la călcatul cu paşii. Deşi mai aveam vreo 200 de biserici de restaurat – şi le-am restaurat -, m-am apucat şi de palat. Mai întâi l-am înconjurat cu legături de beton încastrate după metoda Cişmigiu (lucrând chiar cu el), nu numai de jur împrejur, ci şi prin pod. Ar fi interesant de urcat odată şi acolo. I-am schimbat acoperişul, şi am început săpăturile ca să găsesc urmele foişorului din faţă. Le-am găsit. Piatra cu numele lui Brâncoveanu era încastrată în zidărie, sus la cornişă, probabil după vreun cutremur. Când am văzut de jos că un ţigan uriaş (om cumsecade şi bun lucrător) se căznea cu târnăcopul să disloce o piatră şi nu putea, m-am urcat să văd ce e acolo. Am văzut o piatră albă şi pe ea nişte litere. Am extras-o cu grijă de arheolog şi aşa am descoperit numele voievodului. Apoi am găsit şi mormântul episcopului contemporan, de Buzău, pe când săpam în biserică pentru introducerea încălzirii centrale. În biserică am schimbat dalele, am mărit soleea, care era primejdios de îngustă pentru preoţii care ies cu Sfintele Daruri. Dacă le varsă trebuie caterisiţi“. În acea zi, alături de Episcopul Buzăului se afla ierodiaconul Casian Crăciun, în prezent Arhiepiscop al Dunării de Jos, care a mărturisit în dese rânduri acest episod.

Placa descoperită atesta palatul brâncovenesc. Erau însă vremurile regimului comunist, iar restaurarea se datorează diplomaţiei lui Antonie Plămădeală, care a solicitat cei mai buni specialişti şi a adus argumente potrivite celor de la centru. Mărturiile sale capătă, peste ani, valoare de document: „Când m-am convins că a fost un palat brâncovenesc am chemat specialişti: Vasile Drăguţ – Dumnezeu să-l ierte -, Ana Maria Orăşanu, Nicolae Diaconu şi un arhitect local. Am hotărât pe loc ce e de făcut. N-ar trebui să mă laud, dar poate scriu pentru alţii, de peste un veac. Eu am făcut tot proiectul. Arhitecţii l-au pus în pagină ştiinţific. Când am intrat în beci cu o echipă de la Consiliul Culturii – era condusă de Ana Maria Orăşanu – le-am spus: Aici va fi o frumoasă sală de recepţie! Era beci cu cartofi, ţelină etc., cu câteva bolţi stricate, cu câteva împărţiri cu pereţi de cărămidă şi cu o ieşire în grădină, spre bucătărie“.

Ierarh cărturar pasionat de adevărul istoric „ascuns“ în numeroasele arhive pe care le-a cercetat, Mitropolitul Antonie îşi asumă descoperirea palatului brâncovenesc din Buzău, dar nu monopolizează restaurarea edificiului, recunoscând strădania şi meritele succesorului său, Episcopul Epifanie Norocel (1982-2009, arhiepiscop 2009-2013):„Personalul palatului a murmurat. Cei de la Bucureşti au spus că n-a fost sală de recepţie. – De unde ştiţi? Eu ştiu că a fost sală de recepţie, şi va fi. Au acceptat, deşi n-au fost şi probabil nu sunt convinşi nici azi că a fost. Dar este! Am scos de acolo vagoane de pământ ca să coborâm nivelul. Văd că cei de azi de la Buzău spun că eu aş fi mers de la idee până la proiect. Nu! Am început chiar lucrările de bază. Când am plecat am vrut să mă asigur că vor fi continuate. Mă temeam să nu fie întrerupte, schimbate ideile. De aceea le-am început pe toate. Am dărâmat ce era de dărâmat şi am început ce trebuia continuat. (…) L-am continuat. E drept, nu eu, ci urmaşul meu căruia i se datorează în întregime executarea lucrării până la capăt. E drept să fie amintit şi el. Că a trecut prin momente grele! (…)  Oricum, Buzăul are acum un palat brâncovenesc. Fără episcopul din 1980-1982 l-ar fi avut? Eu mi-l consider prima mea mare ctitorie“.

