Header image

Nu înceta să visezi la primăvară… Jurnalul săptămînal al lui Ion Bradu

10:52, luni, 13 martie, 2017 | Cuvinte-cheie:

Jurnalul săptămînal al lui Ion Bradu.

Ion Bradu s-a născut la 5 noiembrie 1947 în satul Donduseni raionul Tarnova. A facut studii la Universitatea de Stat in anul 1971, sectia ziaristică. A lucrat mai multi ani in presa periodică. A activat la pulicatiile „Tinerimea Moldovei”, „Moldova Suverană”, „Revista Cultura”. Este autor de nuvele si eseuri. Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Tată a două fete, Veronica si Ana.

Luni

O zi cu soare astăzi în Dealul Schinoasei, cu cer absolut curat, de un albastru năucitor. Dimineață, Valea Grecului plutea într-o ceață abia perceptibilă, copacii, cărările, via, drumul șerpuitor, căsuța de vacanță prefigurîndu-se ca într-un tablou de Van Gogh. Acum, după ce soarele s-a ridicat și fuioarele de ceață s-au împrăștiat, totul se vede ca-n palmă. Acolo devale si aici, în ogradă la mine, firea, vișihul se scaldă-n lumină. Acum pictorul e cu totul altul, e Domnul. Și-i nemăsurat de mare. Am ieșit afară, la plimbarea mea matinală, din împrejurimile casei, și de pe prag, am măsurat pentru prima dată anul acesta cu privirea în depărtare, traseul meu de primăvară și vară. Mai întîi strada Schinoasa Nouă. Apoi stadionul. Mai departe liceul „Nicolae Sulac”. Alături de liceu Vila Verde. Și mai departe Valea Grecului. Un cerc de 10-15 kilometri pe care de fiecare dată, cînd îl reiau, după lungile pauze de de iarnă, mă întreb cu frică: „Îl voi mai trece încă odată oare, Doamne? „Asta am zis și mai să calc pe o buburuză. De unde s-a luat acolo atît de devreme, pe treapta cea mai de jos a pragului, din care crăpătură a pămîntului, unde și încotr-o a pornit-o atît de devreme și atît de grăbit? E greu de spus. Dar am văzut-o și înfiorat m-am întors și-am renunțat la traseu. M-am întors în casă și-am trudit toată ziua la masa de scris. De fapt în pat pentru că patul la mine e și masă de scris. E și loc de dormit. E și loc de plîns. E și loc de sperat.

Marți

Astăzi de dimineață mi-am scos toiagul, ascuns pentru iarnă, într-o firidă a porții, și echipat am pornit iarăși pe traseul de primăvară. Cînd la poartă: cine credeți? Iarăși buburuza. Exact în cale, sub tălpile mele. M-am ferit și am urmărit-o fascinat, vreme îndelungată, cu aripioarele ei ba larg desfăcute spre infinit, ba strînse nehotărît, parcă într-o cumențenie a pămîntului. La început am vrut s-o iau în palme și s-o admir. Apoi să o duc în casă, la cald. Apoi să o mut de sub picioare undeva în grădină printre ierburi. Sau să o pun pe pervaz. Pînă la urmă însă m-am răzgîndit. Cine știe unde e puterea ei și unde e viața mea? Eu deocamdată sînt stăpîn în lumea aceasta de azi decît doar pe un trup păcătos și o neputincioasă voință, care iată, frîmîntată, cearcă încă odată să pună începutul unui traseu de ani de zile. A unui nou post. Așa că am pășit peste ea și m-am îndreptat la plimbare.

