Header image

Nu dorim să fim vindecaţi, acest lucru ne doare…

15:21, sâmbătă, 18 iulie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , , , , ,

Pentru toţi este valabilă această metodă. Unul pătimeşte într-un fel, celălalt în alt fel, dar numai prin felurite căderi şi scăderi, prin pocăinţă ne vom vindeca de patimile noastre.

Nu ne vom folosi din această viaţă creştinească pe care o trăim căutând s-o ducem bine, să fim mulţumiţi. Dorim să vieţuim creştineşte, dar toate să fie frumoase, minunate şi plăcute. Nu acceptăm să aflăm că, în felul acesta, admirăm sinele nostru, adică păcatul.

Când încă nu ştim ce înseamnă păcatul, Domnul, Care ne iubeşte, aşteaptă ora potrivită ca să ne vindece. Acesta ne cunoaşte, ştie dimensiunea, adâncul păcatului din noi şi rânduieşte, chiar înainte să venim pe lume, cum vor fi lucrurile pentru fiecare, ştie ce trebuie fiecăruia dintre noi.

Mie îmi face impresia – luându-mă pe mine ca exemplu dacă vreţi – că pe toate celelalte le va face omul cu mulţumire, numai să nu bea paharul picătură cu picătură, să conştientizeze păcatul pe care-l are înlăuntrul său şi să simtă amărăciunea înlăuntrul lui, să afle ce-i sfâşie sufletul. Astfel, se fereşte, într-un fel sau altul, să-şi vadă păcatul amăgindu-se că este om bun, că săvârşeşte fapte bune, în timp ce înlăuntrul său se zvârcoleşte răul. De ce sunt aşa sufletele noastre? De ce? De ce în sufletul sfântului lucrurile stau altfel? De ce în lăuntrul celui care-L urmează pe Hristos, care a păşit pe calea Lui, care s­a lepădat de sine şi a ridicat crucea, lucrurile stau altfel, în timp ce înlăuntrul multora stăpâneşte păcatul? Tocmai pentru că nu înţelegem ce este păcatul şi cum se vindecă el. Nu dorim să fim vindecaţi. Acest lucru ne doare.

Minunea constă în rânduiala lui Dumnezeu ca noi să rămânem statornici, să-L urmăm şi să rămânem lângă El. Nu a contat ce au fost şi ce au făcut Apostolul Petru şi ceilalţi Apostoli. Ei au rămas lângă Hristos, El a găsit modul în care să lucreze vindecarea în sufletele lor. Pe Apostolul Petru L-a lăsat să fie plin de sine, să guste păcatul dinlăuntrul lui fără ca el, nefericitul, să ştie. Când a înţeles ce s-a întâmplat, nu i-a mai rămas decât să plângă cu amar. În felul acesta Dumnezeu Îşi va pune mâna Lui pe fiecare dintre noi, dacă vom dori ca şi aceia, care rămânând lângă El, s-au purtat ca şi cum I-ar fi spus: „Dumnezeul nostru, noi nu înţelegem nimic, dar iată, suntem înaintea Ta. Striveşte-ne ca să ne mântuieşti, după nevoia sufletului nostru!”.

Ca să clarificăm mai bine această problemă vă spun următoarele: cunosc multe situaţii în care sufletul nu primeşte să pătimească ceea ce-i este rânduit, dar Dumnezeu aduce lucrurile în aşa fel încât sufletul se nimereşte tocmai acolo unde nu doreşte. Şi bea paharul cel amar pe care nu voia să-l bea, simte durerea pe care n-a vrut s-o accepte. Experimentează păcatul întru-un mod ruşinos. Astfel le rânduieşte Dumnezeu. Omul trebuie să se minuneze de înţelepciunea şi de iubirea cu care îndrumă fiecare suflet în mântuire. Desigur, aceste lucruri înfricoşează, strâmtorează, îl întristează pe om, însă nu se poate altfel.

Omul va trece prin greutăţi, aşa cum în multe situaţii medicamentul homeopat îl vlăguieşte, dar îl vindecă. Nu ne vom înfricoşa însă, nu vom da bir cu fugiţii! Înainte de noi mii de suflete au înţeles şi au privit astfel lucrurile, mii de oameni s-au lepădat de ei înşişi, s-au predat lui Hristos şi au băut până la fund paharul suferinţei, al Crucii lui Hristos: „Cel care vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”.

„Pentru Tine suntem supuşi morţii, în fiecare zi…”

Sfântul Atanasie pe care-l prăznuim astăzi a trecut prin atâtea strâmtorări şi n-ar fi îndurat dacă nu s-ar fi predat lui Hristos, dacă s-ar fi înverşunat împotriva celor care-l nedreptăţeau, împotriva ereticilor, dacă s-ar fi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu Care-l lăsa să sufere.

El rămâne credincios şi-L urmează pe Domnul. Când Arie a murit, Sfântul a zis: „În această lume, pentru fiecare, vine ceasul morţii!”, nimic altceva. N-a fost înlăuntrul lui răzbunare, să spună: „Bine că a murit!”.

Cât rău ne facem în ceasul în care Hristos Se apropie de noi şi vrea să ne pună mâna pe umăr, iar noi suntem foc şi pară. Ce să facă Domnul? Te lasă şi aşteaptă un alt prilej să Se apropie de tine, să vadă dacă nu cumva te-ai maturizat, dacă ţi-ai dat seama că El este Calea.

Chiar şi în mânăstiri, dacă monahii sau monahiile nu învaţă lecţia: „Pentru Tine suntem ucişi toată ziua!”, nu se ştie ce se va întâmpla cu mântuirea lor.

Există ceva care ne dă nădejde. Deşi ni se pare că nu se întâmplă nimic, ca şi cum nu înţelegem ce spune Domnul, Acesta va începe să ne aducă dovezi.

S-ar putea să rămânem mai puţini decât suntem în acest ceas în biserică, nu are importanţă! Şi doi oameni să rămână, nu contează. Problema nu este dacă sunt mulţi sau puţini, ci dacă aflăm adevărul lui Dumnezeu, calea cea adevărată, dacă păşim aşa cum a păşit Acela, încât sufletul nostru să se vindece, să strălucească înlăuntrul nostru adevărul lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu, ca să avem nădejdea mântuirii veşnice.

”Să ne vindecăm, iertând”, Maica Siluana Vlad

fata._tristete

Contact Form Powered By : XYZScripts.com