„Sâmbăta nu e o clădire, ci o rugăciune şi un testament“

În aceeaşi scrisoare, Mitropolitul Ardealului face trecerea spre cea mai importantă ctitorie a vieţii sale, Mănăstirea Sâmbăta de Sus din judeţul Braşov: „Şi tot cu Brâncoveanu m-am întâlnit şi în Transilvania. Sâmbăta era o bisericuţă fără nici un gard împrejur măcar. Era brâncovenească. Şi-atunci m-am hotărât să-i fac ceea ce-i lipsea: incinta, cu un mic palat, cu o clopotniţă, cu două foişoare interioare, cu o logie spre munţi, şi cu pergole pe două laturi. Sunt acum sub acoperiş. Şi lucrez şi sub ninsoare. Cu o încăpăţânare în care abia mă recunosc. O vreau gata repede. Am exasperat oamenii mei. Se cheamă că va fi acolo o mare concentrare de obiecte de patrimoniu, icoane, cărţi, icoane pe sticlă, o şcoală de iconari pe sticlă şi… biblioteca mea de peste 20.000 de volume. Şi cărţile mele vechi. Şi mormântul meu. Undeva sub pergola din faţă“.

Probabil sursa informaţiilor avute de autoarea articolului din „Contemporanul“ ce a provocat această mărturie-document a Mitropolitului Antonie Plămădeală a fost soţul acesteia, scriitorul Artur Silvestri, apropiat al ierarhului. La 31 iulie 1987, aşadar cu jumătate de an înainte de articol şi de corespondenţa cu Mariana Brăescu, Mitropolitul Ardealului îi mărturisea lui Artur Silvestri, printre altele: „Dumnezeu îi duce pe oameni unde are El nevoie de ei, nu unde cred oamenii că trebuie să fie. Şi hai să mă laud puţin: fără mine nu ar exista un palat brâncovenesc la Buzău. Am descoperit după cutremur nişte pietre cu numele lui Brâncoveanu, am săpat în faţa casei şi am găsit fundaţiile unui foişor şi am imaginat un palat brâncovenesc. I-am făcut scară exterioară cu foişor din piatră sculptată, i-am schimbat ferestrele, iar în interior am prefăcut o pivniţă împărţită în vreo cinci încăperi mici, pentru vin, cartofi, varză etc. într-o elegantă sală de recepţie, cu marmură pe jos, cu o scară interioară care nu exista, refăcând şi cele opt bolţi din care trei nu mai existau. Când m-am dus la Buzău episcop, nu ştiam de ce mă duceam acolo. Când am văzut pivniţa, am ştiut: ca s-o fac sală de recepţie. Apoi a venit ideea cu întreg palatul care devenise o casă oarecare în urma deselor cutremure din zonă. Când am pus totul pe roate şi urmaşul n-avea altă alternativă decât să termine ce începusem eu, inclusiv seminarul dărâmat şi refăcut, m-am trezit mutat la Sibiu. Şi nu ştiam de ce. Când am ajuns la Sibiu am descoperit din prima zi. De vreo 25 de ani nu se mai bătuse un cui nicăieri şi nu se zidise o cărămidă. În doi ani am înnoit totul. Totul. Aproape incredibil. Ba am mai făcut şi o clădire cu trei nivele, cu săli de şedinţe şi recepţie moderne, cu camere de oaspeţi confortabile şi am umplut casa lui Şaguna cu vreo 30.000 de cărţi. (Cartea veche e cea mai nouă pasiune. M-aş bucura să mi le vedeţi.) Şi apoi am descoperit şi motivul adevărat al venirii la Sibiu. Trebuia să scot din uitare pe Miron Romanul şi pe Miron Cristea. Şi mai trebuia să re-ctitoresc Sâmbăta lui Brâncoveanu din care rămăsese doar o bisericuţă în bătaia vânturilor. Am imaginat o incintă a la Hurezu şi, pe iarba verde, incinta e acum la acoperiş. Am înnoit ca din temelie şi Păltinişul. Gata cu această lungă paranteză autobiografică. Poate, de nu se va pierde, să fie singura, deşi sunt ispitit s-o povestesc uneori la mai mulţi, dând-o exemplu despre convingerea mea că Dumnezeu ne cheamă unde are treabă cu noi. Cu mine a vrut să-i scoată din uitare pe nişte oameni pe nedrept uitaţi. Echilibrul trebuia restabilit. Oare, cândva, va face şi pentru noi aşa ceva? Cred că da. Cel puţin în măsura în care facem noi pentru alţii. În ce mă priveşte, fiindcă acum sunt obligat la multă modestie, ceea ce îmi face bine. Vai de cel care, peste vreo 100 de ani, va fi sortit să mă scoată de acolo! Voi fi greu de realcătuit! Şi tot la autobiografie am rămas! Asta pentru că nu ţin un jurnal. Îl împrăştii aşa“.