Doamne cîte posturi n-am început eu în viața mea și pe toate le-am prăvălit, ca pe niște mari examene ale vieții. Și toate din cauza pacatelor și patimilor mele. Iată doar cîteva pe care le-am contabilizat pe parcursul plimbării. În primul rînd orgoliul. Atîtea lucruri minunate am pierdut în viața mea din cauza orgoliuluilui, carieră, prieteni. Apoi mînia, invidia, lenea. Așa că le-am luat de coarne și le-am înhămat la arat, pe toată ziua, cu disciplina țăranului. La masa de scris. La spălatul de blide. La rugăciune. Astfel încît seara, ușurat, m-am întors peste geam și am zis: „Binecuvîntează, vișine al meu! Astăzi am făcut traseul pînă la stadion. Mîine mai fac un segment și poate că…” Dar în loc de răspuns, de ușurarea păcatelor vișinul s-a cutremurat și îndepărtîndu-se de geam a tăcut. De fapt, el a vorbit într-o limbă în care cea mai mare virtute a postului înseamnă tăcerea. Și puterea de a păși peste o buburuză, urmînd-o în drumul ei etern către iubire.

Miercuri

Azi o vreme posomorîtă. O cu totul altă zi decît icea de eri, cu cer plumburiu și umezeală atoatecuprinzătoare, care se strecoră pînă și în casă, pătrunde deznădăjduitor pînă la oase. Îmi spun rugăciunile și mă uit peste geam. Vișinul e posomorît și el, solidar cu mine. Cît de mare însă și vînjos a crescut în ultimul timp, cu brațe și vîrf suveran peste întreaga Schinoasă. O zdreanță albă de zăpadă, asemenea unei rufării spălată și scăpată, uitată pe jos, mijește sub poalele lui. E tot cea mai rămas din arțăgoasa iarnă a anului 2017 în Dealul Schinoasei, din codurile galbene prognozate de meteorologi. Ca un steag de capitulare al iernii în fața primăverii neașteptate, tumultoase, cu miriade de muguri în pletele vișinului, dar și ca o ultimă șansă al iernii, care se poate întoarce și lovi mortal în în orice clipă.

Controversată această lună a anului. În martie a murit tatăl meu și tot în martie s-a născut Veronica. Răul și binele, moartea și viața se luptă la hotarul ei. E însăși creația. Ajuns la cuvînt, cu ceaiul matinal în față și computerul deschis, mă pomenesc deodată cu un sunet strident de sonerie. Pe cine oare îl poartă drumurile atît de devreme? E Vitalie, nepotul meu de la sora mai mare, care a pornit pe mînecate să ne repare mașina. „Nanu Nelu, cîrja ceia de la poartă îi a matale?” „Care cîrjă?” „Bățul cela sprijinit de gard ? De parcă-i bastonul bunelului, copia. Tocma m-o strîns la inimă. Noi îl ascundem și el îl căuta sărmanul. Nu știam ce înseamnă asta”. A spus, a luat mașina și s-a topit. Iar eu toată ziua cu gîndurile la cîrja lui tata.Cum a apărut la poarta mea? Cînd? De ce dacă eu nu l-am văzut nicidată cu bățul în mînă.

Joi

În fiecare dimineață mă scol și scriu școlărește intr-un caiet gros ce am de făcut. Un obicei absurd, încă din tinerețe, pentru că puțin din inscripțiile mele se întâmplă. Demult, pe cind lucram la vechea „Cultură”, marele Zenon Reaboșapca, vazindu-ma trudind la ele, mi-a zis filozofic: „Știi ce înseamnă asta? Niște muci!” Dacă viața noastră e muci, constat azi notîndu-mi orele de scris, de lectură, de rugăciune, etc .., constat cu durere, gîndindu-mă cu durere la ce se întîmplă în țară, atunci ce altceva ar trebui să fie această țară? Greu de spus.

Eu deocamdată în plimbarea mea am mai adăugat un segment. Toiagul lui tata mă apără de cîini. Dar mă ajută și să-mi număr, pașii, să-mi măsor credința și suferințele. Abea acum îmi dau seama de ce a apărut la poarta mea. Sînt la liceu. Cu Dodon e clar, îmi zic, văzînd-o pe Vera cum strânge mută chiștoacele în curtea liceului. Dar Maia, mila noastră, ce face? Se vede pe undeva? E mută și ea? Era o întrebare pentru mine, dar și pentru Mișa Ghimpu, din vârful cireșilor mei, pe care, după Iura Roșca și până la Maia, l-am votat neîncetat. Sau a vândut pupăza și el?

