Header image

„Nu există copii obraznici, ci părinţi care nu ştiu să reacţioneze“: cum îi educi pe cei mici fără să-i pedepseşti

Motivul pentru care un copil are un comportament considerat nepotrivit de adult ascunde, de cele mai multe ori, o altă explicaţie decât răsfăţul, conform unei teorii recente. Fie că cel mic cerşeşte atenţia părinţilor, vrea să se joace, îl supără ceva sau nu înţelege un anumit lucru, părinţii sunt cei care ar trebui să realizeze faptul că pedeapsa nu educă, indiferent de metoda de coerciţie aleasă, ci complică şi mai mult lucrurile.

Cu cât un copil dovedeşte un comportament mai dificil sau mai agresiv, cu atât mai mult are nevoie de atenţia şi înţelegerea părinţilor, nu să fie pus la colţ şi certat, atrage atenţia psihologul Naomi Aldort, autoare a cărţii „Raising Our Children, Raising Ourselves“ (Ne educăm copiii, ne educăm pe noi înşine).

„Nu există copii care nu se comportă aşa cum trebuie, ci copii care fac ceea ce pot, dar pe care noi nu-i înţelegem“, mai spune Aldort, opinie împărtăşită de tot mai mulţi psihologi specializaţi în psihologia copilului, printre care şi Laura Markham.

Copiii învaţă înregistrând ceea ce văd la ceilalţi, iar părinţii reprezintă prima şi cea mai sigură sursă de informaţii, primele modele pe care le urmează. Aşa că atunci când părinţii recurg la pedepse corporale, la ţipete sau mustrări frecvente, inclusiv la pedepse pe care le consideră o alegere blândă, cum este trimiterea copilului la el în cameră pentru o anumită perioadă de timp sau îl pun la colţ, nu fac decât să le ofere un exemplu de comportament agresiv, pe care îl vor adopta.

Chiar şi atunci când copilului i se spune că este trimis singur la el în cameră pentru că a greşit, acesta primeşte mesajul că este abandonat şi îndepărat, lăsat singur cu temerile şi nesiguranţele sale, chiar de către cel care ar trebui să-l înveţe cum să se descurce cu problemele şi emoţiile care îl stăpânesc. Psihologul Laura Markham crede că această pedeapsă în vogă printre părinţii zilelor noastre ar trebui înlocuită cu o perioadă în care părintele să încerce să descopere, alături de copil, problema din spatele unui anumit tip de comportament. Markham avertizează că excluderea pedepselor nu echivalează cu renunţarea la a impune limite copiilor, care înseamnă cu totul altceva.

„Copiii trebuie să înţeleagă faptul că nu au voie să fugă în mijlocul străzii, că nu este în regulă să lovească alţi copii sau să facă pipi pe covor, dar acestea sunt limite, nu pedepse. Totuşi, părinţii nu ştiu cum să impună astfel de limite şi presupun că trebuie să le dea o lecţie odraslelor, aşa că îi pedepsesc, la fel cum au înţeles şi ei de la părinţii lor“.

Pe de altă parte, studii recente susţin că pedepsirea copiilor nu face decât să înrăutăţească un comportament negativ, pentru că pedepsele dezvoltă furie şi o atitudine defensivă. Copiii învaţă, totuşi, să mintă ca să nu fie prinşi, să evite pedeapsa. De asemenea, pedepsele nu fac decât să-i îndepărteze pe copii de părinţi şi să scadă influenţa pe care adultul o are asupra copilului.

Este mai uşor şi la îndemână să pedepseşti decât să găseşti timpul şi răbdarea necesare pentru a trata corect educaţia copilului, admite Markham, dar părinţii ar trebui să înţeleagă că sunt direct responsabili de felul în care ajung copiii lor să se comporte.

Markham a oferit pentru Psychology Today o serie de îndrumări pentru părinţii care vor să renunţe la pedeapsă în relaţia cu copiii: 

1. Părinţii sunt primii care ar trebui să înveţe să-şi ţină în frâu emoţiile şi nervii, nu copiii. Aceasta este prima regulă pentru ca şi cei mici să înveţe, prin puterea exemplului, cum să se descurce cu propriile emoţii. Părinţii trebuie să-şi înăbuşe impulsul de a pedepsi şi să nu-i arate mereu copilului că este furios, reacţionând agresiv, aceasta fiind o atitudine care nu face decât să se întoarcă împotriva celui care o foloseşte.

2. Emoţiile trebuie tratate cu atenţie şi respect. Copiii nu-şi pot stăpâni reacţiile atunci când sunt conduşi de adrenalină, de hormoni, aşa că părinţii sunt datori să-i ofere copilului un mediu liniştit în care să-şi descarce supărarea. Nu încercaţi să-i ţineţi morală atunci când copilul este recalcitrant. Aşteptaţi să se calmeze şi abia apoi încercaţi să-i explicaţi că v-aţi simţit jignit şi rănit de felul în care s-a comportat cu dumneavoastră (dacă a minţit, a vorbit urât sau s-a răstit la părinte), explică Markham.