Un an mai târziu, Mitropolitul Antonie purta o corespondenţă cu Octavian Paler, făgărăşean originar din Lisa, jud. Braşov. La 25 septembrie 1988, ierarhul basarabean scria de la Păltiniş: „Sâmbăta a fost al doilea sat natal. Acolo m-am născut pentru monahism şi pentru Transilvania. Totul mă fascina. După fiecare piatră şi după fiecare copac stătea ascuns un zeu care mă privea pe furiş. Multe seri târzii mi-am petrecut la masa de piatră de pe malul lacului. De pe atunci vedeam de acolo zidirea din jurul bisericuţei, bisericuţă pe care parcă o ţinea în mâini Constantin Brâncoveanu, cum ţin ţăranii pâinea şi sarea când primesc pe oaspeţi. Astăzi zidirea din jur e o realitate. O îndrăzneală. O văd, o ştiu făcută de mâinile şi gândul meu, şi nu-mi vine s-o cred. Sunt de pe acum o cărămidă în zidurile ei, cum voi fi şi în veşnicie. ş…ţ Mă simt şi azi, acolo, ca şi atunci când am fost întâi. Nu spun la nimeni, dar, de fapt, ori de câte ori merg acolo, şi oricât de des ar fi, merg să mă întâlnesc cu mine. Nici mie nu-mi strică zidirea care se înalţă acum. Nu mă schimbă. Mă împlineşte. Şi locul îl împlineşte. Îmbracă bisericuţa care părea stingheră, părăsită, dezgolită“.

Devenit al treilea ctitor al Mănăstirii Sâmbăta de Sus, după Domnitorul Martir al Ţării Româneşti şi după vrednicul de pomenire Mitropolit Nicolae Bălan al Ardealului, Antonie Plămădeală vedea în restaurarea ansamblului monastic o „întronizare“ a voievodului în Transilvania, după cum îi scria, la 24 noiembrie 1989, preotului Gheorghe Cristescu din Lugoj: „E într-adevăr o întronizare a lui Constantin Brâncoveanu în Ţara Transilvaniei ca să domnească în ea, după Mihai Viteazul, în vecii vecilor. Fie ca Brâncoveanu-martirul să merite de la Dumnezeu pentru Transilvania, libertatea şi veşnicia ei românească. Sper ca ceea ce clădesc la Sâmbăta, «curtea» lui, să-i placă şi să rămână veşnic în ea, clopotele Sâmbetei să cânte mereu pe toate văile, că Transilvania va trăi mereu sub domnia lui «Brâncoveanu Constantin, Boier vechi şi domn creştin». Sâmbăta nu e o clădire, ci o rugăciune şi un testament“.

Sursa: www.ziarullumina.ro

Contact Form Powered By : XYZScripts.com