Întors acasă am lucrat toată ziua. Anul acesta trebuie să închid coperțile la cartea care lucrez, timpul nu mai rabdă. Ca un făcut, ea iese iarăși și iarăși dintre coperți, revărsîndu-se parcă, mi-i frică să zic, într-o pînză mai largă. Pe amurgite, apar în haite și hămaie cu voci amorțite și flămânde maidanezii. Și de fiecare dată am sentimentul că Rem e sub geam. Cît a trecut de la stingerea ultimului meu prieten? Un an și ceva. Prezența lui însă e atotstapinitoare și suverană aici in Dealul Schinoasei. Lătratul său, neclintit de nimeni, umple tot Universul.

Vineri

De ani de zile mi-am făcut obiceiul să citesc dimineața cîte o pagină din Dostoievski. Îmi place mai ales „Amintiri din casa morților”, care este de fapt o carte cu o serie de portrete. Iată bunăoară Achim Achimici, care îl ajută să se adapteze la primele zile de ocnă. Îi coase salteaua. Îl învăță cum sa-și scoată haina, având lanțul pe picioare. Ii prepară ceaiul. Pe zeci de pagini descrie el meticulozitatea și ascultarea desăvârșită a acestui personaj fără de care supraviețuirea ar fi fost imposibilă. Și la un moment dat punctează neasteptat: „O singură dată în viață încercase să facă așa cum îl tăiase capul și nimerise la ocnă.” Acesta este Dostoievski. Pentru care ocna ar putea sa însemne nu neapărat o lume criminală, ci un simplu păcat. Adică viata.

E soare. Și aș vrea să spun de dimineață ceva frumos umanității după această pagină. De exemplu, să ridice toate cărțile care le-a scris vreodată pe lună, într-o bibliotecă de refugiu precum spunea Saramago. Iar sie să-și lase doar Biblia și păcatul. Așa cum i s-a întâmplat lui Dostoievski la ocnă. Și să înceapă să construiască o lume nouă din suferință și iubire. Pentru vecie.

Tot astăzi e ziua cînd am reușit să-mi duc cercul plimbărilor de primăvară și iarnă pînă la capăt. Și nu doar să-l trec, dar și să găsesc noile sensuri ale lui. Să scriu o carte pînă la capăt. Să-mi iubesc fetele. Așa că seara cînd nepotul a venit cu mașina nouță și mi-a zis că poate să-mi cumpărăm un baston fain, ca la europeni, am zis: „Nu!” Nu-l schimb nici pe unul de aur. Cîrja tatei. Mușcatele mamei pe floarea cărora iată aplecîndu-mă descopăr buburuza pierdută din pragul casei și copilăriei mele pierdute. Cu ea în palme mă așez și-i scriu o felicitare cu prilejul zilei de naștere cumnatei mele, Lena. „Draga Lena, știu că e frig. Știu că e multa singurătate în casă ceea a ta de la marginile Botanicii. Stiu ca nu mai croșetezi, ai abandonat o îndeletnicire care ti-a salvat timp îndelungat. Știu că sint zile când nici măcar florile nu ai puteri sa le uzi. Dar nu înceta să visezi la primăvară. Nu înceta să crezi că va veni o zi când te vei reuni cu copiii plecati in Canada. Cine știe poate ca atunci, când peste un timp îi vei strânge în brațe, intr-o primăvară, iți vei da seama ca doar azi cind ai visat ai fost fericita. La multi ani!” Este o scrisoare de fapt care mi-am scris-o mie.

Ion Bradu, material publicat pe http://www.europalibera.org/

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com