Header image

Nu-i iubim pe cei de alături, nu-L iubim nici pe Hristos….

Omul are nevoie de intimitate. Şi de multe ori este cu adevărat o problemă. Printre noi sunt mulți oameni care nu au nicicând posibilitatea să rămână singuri, singuri cu ei şi singuri cu Dumnezeu. Acasă mereu eşti înconjurat de familie, la locul de muncă ai colegi, în transport – o altă muţime de oameni. Ale tale sunt doar acele cinci minute de la casă – la stație.

Uneori anume această posibilitate de a rămâne singur cu gândurile sale o caută omul în Biserică, iniţial pentru e se desluşi macar pe sine şi apoi deja pentru a-L găsi pe Dumnezeu. Mai grav e că intimitatea pe care o căutăm devine mai importantă decât orice altceva, și mai grav  – mai importantă decât alţi oameni, iar oameni prezenţi în biserică prezentând pentru noi o piedică.

Cineva poate spune că este specific doar pentru oamenii, care tocmai au trect pragul bisericii şi nu înțeleg că Biserica este prin definiție o comunitate a oamenilor, că Euharistia – este cauza şi cina  comună a noastră a tuturor. Cu regret, însă adesea nu e chiar aşa, este specific şi pentru noi, care știm teoretic acest lucru, dar o ştim doar la etapa conştientizării, nicedecum nefăcându-i loc şi în inima noastră.

Iată mă rog la Liturghie şi mă bucur de prezenţa mea aici. Mă bucur că pot auzi cuvintele minunate, că pot nu doar asista la această slujbă, dar şi a fi parte a acestei comunităţi. Dar dacă meditez mai profund, mă bucur şi de prezenţa celorlaţi în Biserică? Sunt capabilă să mă bucur pentru cei care stau alături de mine cum mă bucur pentru mine? Sunt fericită că suntem împreună în această lucrare mântuitoare?

Sincer vorbind e greu de zis că prea des mă bucur că alături de mine sunt cei care îmi sunt fraţi în credinţă. Şi atunci ce-mi împiedică dragostea? Egoismul. Îngrijorarea cu privire la propria situație, la propria stare. De sărbători în Biserică e greu, sufocant, inconfortabil. Iarăşi au venit creştinii să se mărturisească în timpul Liturghiei, din nou va trebui să stea toţi şi să aştepte. Copii mulţi în aşteptarea sfintei împărtăşanii..

Nemulțumire și cârtire în loc de bucurie. Bucurie care ar trebui să existe de la faptul că tot mai mulţi creştini se înorc către Biserică, că copiii cresc în biserică din copilărie …

Mă apropii să mă închin la icoane. Iat-o şi pe cea a Maicii Domnului. Vreau să spun o mică rugăciune şi să merg şi la celelalte. Dar în faţa mea stă o femeie. Stă un minut, stă două. Se roagă? .. Probabil. Este important pentru ea? La sigur nu mai puțin important decât pentru mine. Cu mintea-am înțeles asta. Dar nu pot evita iritarea …

Şi pe acest fundal despre ce rugăciune mai poate fi vorba. E posibil să te rogi Maicii Domnului şi să nu te bucuri că şi altcineva se roagă ei? Poţi să-ţi doreşti ajutorul şi acoperământul ei doar pentru tine nu și pentru alții? Cred că aşa o rugăciune nu este doar inutilă, ci mai degrabă aproape de blasfemie.

Este posibil să participi la cina lui Hristos, fără ca să vrei ca la ea să participe şi alții, fără ca să te bucuri pentru participarea lor? Nu spre osândă îţi va fi o aşa împărtăşanie? .. Nu știu cum e pentru alţii, dar iniţial nu mă făceau să tresar gândurile: „Poate astăzi vor fi mai puţini creştini la împărtaşanie, aşa va fi mai mai ușor să te concentrezi …”. Dar de fapt nu erau cu nimic vinovaţi creştinii, ci doar imposibilitatea internă de a te pregăti cuvenit pentru această sfântă taină. Dar am înţeles acest lucru mult mai târziu.

Faţă de cei ce ne împiedică în ceva, mereu suntem critici, și această critică de multe ori ne aduce la o aroganță fariseică: fără să ne dăm seama, considerăm că viața noastră bisericească nu este la fel ca la ceilaţi, de la prezenţa cărora simţim năduful şi descomfortul din Biserică. Dacă am vedea cu adevărat viaţa pe care o ducem, dacă am compara-o cu cei cu care ar trebui să o compărăm, cu cea a sfinţilor … Dar nu întotdeauna suntem gata pentru o astfel de comparație.

Şi totuşi cum să învăţăm să ne bucurăm pentru alții, pentru frații și surorile noaste întru Hristos? De parcă simplu – devenind cu adevărat enoriaşi ai unei biserici, cunoscând şi alte persoane, descoperindu-i şi chiar admirându-i (căci în orice biserică poţi descoperi oameni minunaţi), deschizând în tine inima pentru dragoste şi descoperirea altor oameni. În cuvinte, da, e simplu, dar în realitate nu toți cei care stau alături de noi ni se par  nu doar perfecţi, ci chiar şi drăguţi. Cineva este neplăcut, de la cineva ai prefera probabil să stai mai departe. Cum totuşi să înveți să te bucuri şi pentru acești oameni?

Apostolul Pavel ne îndeamnă  – să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia. Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus (Fil. 2, 4-5). Mie acest om nu-mi place şi poate e chiar puţin spus, dar cum îl percepe Hristos?..

Iar Hristos îl iubeşte pe el nicidecum nu mai puţn ca pe mine. Iubind înfinit, iertându-l şi nelăsând-l fără şanse sau speranțe. El nu are copii neiubiţi. Noi însă avem frați și surori pe care nu prea îi agreăm. Noi suntem slabi, şi nu trebuie să promitem că mâine sau poimâine vom atinge perfecțiunea și vom fi mai aproape de dragostea lui Hristos. Dar să tindem către acest scop trebuie neapărat.

Noi suntem capabili să-i iubim pe alţii pentru că ne este interesant cu ei, de atât că ne susţin, ne protejază, pentru că ei ne iubesc. Dar suntem capabili de a iubi o altă persoană pentru aceea că ea este aici în Biserică alături de noi, pentru că necătând la toate imperfecțiunile sale, nenorocirile sale a făcut această alegere: Hristos și Biserica Sa? De a ne iubi aproapele nu pentru altceva, ci anume pentru această alegere – mulți suntem în stare? Oare acest fapt nu este suficient pentru a-l iubi pe cel de alături?

 Hristos înainte de moartea sa pe cruce le-a dat ucenicilor o nouă poruncă – să vă iubiţi unii pe alţii  – și le-a mai spus   Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. (Ioan 13, 35). De câte ori am auzit aceste cuvinte şi am rămas confuzi în fața necesității de a o aplica şi în viață. Iar necisitatea nu doar există, este şi absolută – nici o scuză și nici o excepţie Mântuitorul nu a prevăzut.

Natalia Lozan

Contact Form Powered By : XYZScripts.com