3. Repetiţia sau respectarea unei rutine este cheia educaţiei, metodă care trebuie urmată fără abatere din primii ani de viaţă, de la felul în care învaţă să se spele pe dinţi, să aibă grijă de lucruri sau de animale, să-şi facă temele etc. Rutina este importantă mai ales în ceea ce priveşte respectarea şi adoptarea unor comportamente de bază, dar este şi „structura“ pe care se clădesc aspecte mult mai importante. Din nou, răbdarea este esenţială în ceea ce-l priveşte pe adult. Copilul nu va înţelege mai bine că trebuie să se spele pe dinţi în fiecare zi, dacă se va ţipa la el. Important este ca aceste obişnuinţe să fie dezvoltate în timp, într-un mod care să-l atragă pe copil, chiar dacă presupune ca părintele să găsească o metodă prin care să transforme rutina într-o joacă, indiferent dacă este vorba despre spălat pe dinţi sau despre făcut ordine în cameră.

4. Încercaţi să stabiliţi o legătură cu copilul înainte de a încerca să corectaţi o problemă. Nu uitaţi că un copil are tendinţa să fie mult mai neascultător atunci când se simte vinovat faţă de părinte şi când simte că a dezamăgit. De aceea, părintele trebuie să-i arate copilului că îi pasă de ceea ce simte şi că face eforturi să-l înţeleagă. O abordare de tipul „înţeleg că m-ai minţit pentru că ţi-a fost frică să-mi spui ce s-a întâmplat cu adevărat“, îi va arăta copilului că nu trebuie să-i fie teamă de felul în care veţi reacţiona, ci că va găsi în dumneavoastră o persoană la care poate apela şi unde va găsi înţelegere. Când îi vorbiţi copilului este importat să vă aşezaţi şi să discutaţi de la acelaşi nivel, să vă uitaţi în ochii lui, nu să-l „concediaţi“ cu un gest, fără ca măcar să-i aruncaţi o privire. Când copilul plânge, ţipă sau nu vrea să vorbească este indicat ca părintele să-i explice că trebuie să exprime în cuvinte ce-l deranjează.

5. Limitele se impun prin oferirea constantă de explicaţii. Copilul trebuie să înţeleagă de ce nu trebuie să facă un anumit lucru. Nu este suficient să i se spună nu face aia, nu ai voie, nu pune mâna etc. Fiecare interdicţie trebuie să fie urmată de o explicaţie. „Nu ai voie să fugi în mijlocul străzii pentru că …, Nu poţi să-ţi loveşti fratele pentru că… etc. Cu cât înţeleg mai bine de ce li se impun anumite limite, cu atât vor fi mai dispuşi să le accepte.

6. Nu uitaţi că fiecare moment de obrăznicie este o expresie a unei necesităţi legitime a copilului. Copilul are un motiv pentru care se poartă aşa, chiar dacă părintele consideră că motivul este greşit. Se comportă îngrozitor? Înseamnă că se simte îngrozitor. Poate că nu se odihneşte suficient, poate că simte nevoia să petreacă mai mult timp cu părinţii, poate că a strâns o mulţime de emoţii negative pe care simte nevoia să le elibereze prin plâns. Dacă descoperiţi motivul, atunci nu veţi mai considera că este vorba de răsfăţ sau obrăznicie.

7. Nu este uşor, dar părinţii ar trebui să găsească modalitatea prin care se le spună copiilor mai des „DA“, pentru că aproape întotdeauna apare cuvântul „NU“ în relaţia copil-părinte. „Da, este timpul să-ţi faci ordine în cameră“, poate fi un exemplu.

8. Rezervaţi un timp, zilnic, în care să lăsaţi la o parte orice altă activitate (telefon mobil, televizor, laptop) şi timp de măcar 20 de minute încercaţi să vă dedicaţi total copilului dumneavoastră şi să-l întrebaţi ce şi-ar dori să faceţi împreună. Lăsaţi-l pe el să ia conducerea şi nu vă sfiiţi să-i faceţi pe plac şi să vă purtaţi prosteşte, de dragul lui. Copiii obişnuiţi să petreacă în fiecare zi timp de calitate cu părintele, reuşesc să-şi exprime mai bine emoţiile.

9. Părinţii trebuie să-şi ierte greşelile pe care le fac faţă de copiii lor şi să înveţe din ele. Un părinte care se simte vinovat nu poate fi un părinte relaxat în relaţia cu copilul lui. Nu există „prea târziu” când un părinte vrea să repare greşelile pe care realizează că le face.

10. Când părinţii au impresia că parcă nimic din ceea ce fac nu funcţionează, atunci este momentul perfect să le arate copiilor cât de mult îi iubesc. Iubirea necondiţionată pe care părintele o arată copilului precede orice altă regulă de creştere şi educare a copiilor.

sursa adevarul.ro

125587_or

Contact Form Powered By : XYZScripts.com